Emilia Plugaru - Zinovia

- Mamă soacră… ai auzit?
- Ce să aud, Petrică?
- A murit… socru-meu… Vasile.
Un junghi îi străpunse pieptul. I se înmuiară picioarele, mâinile, degetele porniră să-i tremure, încercă să le stăpânească. Oare nu acest lucru așteptase treizeci de ani? Oare nu-i dorea lui Vasile moartea? Și nu una ușoară… Din ziua când îl văzuse alături de acea femeie… I-ar fi dorit să moară în chinuri. Să simtă durerea pe care o simțea ea în fiecare clipă, în fiecare zi, de pe urma trădării lui…
- Dumnezeu să îl ierte, a răspuns. A trăit îndeajuns. Optzeci și cinci de ani. Alții sunt oale și ulcioare de când lumea. Abia acum l-a strâns Dumnezeu… Sper să ardă în străfundurile iadului…
A vrut să plece.
- Mamă, a vorbit iar Petrică. Eu cu băieții vom merge la înmormântare. Veruța nu cred că vrea.
- Vouă nu v-a făcut niciun rău. Pe mine și pe Veruța, ne-a trădat. Pe tine, Petrică, te-a iubit. Ca pe un fecior. Te-a învățat atâtea. Te-a făcut gospodar. Te-a ajutat. Trebuie să îți iei rămas bun… Eu mă voi întâlni cu el pe lumea cealaltă. Zi-i să mă aștepte…
Să o aștepte… Va pleca și ea dincolo, simte, foarte curând, oricum nu vor fi împreună… O va aștepta pe cealaltă. Va avea de așteptat mult, căci cealaltă e cu treizeci de ani mai tânără, nu se va duce degrabă. Sau poate că da… Numai Dumnezeu știe. Va fi o veșnicie alături de fiica lui, care a plecat câțiva ani în urmă, tânără și frumoasă…Va fi alături și de sufletele nevinovate ale celor unsprezece copii, morți încă din pântecul ei…
Doamne, de ce a trebuit să tragă atâtea? Pe atunci nu făcea prea multe păcate. Acum da, e păcătoasă. A blestemat. A blestemat mult și acesta e un mare păcat… Poate de la blestemele ei a murit fata lui la cincisprezece ani? Rămăsese gravidă, iar băiatul-nici gând de însurătoare. Învăța la Chișinău. A venit acasă, pe drum a cumpărat o sticlă de esență de oțet, a băut-o la poartă, fără să mai între în ogradă… Trei zile s-a rugat să fie salvată. Trei zile de dureri groaznice și de agonie…
După moartea acelei fete a încetat să mai blesteme. A încetat să facă farmece. Merge des pe la mănăstiri, biserici, se roagă să fie iertată. Dar de iertat, ea, singură, oricum, nu poate ierta…
A trecut drumul să între în ogradă, dar iar a strigat-o Petrică.
„Mamă soacră, să nu pui zăvoarele la ușă. Nu te mai teme, nu vin soldații să te ridice. Nici hoții să te prade, că nu au ce-ți lua. Mâine dimineață o să vin să-ți tai lemne. Nu vreau să te trezesc prea devreme. O să îți fac focul în sobă. Lasă ușa deschisă, bine, mamă?”
Ce om bun e ginerele ei. O ajută, o înțelege, dacă avea un fecior nu ar fi avut atâta noroc de el, ca de ginere. Ce bine că locuiesc pestre drum unul de celălalt. Veruța avea 11 ani când oamenii ceia au vândut casa… Era o cocioabă, cu mult pământ bun. Vasile a alergat să o cumpere. „La ce-ți trebuie, i-a zis. O avem doar pe Veruța. Vezi că nu se țin copiii de mine? Mai bine cumpărăm pământ. Va rămâne Veruța aici, cu noi, de ce să cheltui bani pe o dărămătură?”
„Copiii, când își fac familii, trebuie să trăiască aparte, i-a zis atunci Vasile. Ție ți-a fost ușor cu bunică-mea? Nu. Deci cumpăr casa, pe locul celei vechi zidesc alta, vom fi aproape, dar nu împreună și nu la aceeași masă.”
Câtă dreptate a avut Vasile…
A venit acasă, a tras cele trei zăvoare și a mers în cămară. Azi i s-a părut cămăruța deosebit de friguroasă. Început de aprile, oricum, dacă nu faci focul, pereții, după iarnă încă-s reci. S-a așezat pe scăunașul ei, a scos cenușa din plită, a pus câteva lemne, le-a dat foc.
Privea flăcările care mușcau din lemnul alb și se gândea că uite, lemnul ăsta a fost cândva copac. A înflorit, a dat roadă, a făcut umbră, a adus bucurie și acum, în câteva clipe, devine cenușă… Așa e și omul. Doar că omul, spre deosebire de pom, lasă prea multă durere în urma sa…

De mică a știut că se va mărita cu Vasile. Să fi avut vreo patru ani când s-a apropiat de soră-sa Miliia și i-a zis:
- Miliia, eu știu cu cine mă mărit, când voi crește!
Miliia a făcut ochii cât cepele. Mică, mică, dar șmecheră. Nu i s-au uscat mucii, dar deam se vede măritată. Ei, și cine e mirele? a întrebat soră-sa.
- Vasile!
- Care, Vasile?
- Vasile a lui nanu Ghiță! a strigat și i-a arătat Miliiei limba.
- Văleu! Dar de ce tu? Poate eu mă mărit cu Vasile că suntem de-o seamă?
- Nu!!! s-a repezit furioasă spre ea, apucând-o de păr.
Împlinise șaisprezece ani când au făcut nunta. Era gravidă, acest lucru îl știa doar ea și Vasile. Vasile era flăcău copt, la douăzeci de ani înțelegea ce face. Și cât de frumoși mai erau, dar mai frumos și mai deștept ca Vasile nu era nimeni în toată lumea...
Părinții nu au fost împotrivă. Din familii bune, harnici, muncitori, trăiau într-o mahala, prieteni, cumătri. Dooar maică-sa nu era prea bucuroasă, Zinovia sărise cu măritatul înaintea surorii sale mai mari, însemnând că soră-sa se va mărita greu și posibil că rău. Să mai crezi semnelor… Milia s-a măritat îndată după ea și chiar foarte bine, atâta doar, i-a murit bărbatul de tânăr, rămăsese singură cu trei copii…
Ce rochie frumoasă și beteală de mireasă i-a cumpărat Vasile din târgul Ieșilor. O mai are și acum. Atunci, îndată după tradare, voia să o arunce pe foc, dar a păstrat-o...
S-au mutat imediat cu traiul în casa hoaștei de bunică a lui Vasile. Bătrână, fără de dinți, dar mare cotoroanță, om cu draci. Că aia nu e cum trebuie, că aia e altfel, că nu o ajunge capul la nimic, că e căscată, că e proastă, îi venea să o apuce de gât. Doar fiindcă îl iubea prea tare pe Vasile, nu făcea acest lucru. „Bine, mămucă, cer iertare mămucă, sărut mâna mămucă”, doar să-i facă pe plac lui Vasile. Vasile observa totul. Imediat a pornit casă nouă, în ograda babei. Cu mânuțele lor, împreună, au zidit casa.
Chiar dacă era gravidă, nu se dădea în lături de la muncă. Mereu alături de bărbatul ei. La făcut lămpaci, la cosit, la ridicat căpițele de fân, la arat, la semănat, la moară, încărca tobîltocul în spate și fuga spre căruță. Mai târziu, când au avut fierărie, stătea la foc, bătea la nicovală făcea greble, săpi, hârlețe și îi plăcea acest lucru. „Ești nebună”, îi zicea Vasile. Du-te și fă mâncare, lasă-mi mie ridicatul și căratul, nicovala și barosul”. „Nu și nu”… Departe de Vasile nu-i ajungea aer. Vasile a fost întotdeauna aerul, viața ei. De când nu mai e cu el, nu mai are cu ce răsufla, de când nu mai e cu el, viața nu e altceva decât un mare chin…
Primul și unicul copil, pe Veruța, a născut-o înainte de timp. Grea naștere, copilul slab, credea că nu va trăi. Dar a trăit, trăiește. Firavă, slăbuță până pe la vreo unsprezece ani. Apoi parcă a înflorit. Ce fată frumoasă și voinică se făcuse.
Ar fi vrut să aibă mulți copii. Vasile voia băieți, sau ce o fi, zicea el, copii să fie. Nu a vrut Dumnezeu. Îi purta până la vreo trei, patru luni, uneori reușea să îi ducă până la cinci luni, unul chiar trecu de șase, îl născu viu, trăi doar o zi. Ce durere, ce tristețe, pe ceilalți îi năștea morți. Încerca iar și iar. Degeaba. Unsprezece copilași pierduți, doar unul viu, Veruța. „Lasă, Zinovie, nu mai trebuie”, i-a zis Vasile. „Încă odată și te pierd și pe tine. Nu ne este dat. Avem o fată, să ne mulțumim cu atât. Să ne fie sănătoasă. Ne va aduce nepoți, băieți, fete, nepoții vor fi ca și copiii noștri.”
Așa a fost. Veruța le-a dăruit trei nepoți voinici, frumoși și două nepoțele.
O ajutau pe Veruța în toate. Treceau drumul și erau în ograda lor. Ce lucru bun a făcut Vasile când a cumpărat cocioaba aia. Ce casă frumoasă construise pentru Veruța. Avea mâini de aur omul ei. Și cap tare deștept. Mare noroc și cu ginerele. Harnic, gospodar, blând, un om bun, ca pâinea cea caldă. Avusese o dragoste în sat, nu o voia pe Veruța lor, dar nu se împotrivi părinților… Și fiindcă era om înțelept, poate că nu își iubea soția ca pe fata aceea, dar ținea la ea, o respecta, o respectă, ca pe mama copiilor săi. Nu a obijduit-o măcar odată, nici cu privirea. Când s-a certat Veruța cu părinții lui, Veruța e dură, neiertătoare, tine minte, nu uită, a fost de partea Veruței, nu a tatălui, a surorilor, sau a mamei. Un timp nici nu a mers să îi vadă, până nu au venit ăia să își ceară iertare…
Grea viață… De dimineață până târziu, muncă, muncă și iar muncă. Frământau pământul, îl mângâiau, îl netezeau, îl mulgeau, cum s-ar zice, ca să scoată din el miere și lapte. Pământul le era recunoscător, îi hrănea. Uneori toată munca era în van. Ori dădea piatra și strica roada, ori venea furtuna și punea totul la pământ, ori ploaie multă, ori secetă. Dar erau și ani buni, cu roadă, inimile pline de bucurie și ce-i trebuie țăranului altceva? Pace, sănătate și o bucată de pământ pe care să-l prefacă în rai.

 
S-au terminat toate într-o singură zi. Au venit rușii. Au plecat rușii, dar a venit războiul. Războiul-pe sfârșite, au revenit rușii. Au adus foamete. Cine a avut noroc a trecut peste foamete, dar a venit colhozul. Li s-a luat pământul, însemnând că cineva a mers de fapt cu tancul peste sufletele lor. Cine e un țăran fără de pământ? E un om cu o rană mereu deschisă, sângerândă, fără de speranță pentru ziua de mâine. Li s-a luat totul. Crama, boii, caii, stâna, au rămas sărăci, doar cu fierăria, un fierar priceput, o fierărie bună nici colhozului nu îi strica.
În comparație cu ce a urmat, toate celelalte au fost doar niște încercări, grele, peste care au trecut, având credință în Dumnezeu. Mai departe nu a rezistat, cel puțin ea, a pierdut credința… Fără de credință omul e pustiu. boștoră, și pe dinăuntru și pe dinafară…
Trăiau cu frica zilei de mâine. Se luau cu munca, tristețe de nedescris. Oamenii încetaseră să mai zâmbească. În ziua aceea merse în grădină să rupă buruian pentru păsări, avea o presimțire ciudată, nu-și găsea locul. A pășit strâmb, și-a scrântit piciorul, abia a ajuns cu brațul de buruian în ogradă. Și-a legat strâns glezna, i se umflase, se înroșise, piciorul era sclintit rău, dar totuși nu și-l frânse. Se culcă în pat, ațipise când a întrat Vasile.
- Zinovie, scoală, nu e timp de dormit, i-a zis cu un glas speriat. Ce aștepți? Am zis să te ridici. Trebuie să ne grăbim.
A deschis ochii, nu a înțeles nimic, l-a privit, era schimbat la față.
- Ce ai Vasile? a întrebat. Ce e cu graba asta? Unde? Când? De ce?
- Zinovie, m-am întâlnit adineauri cu cumătrul Goriță, i-a zis șoptit și a privit prin părți. Suntem în listă… Pricepi? Culaci.. Chiaburi. Vrăjmași ai poporului. Pământ mult, cramă, stână, fierărie… Bine că nu te-am ascultat și nu am reușit să scriu după Veruța pământul și crama. Mă tot băteai la cap. Acum ar fi fost și ei în listă. Sunt săraci, nu-i vor atinge, nu au bogății. Ca noi… Chiar dacă nici noi nu mai avem nimic. Oricum, ne vor ridica. Mâine noapte vor umbla mașinile cu soldați prin sat. Mulți sunt în listă, dar cumătrul Goriță i-a înștiințat doar pe câțiva. Dacă află rușii, îl împușcă, Zinovie. Așa că scoală-te, să pregătim merinde pentru mai multe zile. Ouă fierte, cartofi, ceapă, pâine, mai vezi și tu ce mai punem, acolo. Haine călduroase. Vară, vară, dar noaptea te ia frigul. Nu mai suntem tineri, Zinovie. Ceva de ploaie. M-am gândit unde ne vom duce. Departe de sat. La fostul nostru pământ din Hârtoape, de lângă Vâlcele, sătucul e mic, câteva gospodării, nici colhoz nu au. Nu ne vor căuta. Au semănat popușoi. Vom sta o săptămână, două, prin popușoaie, Vor veni Veruța cu Petrică să ne aducă de mâncare, să ne spună ce se întâmplă…Am vorbit cu ei. Petrică zicea că îl vor trimite la Bălți, la cursuri de învățători. Are șapte clase românești și sovieticii au nevoie de învățători. Dacă pleacă Petrică, va fi mai greu, dar oricum, trebuie să ne ascundem, Zinovie…Chiar dacă ne vor găsi peste un timp, nu ne vor mai trimite la capătul lumii. Acum încarcă vagoanele, trece valul și ne vor lăsa în pace. Să zicem că ne pun la pușcărie, dar Zinovie, nu există pușcărie mai strașnică decât depărtarea de casă… Hai, femeie, ce stai, mișcă-te, cum se întunecă, pornim.
- Vasile, nu voi merge… Privește, piciorul… Abia prin casă de mă pot purta. Eu rămân, Vasile. Tu pleacă. Mă vor lua, măcar tu să scapi, nu trebuie amândoi să ne prăpădim cu zile..
- Nu, Zinovie, dacă nu mergi tu, nici eu nu mă duc. Să ne ia, să ne trimită pe amândoi la urși. Înseamnă că așa ne este dat… Nu degeaba ți-ai întors piciorul tocmai azi… O fi un semn…
Cu greu l-a convins să plece. I-a promis că se va ascunde și ea. Mâine, înainte de zori, încet, fără de grabă, va merge în viile de după case. Va sta undeva, sub o tufă, va vedea cât va rezista, dar mâine, în noapte, soldații nu o vor găsi acasă.
S-au îmbrățișat, au plâns și nici unul din ei nu știa că aceea era ultima lor îmbrățișare. Nu știa Vasile că niciodată, absolut niciodată nu se va mai întoarce la cuibul lui, zidit cu atâta trudă…
O durea strașnic piciorul. Peste câteva zile după grozăvia cu ridicatul, s-a furișat, la fel noaptea, a venit în sat. A găsit poarta legată, ușa cu lacăt, totul le fusese confiscat. Nu mai avea casă, goală casa, îi luase tot, până și păritarele de pe pereți și perdelele de la ferești. Vasile a știut că așa va fi. Înainte de plecarea lui a reușit, cu Petrică împreună, să care peste drum ce aveau mai de preț. Covoare, țoale, perne, șalinci, multe însă au rămas, le-au împărțit înde ei, activiștii.
Nu mai putea să doarmă prin ponoare. Porniră niște ploi, udă până la piele, printr-o spărtută din gard, împreună cu Veruța au intrat în ogradă, au deschis ușa de la cladovca de după casă, au așternut în bucătărie, pe podea, niște piei de oaie și fie ce-o fi, acolo s-a ascuns încă o lună de zile. Când a ieșit, nimeni nu i-a zis nimic, chiar au lăsat-o să stea în casă, cu toate că nu mai era proprietatea ei, ci a colhozului.
Nu știau nimic de Vasile. Petrică era dus la Bălți, ea, ascunsă. Veruța cu copii mici, mezinul se îmbolnăvise. L-a dus la o soră de a lui Petrică, s-a încărcat cu merinde, dar acest lucru îl făcu abia peste două săptămâni după fuga lui tat-su. A mers spre Hârtoape. L-a strigat, l-a căutat, a găsit popușoii pătuliți, semn că fusese acolo, Vasile, nicăieri. S-a întors cum s-a dus. „Nu e tata”, i-a zis. „A dispărut, nu e nicăieri. Poate l-au prins soldații și l-au încărcat în vagoane? Sau l-o fi omorât și îngropat pe undeva…”
Veruța a pornit să bocească, ea se ținea tare. Dacă îl prindeau, s-ar fi auzit, ar fi spus cineva, s-ar fi răsuflat cu vorba. Să-l fi omorât, ar fi trebuit să-l îngroape undeva prin apropiere, ar fi lăsat urme, movilă cu pământ reavăn. L–or fi aruncat mâncare la pești, în iaz, orice ar fi putut să fie. … Dar ea simțea, Vasile e viu. Nu a stat el să moară de foame, chiar dacă nimeni nu i-a dus de mâncare timp de două săptămâni. S-ar fi descurcat, ar fi venit în sat, a trecut prin primul război, era bărbat. Nici în ploaie nu a stat, în mijlocul lanului cu popușoi. Avea mîini de aur, Vasile, o colibă undeva și-ar fi sclipuit. Era convinsă, Vasile e viu. Asta îi arătau și bobii, și datul în cărți…Doar că se mai arăta ceva acolo, mai ales la cărți… O damă de dobă. Încerca să nu se gândească.

Trei luni trecuseră de când nu știau nimic de Vasile. A venit Petrică de la Bălți. Imediat a mers să-l caute. A revenit peste câteva zile. L-am găsit, a zis, e viu. Dar nu se întoarce acasă. Nici nu știu dacă mai vede casa vreodată… A fost bolnav, tare bolnav. E slăbit, dar e în putere. E la Alexandra, fata babei Catinca. Cea din marginea Vâlcelilor, de lângă Hârtoape. Când mergeam la prășit întram pe la babă, tata îi ducea ba o sapă, ba un hârlet, o ajuta, o ajutam și noi cu ce puteam. Creștea singură o nepoată. Nepoata, acum e femeie în toată firea. Nu e măritată, bărbați nu prea sunt, s-a făcut frumoasă, baba a murit pe foamete… Nu mi-a dat în gând că ar putea să se ascundă acolo…de asta a durat atât. Alexandra l-a găsit pe tata bolnav, în câmp, sleit de puteri, flămând, ud, plin de glod. L-a ascuns la ea în pod, ca să nu știe, să nu vadă nimeni. Încă mai stă în pod, se teme să iasă. L-a lecuit cu hoștină, cu miere, cu nu mai știu ce că tușea de murea. I-am zis să meargă acasă, a răspuns, nu… A întrebat de ce l-am lăsat, de ce nu a venit nimeni mai devreme.
Iată deci cine era dama de dobă care îi ieșea la cărți. Nu-i nimic, o dezbate cumva de lângă Vasile. Ea e tânără, Vasile, chiar dacă e puternic și frumos, nu-și va pune mintea cu o fetișcană.
A mers în Vâlcele. L-a găsit pe Vasile gospodărind prin ogradă, ca la el acasă. Mai să nu-l recunoască. Îngrijit, îmbrăcat curat, se îngrășase, roz în obraz, după cum se vedea îi priise surghiunul din pod. O năpădeau emoțiile, ce mai e și asta, ce s-a întâmplat cu Vasile al ei? „Hai acasă, Vasile”, i-a zis, „de ce nu te întorci? Toți te așteptăm. Și eu, Și Veruța, și nepoții.”
A tăcut un timp, apoi i-a răspuns.

- Zinovie, i-a zis. Am trăit cu tine o viață. Pe unde bine, pe unde rău, ca la tot omul. Ți-am fost alături când ai născut-o pe Veruța, când așteptam pe ceilalți copii, îi vedeam cum mureau… Muream și eu câte un pic de rând cu ei. Ți-am fost credincios și dacă ți-am greșit cumva, te rog să mă ierți. Dar drumul nostru împreună s-a terminat aici și acum, Zinovie. Nu ești vinovată, nici eu nu sunt, așa a fost să fie… Zinovie, fata asta m-a salvat. Nu am dreptul să o las, nu am dreptul să îmi părăsesc copilul, poartă în pântec copilul meu și cât îmi va fi dat să trăiesc voi rămâne alături de ea, alături de ei… Iartă-mă, Zinovie, dacă poți… Îți las tot, încep viața de la capăt și cum va fi, așa va fi. Nu îmi purta pică, nu am vrut să fie așa…
Îi lăsa totul… Dar nu mai aveau nimic. Ce îi lăsa? Durerea din suflet? Începe viața de la capăt… Dar ea? De la care capăt să o înceapă?
A strigat, a plâns, l-a implorat, i-a căzut în genunchi, s-a umilit. Apoi a blestemat. Pe el, pe femeia aceea tânără, frumoasă și nerușinată. A blestemat copilul nenăscut încă…
Nu s-a lăsat intimidat, a rămas rece și neînduplecat.
Nu ținea minte cum a ajuns în sat. Mergea pe drum și oamenii credeau că e biată. A zăcut mai multe zile și numai ura ce i-o purta lui Vasile, Alexandrei și plodului lor, o mai ținea în viață. Nu trecea zi să nu blesteme. Muncea ca mai înainte, la fierăria sa, acum a colhozului. Când avea timp, umbla pe la vrăjitoare, făcea vrăji, poate îl aduce înapoi. Să-l fi iubit mai puțin, nu ar fi suferit atât, i-ar fi trecut, dar fără de Vasile nu mai știa cum să trăiască. El putea trăi fără de ea, ea nu. Vasile probabil nu a iubit-o niciodată. Gândul ăsta îi alimenta și mai tare ura. Și totuși știa, de se întâmplă o minune și mâine revine Vasile, îi va ierta, va uita, nu va rămâne picătură de ură în inima ei.
Când a auzit despre nenorocirea cu fiica lui de cincisprezece ani, s-a cutremurat. Cinci copii i-a facut lui Vasile, Alexsndra. O fată și patru baieti. Fata a fost cea blestemată...
A încetat cu blestemele, cu vrăjile și a pornit să umble pe la mănăstiri. Îmbrobodea șalinca aia neagră cu flori și țurțuri lungi, pe care i-o dăruise Vasile la nașterea Veruței. Pentru ea șalinca era sfântă și nu putea să meargă în lăcașul Domnului fără a avea măcar pe trup ceva sfânt, fie și o haină. Sufletul îi era prea cătrănit, prea plin de păcate…
Nici biserica nu o ajuta să uite, să ierte. Durerea despărțirii de Vasile se înfrățise cu ea. Ea și durerea, două surori gemene. Demult pierduse capacitatea de a se bucura. Durerea și ura, unicile ei bucurii…
Cred că era singurul om pe pământ căruia i-a părut rău că nu i-au luat pe sus rușii în noaptea aceea și nu i-au dus la capătul lumii. Ar fi fost împreună, chiar dacă mureau… Sau poate că nu mureau… Se întorceau acasă, cum s-au întors atâția. Nu s-ar fi născut și nu ar fi murit copila aia.  Azi l-ar fi bocit pe Vasile, cum doar ea știe să bocească.
În toamna trecută l-a zărit pe Vasile. Trecea pe drum, probabil mergea la soră-sa. Nu îl văzuse din ziua când îngenunchease în fața lui. S-a oprit în dreptul porții, a întors capul spre casa lui Petrică. A privit, apoi încet, ca un bătrânel, a mers mai departe. Poate a vrut să între. Nu a îndrăznit. Stătea dosită după gard. Nu știa dacă el o observase. Oricum, nu ar fi cunoscut-o. E bătrână, urâtă. El rămăsese la fel de frumos, cum a fost întotdeauna. Doar un pic dus din spete, cu părul și barba ca neaua, însă omul născut frumos, până pleacă de pe pământ, tot frumos rămâne.

Focul din vatră demult s-a stins. S-a sculat de pe scăunaș, a aprins o lumânare și a mers în casa cea mare. A deschis cufărul, a găsit șalinca neagră. A îmbrobodit-o. Așa a simțit că trebuie să facă. A venit iar în cămară. A pus lumânarea într-un borcan, să nu se prăvale pe unde nu trebuie, se temea de foc, de incendiu. În cotruță a găsit sticla de vin. Întotdeauna o avea acolo plină. Cănd mesea, lua și câte o înghițitură de vin roșu, pe care îl făcea Petrică. Din via sădită încă de Vasile. Vin ca sângele, tare bun și de leac. Nu mâncase nimic, nici nu voia să mănânce. Și-a turnat vin în pahar și l-a băut dintr-o răsuflare. Apoi și-a mai umplut un pahar. Și-ncă unul…
O năpădi brusc o oboseală strașnică, abia se ținea pe picioare, Se culcă în pat, așa îmbrăcată, îmbrobodită în șalinca neagră. Nici nu simți când adormi.

Dimineața, Petrică veni să taie lemne. Vru să între în casă. Ușa de la întrare, cu zăvoarele trase. Mda, își zise omul în gând, Zinovia iar a pus toate trei zăvoare. La claudoucă nici măcar curciocul nu era aninat. A întrat, a văzut-o pe Zinovia dormind, a pus lemnele lângă plită și a ieșit tiptil, să nu o trezească. Moșnegii, ca si pruncii, dorm mult, s-a gândit, probabil somnul ii ajută să nu simtă suferințile prin care trec.
Se grăbea. Trebuia să meargă cu băieții în Vâlcele. Brusc, pe la jumătate de ogradă se opri. Ceva, o neliniște inexplicabilă puse stăpânire pe el. Făcu cale întoarsă. La fel de încet, deschise ușa din cămara Zinoviei, trase perdelele, se apropie, o chemă, o zgâlțâi, îi puse mâna pe frunte, era rece ca gheața. Înțepenise Zinovia...
Nu și-au mai luat rămas bun de la Vasile… Aveau mortul lor pe laiță…


Emilia Plugaru