Postmodernismul poetic românesc

Postmodernismul poetic românesc

În lucrarea Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu preciza: „Despre o atitudine explicit și conștient postmodernă se poate vorbi în lumea românească abia după 1980 […] Putem constata doar că este primul concept teoretic important, denumind un curent literar, intrat în limbajul critic românesc după ultimul război și că frecvența folosirii lui, pozitive sau negative, este în continuă creștere. Deja termenul pare să fie atașat solid promoțiilor ’80 și ’90 din literatura română și e folosit cu o anumită constanță și în muzică și artele plastice.”

Autorul sus-citat susține ideea că postmodernismul, în adevăratul sens al cuvântului, s-a dezvoltat subteran și lent încă din anii ’50 – ’70, izbucnind în 1980, când se impune ca realitate artistică a epocii noastre (scriitorii anilor ’60 au redescoperit valorile estetice ale literaturii, iar generația ’70 este mai pronunțat estetică și mai refractară la îndoctrinare).

Postmodernismul este așadar orientarea literară manifestată începând cu Generația optzecistă și până în actualitate, constând în promovarea unei atitudini față de tradiție cu totul diferite de aceea a modernismului, căruia îi urmează (postmodernism=după modernism). Dacă modernismul se caracterizează prin criză, ruptură, postmodernismul recuperează tradiția la modul ironic, parodic, presupunând un spirit livresc prin excelență. În acest sens, intertextualitatea este unul dintre cele mai utilizate procedee literare, iar pastișa și parodia sunt specii predilecte ale scriitorilor postmoderni. Scriitorul postmodern își asumă, în primul rând, statutul de cititor, iar opera lui jonglează cu citate, referințe, aluzii la textele care constituie tradiția, obligând-o în felul acesta să capete noi sensuri, să i se apropie. Spiritul ludic este astfel definitoriu pentru literatura postmodernă. (Anca Dumitrescu)

Generația ʼ80 se caracterizează printr-un pregnant spirit unitar. Scriitorii au conștiința unei identități estetice de grup, care se raportează polemic la literatura anterioară. Caracterul organic al mișcării optzeciste, unitatea de viziune și de concepție estetică rezidă în publicarea unor volume colective: Aer cu diamante (1982), Desant (1983). Termenul optzecism este menit să desemneze sintetic ansamblul caracteristicilor (estetice, tematice, stilistice, „tehnice”, ţinând de obiectivele, viziunea şi ideologia literară etc.) aparţinând generaţiei ’80 - adică acelor scriitori care au debutat şi au început să se afirme în anii ’80 ai secolului al XX-lea.

Ivit iniţial în sfera conversaţiilor informale, acceptat ulterior de critică şi istoria literară vizând literatura contemporană, optzecismul păstrează o oarecare doză de vag, la fel ca orice concept dorit atotcuprinzător pentru o realitate diversă şi consistentă. Problema definirii generaţiei ’80 rămâne spinoasă, cum se întâmplă când e vorba de circumscrierea cu precizie a unei generaţii sau promoţii literare. Opţiunile terminologice sunt diverse, motivate adeseori subiectiv. Există, în demersul de periodizare a istoriei literare, distincţia între generaţie şi promoţie. Se consideră că o nouă generaţie literară apare o dată la 30 de ani, în vreme ce promoţiile pot fi decenale. 

Astfel, Laurenţiu Ulici, în anii ’90, într-un text de susţinere a generaţiei sau a promoţiei nouăzeciste, opina că „promoţia ’90 este prima promoţie a unei generaţii noi (admiţând că şaizeciştii, şaptezeciştii şi optzeciştii fac împreună o singură generaţie, iar cincizeciştii sunt ultima promoţie a generaţiei zise «a războiului»”. Totuşi, sintagma „generaţia ’80” s-a impus în panoplia conceptuală a exegezei şi a istoriei literare consacrate perioadei contemporane, existând convingerea larg împărtăşită că promoţia de scriitori afirmaţi în deceniul al nouălea al secolului trecut este - prin numărul şi prin valoarea componenţilor ei şi mai ales prin caracterul radical novator al demersului literar al acestora, definit de caracteristici comune dincolo de fireasca diversitate a scrierilor lor - una cu totul excepţională, învederând apariţia unei noi generaţii literare. 

Numită și generația în blugi, gruparea optzecistă, cu nucleul reprezentat de Cenaclul de luni, condus de Nicolae Manolescu, este considerată cea mai cultă generație postbelică (Gheorghe Crăciun), avându-l drept reprezentant de seamă pe poetul, prozatorul și teoreticianul Mircea Cărtărescu. Alți reprezentanți ai acestui curent literar sunt Alexandru Mușină, Mircea Nedelciu, Matei Vișniec, Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Mariana Marin s.a.

Esteticii postmoderniste ii sunt proprii următoarele trăsături:

a. atracția pentru prozaism, pentru ludic, pentru sarcasm ori pentru aducerea cotidianului în poezie, în absența oricărui sentimentalism; privirea ludică asupra lumii dărâmă miturile și determină o atitudine detașată și ironică; ironia postmodernistă nu coincide cu aceea romantică; nereprezentând o persiflare a valorilor autentice ale trecutului, ironia nu este distructivă, ci salvează poezia de la îmbătrânire prin clișeizare, rutină și monotonie;

b. valorificarea cotidianului, a realității imediate în operele lirice; se scrie o poezie a realului sau una care coboară în stradă; spectacolul citadinului, evenimentul banal, derizoriu, anodin, chiar propria biografie constituie materia pe care poetul o valorifică în propriile creații; prin transcrierea lucidă și critică a evenimentului cotidian și prin refuzul stilului înalt, abstract, ermetic, impresonal, noua poezie manifestă înclinație către demistificare, către desolemnizare a discursului liric, afirmând, în același timp, postulatul autenticității;

c. deplasarea interesului de la o poetica a romanului, la aceea a prozei scurte;

d. valorificarea anumitor procedee, precum: colajul (compunerea discursului din elementele altor discursuri), intertextualitatea (trimiterea la coduri culturale cunoscute de scriitor și cititor), metatextualitatea(sondarea și înfățișarea procedeelor de constituire a textului; textul nu judecă numai lumea din afară, ci se judecă și pe sine, prin construirea la vedere a textului); fragmentele culturale sunt recuperate și resemnatizate; mimesis-ul este respins, preferându-se colajul de sintagme, teme, motive emblematice din epoci literare apuse;

e. amestecul de narativitate și lirism în poezie; liricul este epurat de reflexiv;

f. metafora, orficul, oracularul sunt înlocuite cu notația prozaică; este valorificată invenția lexicală a străzii;

g. spiritul polemic față de zeii mari ai literaturii; scriitorii postmoderni cer revizuirea canonului literar românesc;

h. aspirația la cuprinderea diversității realului (a totului);

i. schimbarea relației dintre autor și lector: acesta din urmă devine martor și colaborator în redactarea textului;

j. renunțarea la ortografie și punctuație.

Conștienți de faptul că tot ce e valoros s-a scris până la ei, scriitorii postmoderni recuperează o întreagă tradiție literară cu armele care le sunt la îndemână – ironia, parodia, sarcasmul, spiritul ludic și pmafletar – acestea fiind puse în slujba salvării literaturii de la perimare.

Optzecismul pare a fi, într-adevăr, ’68-ul întârziat al românilor, momentul în care, la fel ca în Occident cu vreo 10-15 ani în urmă, o întreagă generaţie şi-a afirmat diferenţa faţă de cele anterioare şi care nu poate fi redusă la banalul conflict între generaţii”. 

Optzecismul literar s-a coagulat şi s-a manifestat iniţial prin intermediul cenaclurilor şi al revistelor studenţeşti. Au existat mai multe nuclee de coagulare, în diferite zone ale ţării, cele mai importante fiind legate însă de Universitatea bucureşteană, şi anume de Facultatea de Limbă şi Literatură Română. Pe de altă parte, există şi opinia - susţinută de corifei ai nucleului dur al optzecismului, între care Mircea Cărtărescu - că optzecismul a strălucit cu adevărat în intervalul 1980-1985, tot ce a urmat fiind mai degrabă raliere la o modă, imitaţie întârziată şi în cele din urmă conformistă, epuizare rapidă şi istoricizare accelerată a fenomenului optzecist. 

Nu lipsite de doza lor de adevăr, asemenea constatări se cuvine a fi considerate cu prudenţă, ele resimţindu-se inevitabil de optica maximalistă a celor direct implicaţi.

sursă : https://ro.scribd.com/document/409528880/Poezia-optzecista