Adrian Păunescu - Ieșirea din coșmar

E un coşmar să vezi în jurul tău 

O-ntreagă ţară cum se prăbuşeşte 

Şi binele, îngenunchiat de rău, 

Şi fierul roşu biruit de cleşte. 

Şi hărmălaia e un alt coşmar 

La conjugarea crizelor atroce, 

Şi oamenii cinstiţi care dispar 

Şi un popor rămâne fără voce. 

Şi-n toate a pătruns un fel păgân 

De-a ne privi copiii şi părinţii 

Şi-i un coşmar că fiece român 

Îşi pierde forta braţului şi minţii. 

Iar vânzătorii încă mai promit 

Să vândă şi mai mult această ţară, 

Într-un azil al lumii, părăsit, 

Acest popor nefericit să moară. 

Cu ochii-nlăcrimaţi de tot ce văd 

Privesc nesomnu-n fiecare noapte 

Şi-aş vrea să iau în braţe-acest prăpăd, 

Ca pe-o grămadă de otrăvuri coapte. 

Şi-apoi, cu-acestea toate să dispar, 

În tragic ritual de kamikaze, 

Ca ţara să-mi salvez de-acest coşmar 

Şi din aceste stranii metastaze. 

E mult prea mult în fiecare zi

Acumularea răului în toate, 

Că oamenii nici nu mai pot trăi 

De-atâta repetată nedreptate. 

Ca o-ntrebare fără de răspuns, 

Continuând istorica derivă, 

În Evul Mediu parcă am ajuns 

Şi mergem spre Comună Primitivă. 

Civilizaţie-n marşarier, 

Restauraţie şi sărăcie, 

Şi tot mai lung e drumul pan la cer, 

Şi tot mai mic e omul care ştie. 

Mă uit în ochii tăi, poporul meu, 

Încredințându-ţi una din oferte:

Aşa să mă ajute Dumnezeu, 

Să-ţi fiu folositor când ţi-este greu, 

Sau dacă nu, trufia să mi-o ierte!