„
Mult iubite Titi… această falsă răceală nu era decât o contra-balansare față de iubirea ta imensă pe care tu o dai pe față fără încetare; privirea ta, vorba ta, în fine întreaga ta ființă în prezența mea nu erau decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți într-atât că și un prost își dădea seama că tu ești îndrăgostit de mine; ca atare nu trebuia ca eu să desmint și să simulez în ochii iscoditori reciprocitatea unei iubiri tot atât de mari? – Pentru ce vei spune tu? – Eh bine – eu ți-oi spune deschis ca singurul căruia eu am curajul să-i încredințez întreaga mea viață și toate secretele mele. Nu găsești tu îndreptățit din partea mea că, după ce mi-am sacrificat copilăria, ca să spun așa, acestui legământ pe care eu îl susțin până la capăt și pentru a putea beneficia de ocazia unei vieți liniștite având micul meu venit? N-ai nevoie de toată asta îmi vei spune tu din nou. Eh, dragul meu copil, cum am fost și cu toată diferența care era între el și mine, mi-am dat seama de-atâtea ori că îi eram o povară (o femeie săracă este întotdeauna povara unui bărbat); tu vrei, deci, ca eu să devin din nou povara unui om și încă a unui om pe care-l iubesc? Titi al meu tu ești foarte inteligent, dar dragostea nu te lasă să judeci; nu știi tu că pentru a iubi trebuie totdeauna ca închipuirea să fie continuu întreținută de iluzii și de speranță, – mizeria și nevoia le distrug.”
27 octombrie 1877
Veronica Micle
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu