Adrian Păunescu - Nevoia de Hristos

Lumina primăverii nu m-a găsit, niciodată, atât de obosit și de trist. Abia așteptam să vină Paștele și, uite că, în sufletul meu,vabia pătrunde vestea Învierii, că Învierea propriu-zisă parcă nu mai are loc. Mă uit în jur și văd un popor condamnat la mizerie cum se învârte după produse mai ieftine și nimeni nu mai are loc de nimeni.
Probabil că așa trebuie să ne simțim în Săptămâna Patimilor.
Toată copilăria am întins mâinile după Iisus Hristos în noaptea de Înviere. Și am fost obligat să accept explicația mea liniștitoare că El e mereu acolo unde noi suntem. Puțin mai târziu, am priceput că Hristos era risipit prin noi toți cei care cu lumânări aprinse în mâini reîncepeau Anul Nou spiritual, în noaptea Învierii Lui. Nu mă interesa, ca să zic așa, motorul care producea lumină în sat, mi-era destul să cred în El, pentru că se aprindeau luminile în casă.
O anumită frenezie îmi schimba starea de spirit în apropierea Paștelui. Unde e acea frenezie?
Mă îndrept fără putere către Lumina Lumii și cred, pentru prima oară în viața mea, că propria suferință la care am ajuns mă face, prin reducerea drastică a chefului meu de viață, demn de Înviere.
Astfel, Învierea îmi e mai necesară ca oricând. Nu ca o sărbătoare decorativă, ci ca o terapie fără de care mi-ar fi imposibil să supraviețuiesc.
Doamne, îți sunt recunoscător că m-am născut creștin.
Doamne, îți sunt recunoscător că ne dai nouă, ortodocșilor, Învierea Fiului Tău, Iisus Hristos, ca pe lecția supremă de biruință asupra nedreptății, asupra absurdității și asupra morții. 

HRISTOS VA ÎNVIA!

Adrian Păunescu 

26 aprilie 1997