Despre Urmuz, primul autor al literaturii absurdului din literatura noastră

Urmuz

UN ZÂMBET BIZAR URMUZIAN… 

de Florin Contrea 

PRIVIRE BIOGRAFICĂ 

Urmuz, pe numele său adevărat Demetru Demetrescu – Buzău, este autorul unei opere literare de dimensiuni restrânse dar cu mari semnificaţii pentru dezvoltarea literaturii româneşti de avangardă. Creatorul prozei de tip absurd, paralogic – cum l-au considerat exegeţii, – a trecut, la început, aproape neobservată. De altfel, se pare că nici el însuşi nu se considera cu adevărat scriitor, caracterizându-şi scrierile drept simple „elucubraţii”, bune pentru distrat prietenii din boem literară a vremii de pe la cafeneaua Capşa. 

Deşi a reuşit să-şi publice câteva din lucrări cu ajutorul lui Tudor Arghezi, autorul de care scriem nu prea frecventa cercurile literare, fiind cam sfios din fire şi retras, nu avem nici o dovadă că s-ar fi încadrat în vreun curent artistic. Abia după decesul său intervenit în 1923 operele sale au fost adunate cu grijă şi publicate de promotorii modernismului literar, în reviste cu titlu ciudat precum: Unu, Punct, 75/h şi mai ales Contimporanul. 

Paginile sale bizare găsiră imediat imitatori precum Aurel Zaremba sau Moldov, dar creaţiile acestora sunt cu totul lipsite de acel farmec urmuzian inimitabil în felul său. Influenţa lui Urmuz s-a exercitat şi pe alte căi decât simpla imitaţie, mai întâi, pe plan formal, prin transformarea până la dezintegrare a mijloacelor de expresie, - de la dadaismul lui Tristan Tzara până la letrismul lui Isidor Isou, - în al doilea rând, în exprimarea revoltei totale a suprarealiştilor contra artei tradiţionale şi, mai ales, a absurdului şi a alienării omului – în opera dramatică a lui Eugene Ionesco.

Opera lui Urmuz ni se înfăţişează ciudată, unică şi greu de încadrat în normele rigide ale vreunui curent literar. De altfel, în Principii de estetică, criticul G. Călinescu îi recunoaşte o „remarcabilă demnitate stilistică, liniştea de mare autor clasic”. Ce e drept, o operă în care personajele se transformă mereu dintr-un regn în altul, în care ele poartă grătare înşurubate sub bărbie şi cioc de lemn aromatic, ca în aceea lui Urmuz, cu greu se poate considera drept clasică.

Dadaiştii români şi l-au revendicat ca unul din marii lor înaintaşi. Dar, dincolo de unele asemănări formale, ne e greu să credem că autorul lui Ismail şi Turnavitu ar fi creat după originala metodă de creaţie preconizată de promotorul dadaismului Tristan Tzara: 

„Luaţi un ziar 

Luaţi nişte foarfeci, 

Alegeţi în ziar un articol care să aibă lungimea pe care doriţi s-o daţi poezii dv. 

Decupaţi articolul. 

Decupaţi, de asemenea, cu grijă, fiecare cuvânt ce intră în alcătuirea articolului şi puneţi toate cuvintele într-o pungă. 

Agitaţi încetişor. 

Scoateţi cuvintele, unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage. 

Copiaţi-le conştiincios. 

Poezia vă va semăna. 

Iată-vă devenit un scriitor deosebit de original şi înzestrat cu o încântătoare sensibilitate.” 

Putem recunoaşte că Urmuz a fost „un scriitor deosebit de original şi înzestrat cu o încântătoare sensibilitate” – dar suntem convinşi că el nu s-a servit de un asemenea procedeu stilistic, (excepţie făcând, poate, doar fabula Cronicari), după cum e sigur că nu a folosit nici cunoscutul dicteu automat suprarealist, cum au pretins unii.

Aflăm informaţii interesante despre perioada de licean a lui Urmuz din amintirile scriitorului G. Ciprian care-i era coleg şi prieten, publicate în volumul de Scrieri din 1965. Ştim de la acesta că băiatul era pus pe farse, ca orice adolescent de altfel, şi că avea o inteligenţă sclipitoare. Dar, fin psiholog, acesta îi observă şi o particularitate: 

„Exteriorul lui Urmuz n-avea nimic deosebit. O faţă smeadă, un nas proeminent, doi ochi căprui, liniştiţi. Vorba îi era domoală şi atitudinea politicoasă. Nimic din neastâmpărul factice al adolescentului râzgâiat - un drac şi jumătate.” 

Aparenţele înşală. Adolescentul cuminte, politicos şi liniştit din amintirea lui G. Ciprian era un autentic nonconformist.

Unica fotografie a lui Urmuz datează din 1908 și a fost reprodusă în monumentala Istorie a literaturii de la origini până în zilele noastre a lui G. Călinescu. Analiza fizionomiei sale nu ne ajută aproape deloc în desluşirea misterului care îi învăluia viaţa, ci dimpotrivă, îl face să pară şi mai dens. Criticul Lucian Boz confirmă această impresie în Cartea cu poeţi, publicată în editura Vremea: „Fotografia lui nepătrunsă este una din puţinele din care nu desluşeşti nimic, nimic… Ceva rece şi cadaveric, cu privirea grea, o linişte de genună ca acel misterios calm al autoportretului lui Van Gogh”.. 

La un examen mai atent, fotografia ne dezvăluie chipul unui om cu sufletul adânc frământat de probleme existenţiale de nerezolvat care-l vor împinge spre un deznodământ fatal. Acea dramă sufletească începuse încă din 1903 când s-a înscris, mai mult ca sigur, în urma stăruinţei tatălui său, la facultatea de medicină din Bucureşti. Firea sa, deosebit de sensibilă, a fost adânc zguduită de spectacolul atroce al disecţiilor de cadavre, dar – ca de obicei, – ştia să-şi ascundă dezgustul.

„Ciupesc în fiecare zi câte un cadavru – i se plângea lui G. Ciprian, şi, închipuiţi-vă, - nici unul nu reacţionează”. De altfel, nu peste mult timp, nemaiputând suferi situaţia, se şi retrage de la Medicină şi se înscrie, poate tot la sugestia tatălui său, care nu vedea cu ochi buni înclinaţiile artistice ale fiului său, la Drept. Deosebit de conştiincios, îşi susţine teza de licenţă, în 1907 şi este numit ajutor de judecător prin diferite orăşele din apropiere.

La sfârşitul primului război mondial,  ajunge sublocotenent. Drama sa interioară se amplifică. Din amintirile din acea perioadă, ale Elizei Vorvoreanu, sora lui Urmuz, rezultă că nemulţumirea autorului rezultă din faptul că este silit să îndeplinească o slujbă îndepărtată de idealurile lui artistice şi că avea multe îndatoriri.

În 1922, poetul Tudor Arghezi, convins de calităţile literare ale prozei urmuziene, îi publică două schiţe în revista Cugetul românesc. Emoţia lui Urmuz a fost mare dovedind încă o dată, importanţa deosebită pe care o acorda acestor „pagini bizare”. 

„În vreme ce ştia că se că se culege proza lui la tipografie, - ne informează Tudor Arghezi în 1928, în revista sa Bilete de papagal, - a trăit o săptămână atroce. Se scula în toiul nopţii şi trimitea o scrisoare foarte urgentă, ca să mă întrebe dacă virgula după un „că”ar fi fost mai bine să fie trecută înainte. L-am descoperit noaptea împrejurul casei, sfios, neliniştit, timorat sau în transă de speranţă, dacă se găseşte sau nu un miez în proza lui, dacă nu cumva e o eroare, îndemnându-mă când să o public şi când să o distrug, când să o însoţesc cu o notă elogioasă, când să-l înjur. A corupt lucrătorii din atelier ca să-i schimbe fraze şi cuvinte pe care a trebuit să le restabilesc, redactările ulterioare fiind cu certitudine mai bune”.

Se pare că publicarea operei sale nu i-a adus nici o mulţumire sufletească. Nu se poate şti ce s-a întâmplat cu el. Devenise cu totul închis în sine, neştiut, s-a măcinat singur. Lucian Boz crede că e vorba mai degrabă o boală de tip nervos care l-a şi dus la sinucidere.”Psihomichia interioară, altceva nu, căci era sobru. Oricum, poate fiind apăsat de singurătate, poate exasperat de banalitatea şi meschinăria mediului în care era silit să trăiască, poate chinuit de fantasmele absurde pe care le născocea fantezia sa încinsă până la delir, într-o geroasă zi de iarnă (23 noiembrie 1923) fantasticul Urmuz n-a suportat chinul de a exista în aceeaşi fiinţă cu politicosul grefier de la Curtea de Casaţie – Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.

Acest moment fatal a fost consemnat astfel de Eugen Ionescu: „La 3 noiembrie 1923 la ora şapte dimineaţa, un poliţist a descoperit în pavilionul unui parc din Bucureşti cadavrul unui bărbat de aproape patruzeci de ani, îmbrăcat exemplar. Moartea care survenise cu câteva ore înainte era consecinţa unui glonţ cu care mortul îşi zburase creierii. Din acel moment dosarul lui Demetrescu-Buzău a fost clasat, omul bine îmbrăcat a fost uitat. Dar se deschidea totodată un altul, îşi făcea brusc apariţia „cazul Urmuz” în literatura şi mentalitatea română”. 

Pentru a putea explica mai exact semnificaţia acestui suicid, recurgem la analiza fizionomiei lui care – după cum afirma în 1929 autorul suprarealist Stephan Roll – „poate fi a unui ins oarecare, de o banală, rigidă melancolie, dar şi a unui nobil neadaptat care poartă masca ambiguă neliniştitor de ambiguă a anonimatului”. 

De ce şi-a pus acest „nobil inadaptat” un „glonţ la butonieră” încheind astfel brusc o existenţă şi o operă care ar fi putut fi cu adevărat mare dacă ar fi avut spaţiul şi răgazul necesar creaţiei? Un răspuns l-am putea găsi în vibrantul omagiu pe care Geo Bogza i-l închina câţiva ani mai târziu, în 1928, în revista ce-i purta numele, (Urmuz, desigur): 

„Pe Urmuz mi-l închipui în viaţă – mai ales în viaţa socială de mizerabile convenienţe – ca pe un copil închis de părinţii lui într-o cameră. Acolo, singura lui acţiune conformă e o răsturnare a ordinii apărătoare, o schingiuire şi o schimbare a sensului utilitarist al fiecărui obiect cu care a fost închis (…) Trăind printre oamenii de care îl despărţeau prăpăstii de sensibilităţi, s-a amuzat, exagerat şi tragic – să-i înşurubeze unuia un capac de pian în spate, altuia un grătar de fript peşte în barbă - operaţii care, dacă la suprafaţă par facile, adâncite, se dezvăluie a fi punctul unei inteligenţe deosebite, al unui spirit de observaţie deasupra obişnuitului, al unei largi înţelegeri a oamenilor şi a unei laborioase munci de frământare şi aerisire a stilului, a logicii şi a vocabularului – iar când toate acestea au fost terminate şi-a umplut ţeasta cu gloanţe de plumb. Tragedia lui e, poate, tragedia fiecăruia dintre noi.” 

La fel explică moartea eroului şi Eugen Ionescu: 

„Urmuz, rebelul nu a fost altul decât Demetrescu-Buzău, funcţionar şi rotiţă a juridicului. Aici e cauza morţii! Urmuz l-a ucis, demonul său interior l-a înghiţit, Urmuz care în realitate nu era decât un alter-ego al lui, mai esenţial, mai eliberat de învelişuri şi ridicându-se din ele” 

Primul autor al literaturii absurdului din literatura noastră a avut o viaţă ştearsă, banală, lipsită de acele convulsii, de aventuri spectaculoase care au caracterizat existenţa altor scriitori „blestemaţi” de geniu, cum au fost Artur Rimbaud, Alfred Jarry sau Lautreamont, ale căror opere au unele afinităţi – după spusele unor exegeţi, - cu aceea a autorului nostru.

Oricum i-am cerceta viaţa, un lucru rămâne cert: e una din cele mai enigmatice personalităţi din literatura noastră.