Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a șasea)

Şi într-o zi, fără să-mi spună, tata luă hotărârea să se despar­tă de mine. Era în septembrie 1940... înainte să ajung s-o fac eu, istoria, turbure şi ameninţătoare, dădea buzna peste noi: şcoala normală unde învăţasem, din Cristur-Odorhei, nu mai exista, împreună cu jumătate din Ardeal... Primisem o hârtie în care eram anunţat că sunt înscris în Bucureşti... Plecasem cu căruţa spre gară şi tata lăsase caii la pas foarte încet... Nu înţe­legeam nici de ce plecasem aşa devreme...

- Domnule, începu el, te duci la Bucureşti...

Şi tăcu vreme îndelungată. Nu eram atent la el, dar nu eram nici neliniştit. Nu credeam în adevărul evenimentelor care se petreceau, aşa cum nu credeam în lucrurile nefireşti. Acest sen­timent de neîncredere care mi se năştea în conştiinţă în acea toamnă era adânc şi cu anii a devenit foarte stabil şi m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea timpului tragic... Răsturnări nefireşti... puteau avea o durată... nu puteau avea viitor...

- Te duci la Bucureşti, reluă tata.

Şi cu o insistenţă cu care vocea sa groasă se ferea să mă spe­rie, dar nu şovăia să mă facă totuşi să înţeleg că începând din clipele acelea mă aflam pe un drum pe care urma să merg sin­gur, începu să-mi spună că mai mult decât făcuse pentru mine până atunci nu mai putea, că el de bani nu mai avea cum să facă rost; chiar atunci când mă însoţea să mă urc în tren nu avea să-mi dea nici un leu, nu avea, înţelegeam sau nu înţelegeam?!

- Bă, tu auzi ce spun eu aicea?!

Nu auzeam. Adică auzeam, dar nu înţelegeam. Nu mi se pă­rea că nu mai auzisem ceea ce îmi spune el. Nu avea bani. Ce mai noutate! Parcă avusese vreodată!? Parcă îl auzise cineva spunând, chiar dacă avea brâul plin (şi se întâmplase să-l aibă) că are? N-am! Asta parcă chiar şi gândea în clipa când mâna lui pipăia miile foşnitoare în chimir. Că să mă duc şi eu la noroc, continuă el, intru la şcoală şi spun că n-am acuma bani de taxe şi de internat, dar că voi avea, o să primesc de-acasă şi să stau şi eu cât m-or ţine... Şi dacă n-o să mai pot să stau şi or să mă dea afară din şcoală, ei, era aşa rău? Nu era, cum să fie? Un om cu patru clase secundare nu se aseamănă cu unul care n-a învăţat nimic şi nu ştie să care decât cărămizi cu spatele, ca bietul Nilă, care pe urmă a avut noroc la blocul Algiu, de pe "Cheia Roseti", l-a luat proprietarul la el, l-a făcut portar... Admiţând cazul că o să pot şi eu, târâşi, grăpişi, să termin şi pe-a patra du­pă sistemul lui cu fonciirea, prin amânări şi promisiuni... Ei, nu se schimbă? Cu patru clase am capacitatea, dacă vin şi intru undeva funcţionar, dimineaţa mă duc la slujbă, după masă mă întorc în odăiţa mea cu cărţile mele şi mă apuc să învăţ... Ce treabă am? Şi cu capacitatea luată, pot să dau liceul în particu­lar, să trec pe-a cincea, în particular nu sunt atâtea taxe şi din leafa pe care o s-o câştig, ei?! N-o să-mi mai rămână acolo câte­va mii de lei într-un an şi să rezolv daravela? Numai dacă n-o să capăt darul beţiei, ca alde frati-meu Ilie, că atunci bineînţeles că nu numai că n-o să am cu ce plăti, lăsând la o parte faptul că nici de învăţătură n-o să-mi ardă, dar nici n-o să-mi ajungă să-mi duc zilele şi o să-mi curgă hainele după mine jurăbii. Dar nu sunt eu ăla, ei şi ce? Strică dacă îmi spune?! Măcar dacă n-are bani să-mi dea, el ce să zică?! Sunt băiat mare, pot să înţeleg ce-au păţit alţii şi să nu păţesc şi eu... înţeleg?...

- Bă, tu înţelegi ce spun eu aicea?! Sau tu nici n-asculţi?

Ascultam, dar cuvintele lui îmi treceau pe de lături, fiindcă nu erau destinate pentru clipa de faţă şi nici pentru viitorul apro­piat. Cum să înţeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, îşi lua în acea oră mâna de pe mine şi că mă trimitea în lume cu gândul nemărturisit că îndărăt n-aveam ce mai căuta? Sigur că mai de­vreme sau mai târziu un lucru ca acela trebuia să se petreacă, dar, chiar aşa, venise într-adevăr acea clipă? Mă uitam la marea de porumburi printre care trecea şoseaua spre gară, şi în nici un fel n-aveam sentimentul că lucrul pe care-l dorisem atât de mult, adică ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar în acea oră şi că mulţi ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl meu şi nici stând cu el astfel în căruţă, simţindu-mă adică tot mic, deşi nu eram, n-aveam să mai stau.

De ce adică, continuă tatăl meu, să nu pot şi eu să izbutesc, chit că prea bun la treabă n-am fost eu, dar de aia au cheltuit toţi şi au muncit pentru mine, şi el, şi mama Miţa şi Ilinca şi până şi băiatu-ăla mai mic, Sae, a avut săracu grijă de vite, ba chiar a dat şi la secere şi la sapă, ca să pot eu să învăţ, să nu trebuiască să mă întorc după ce toţi au răbdat de pe urma mea, şi să umblu prin noroi în opinci. Ce adică, a izbutit bietul Nilă, care abia ştie să se iscălească, şi n-o să izbutesc eu? De ce adică să nu izbu­tesc!!

- De ce să nu izbuteşti, mă, Marine?! Sau tu nici nu asculţi ce bălmăjesc eu aicea?!!

Auzindu-l cum se ia singur peste picior, tresării, mă uitai la el şi văzându-i chipul îl apucai de umeri şi veselia mi-o auzii singur printr-un fel de strigăte pe care le scosei şi care speriară caii adormiţi... Asta, da, înţelegeam, iată, să stai să-ţi dai singur seama că bălmăjeşti de pomană şi că în nici un fel nu poţi face pe cineva să înţeleagă prin cuvinte ceea ce i se întâmplă... Tu îi vorbeşti şi el se uită înainte şi nu vede decât soarele şi cerul şi fundul cailor bătuţi de cozile lor în ritmul paşilor şi al căruţei... Tata se miră, cu o expresie de deznădejde veselă pe chip, dând din umeri, vrând parcă să spună că el şi-a făcut datoria, dar dacă ăstuia îi arde de râs... cine să-l mai înţeleagă... Dumnezeu ştie ce s-o mai alege şi de ăsta...

- Eu ştiu, zise el, la ce te gândeşti tu!

- Ei, la ce mă gândesc?! răspunsei eu batjocoritor.

Şi el se intimidă şi tăcu. Mai văzuse şi el elevi prin sat, dar nici unul nu făcea ca mine... Umblau în grupuri, râzând, sclifosindu-se... organizau baluri, serate. E drept că nici n-aveam cu ce să mă îmbrac şi să mă încalţ ca să mă duc şi eu, dar chiar de-aş fi avut şi chiar de m-aş fi dus, credea el, neştiind că de fapt asta era suferinţa mea ascunsă, nu acolo mi-era mie gândul... Dar unde...? De fapt nu ştia! Dibuia, şi ar fi vrut să afle măcar în ultima oră de la mine dacă era sau nu ceva în capul sau în sufletul meu, un gând sau o tărie ca să-i facă despărţirea uşoară. Cum puteam să-i spun?! Marile taine nu se dezvăluiesc nimă­nui.... Ne purtăm chiar cu cei mai apropiaţi, ca şi când nu le-am avea, chiar cu riscul de a fi luaţi în derâdere, batjocoriţi sau umiliţi.

- Mă rog, zise el atunci în faţa tăcerii mele: Eu sper (şi ţi-o spun asta ca să mă ţii minte) că m-ai înţeles!... Că dacă nu m-ai înţeles, exclamă el cu totul detaşat de astă dată, o să fie vai de capul tău...

Între timp ne apropiasem de gară, dar mai era un ceas până la sosirea trenului. Tata deshămă, dădu cailor să mănânce nişte mohor şi ieşirăm pe peron. Bani de bilet avea, scosei biletul şi ne aşezarăm în faţă pe o bancă. Peronul era plin de elevi şi ele­ve, care, ca şi mine, terminaseră vacanţa şi plecau spre oraşele în care învăţau, la licee sau şcoli normale... Veselia care anima altădată peroanele, la sfârşit de vacanţă, era acum umbrită de o melancolie gravă care abătea privirile în lături sau în pământ... Ştiam toţi... Clujul nu mai era al nostru şi toţi aflasem că-l pier­dusem fără să tragem un foc de armă... Că ministrul nostru la Viena, unde forţe mai puternice decât noi ne dictaseră condiţiile lor, leşinase văzând harta cu trupul ciopârţit al ţării. Că soldaţii, retrăgându-se, plângeau şi se rugau de ofiţeri să-i lase să lupte...

Trenul sosi. Urcându-mă în el cu grabă să nu se pună în mişcare şi să-l pierd, cu geamantanul meu de lemn vopsit în ne­gru, în mână, uitai de tata, când îl auzii că mă strigă. Lăsai gea­mantanul pe culoar şi ieşii pe platformă. Trenul se urni şi în­cepu, lin, să părăsească gara. Tata îmi spuse cu un glas împie­dicat, parcă nesigur, pe nume, ca şi când nu m-ar fi recunoscut, urcat cum eram, că sunt copilul lui. Îşi duse braţele în sus, tot cu o mişcare frântă. Pornire târzie de îmbrăţişare care nu avusese loc, nu se gândise din timp... Îmi repetă numele strigându-mă şi făcu câţiva paşi pe lângă vagon, în timp ce mişcarea lină a trenului se accelera.

N-am schiţat nici un gest şi nu i-am adresat în prima clipă nici un cuvânt. Nu-l recunoşteam nici eu... Nu ştiam că poartă cu el, pentru mine, astfel de îngrijorări deodată patetice, care să-i smulgă un astfel de strigăt sugrumat însoţit de o astfel de miş­care neconvinsă a braţelor, care ar fi vrut să mă apuce de-acolo de pe platformă şi să mă tragă îndărăt...

- Ei, i-am răspuns strigând şi eu, ce este?

- Marine! Vezi... Trenul...

Atât l-am auzit că zice şi l-am pierdut din vedere pe după co­roana bogată a salcâmului care străjuia peronul...



Scriitorul care aspiră spre o viziune totală asupra lumii se trezeşte, după o dramatică experienţă, în faţa unui obstacol de temut: abjecţia umană, îi spuneam opt ani mai târziu unui proas­păt prieten, Paul Georgescu, care susţinea că un scriitor poate fi un ticălos, dar poate în acelaşi timp să scrie o carte bună.

- Din ce resurse? l-am întrebat. Abjecţia alungă din el ino­cenţa, principalul său scut.

- De ce? mi-a răspuns. Cunoaştem scriitori abjecţi care au descris foarte bine lumea şi, dimpotrivă, inocenţi care n-au pu­tut s-o facă.

- Uite de ce, am continuat eu beat de furie (el admira un ast­fel de scriitor abject al cărui nume îl trec sub tăcere şi intransi­genţa mea morală se extindea asupra operei), un scriitor, de altfel ca oricare om, dacă nu mai are înaintea sa nimic de învins (şi un individ abject ce mai are de învins dacă abjecţia e victoria sa finală?), nici nu mai poate fi în stare de un gest creator, în afară de cel cu care l-a dotat în mod mecanic natura, adică de a-şi perpetua specia şi de a rămâne un bun tată al copiilor săi.

- Şi ce, e puţin? mi-a replicat el.

- Nu e puţin, dar era vorba de un scriitor. Inocenţa odată pierdută, mai poate descrie şi el moravurile, adică suprafaţa care e plată, înălţimile şi abisurile îi vor scăpa. Shakespeare e sublim fiindcă a fost lovit ca şi Hamlet de prostia unei fete, Ofelia, de căderea reginei. Băgate la moravuri, aceste fapte sunt vulgare, dacă n-ar exista o conştiinţă pură, care să se cutremure.

- Există cutremurare şi în viciu, mi-a răspuns. Şi apoi exis­tenţa e diversă şi din această bogăţie de culori se naşte fascinaţia pentru viaţă, când ne atrage mai mult omul deşucheat, toc­mai prin asta, şi ne plictiseşte virtuosul. Râdem! Petrecem! Spectacolul e amestecat. De ce n-ar râde şi n-ar petrece şi citito­rul cu o carte cum e Satyricon, unde nici o conştiinţă nu se cu­tremură? Ţi-aminteşti cum începe? Povestitorul, care e un tânăr şi ai zice curat (nu e tinereţea expresia inocenţei?), după ce as­cultă nişte discursuri incoerente, părăseşte adunarea şi se apro­pie de o femeie: "Bătrânico, o întrebă, nu cumva ştii unde stau eu?" "Cum să nu, zice bătrânica, uite aici". Şi îi arată o casă. Era un lupanar. Şi astfel, cu acest dialog strălucit începe vesela carte.

- Mai întâi că nu e veselă, i-am răspuns. E străbătută de sin­ceritate, tânărul latin îşi povesteşte degradarea sa şi a altora, cu sentimentul că a pierdut ceva, dovadă formidabila scenă din templul vestalelor unde se dusese să se vindece de viciu. Râ­dem, e adevărat (cum să nu râzi când citeşti ceea ce i se face acolo), dar nu uităm că e nefericit. Da, e adevărat, cunoaştem scriitori care, în viaţa obişnuită, priveau foarte filosofic specta­colul viciilor umane (la care câteodată luau parte din gros, fie prin moravurile lor, împinşi de propria natură, fie prin scepti­cism filosofic, insinuat în conştiinţă de lipsa de moralitate a contemporanilor) şi care acasă la ei, fără dificultate, lepădau din spinare haina lor murdărită şi începeau să scrie trimiţând intero­gaţii lui Dumnezeu.

- Vezi?! a exclamat. E posibil. Un sceptic român spune că inteligenţa înseamnă adaptare, iar experienţa e sursa cunoaşterii. Spiritul uman are inepuizabile feţe şi multiple mijloace de a-şi păstra un echilibru interior într-o lume care l-ar ameninţa. Ce este Comedia umană, dacă nu opera unui om adaptat?

- Nu vreau să mă adaptez, i-am răspuns, dacă o să încerc, sunt pierdut, fiindcă alţii sunt mai puternici.

Nu înţelegea ce-i spuneam sau înţelegea, dar vroia să înţeleg şi eu ceea ce susţinea el.

- Uite, zice, un scriitor are nevoie de o casa, cum ai tu, să poţi scrie. Te-am apărat undeva şi din sală prozatorul (nu-ţi spun care, dar clipind din ochi ca şi când ar fi ieşit din apă, mi l-a spus) a întrebat: "Şi n-are nevoie şi de o maşină?" Am râs.

- De ce râzi? a exclamat el fixându-mă cu frumoşii lui ochi bulbucaţi. Adaptarea ar însemna să nu râzi, ci să te îngrijorezi, să prinzi ură pe prozatorul... să-l ţii minte şi să-l înlături. Altfel nu vei avea niciodată o casă.

Ne aflam la Capşa, în anul debutului meu în volum şi ne întâlnisem să ne luăm la revedere, plecam pentru mai mult timp la Sinaia. Beam cafea filtru, un truc pe care nu-l cunoşteam, şi pe care el îl reînnoia de câte două, trei ori, mereu nemulţumit de calitatea lui. Avea un prieten printre chelneri, ilegalist, care ne servea şi cu care schimba cuvinte confidenţiale. Acest chelner era un filosof, vruseseră să-i dea sarcini mai mari, să-l facă, pentru început, responsabil al restaurantului, dar el refuzase ("de ce, zicea el, să-mi iau belea pe cap sa nu dorm liniştit acasă?"). Paul Georgescu îl asculta atent, apoi ridica ceaşca: "Ăsta nu e filtru, îi spunea, du-te pe-acolo să ne facă altul, dar cu cafea adevărată". (Avea dreptate, după două, trei filtre de-astea credeam că o să pot citi şi eu măcar câteva ore, înainte de a adormi, cartea însă îmi pica din mână în chiar minutul în care încercam s-o abordez.)

- Ura leagă, i-am răspuns. De ce să-mi leg eu sufletul de ura băloasă, puturoasă, a unei brute? Găsesc eu o casă!

Nu mi-a răspuns, s-a sculat, ca în Caragiale şi a dispărut câ­teva minute. Avea astfel de tăceri, ca şi când n-ar fi auzit răs­punsul.

- Şi la cei care te apără nu te gândeşti? reluă el apoi. Ai să vrei să scrii o nouă carte, crezi că n-o să fie complicat s-o publici? Cu Întâlnirea din Pământuri ai nimerit pe o fază romantică, încă estetică, cu toate că ai văzut cum ai fost primit. Acum faza ro­mantică s-a încheiat. Ce-ai să faci?

Avea dreptate. El mă întâmpinase la radio, unde lucra în pri­măvară, cu două emisiuni care semnalau cu o emoţie reţinută, dar cu atât mai convingătoare, apariţia unui nou scriitor, ca şi Crohmălniceanu într-o cronică în Contemporanul. Dar alţii tră­seseră tare asupra mea să mă elimine de pe scena literară, cu falsa certitudine pe care le-o dădea lozinca, la care cu zel înce­puseră să se închine. Magia literei moarte, cum spunea Pasternak, începea să cucerească climatul literar.

- N-o să fac nimic, i-am răspuns. De ce trebuie să fii neapă­rat scriitor? Ei, na! Parcă asta ar fi totul... Am citit într-un apel pe care l-a făcut un prieten de-al meu din sat care fusese exclus din partid şi vroia să fie reprimit; zicea: "... tovarăşi, nu cred eu că sunt Arpad şi Omega..."

Paul Georgescu se uită la mine cu o ironie care îi sticlea ascuţit în priviri. Să fie adevărat? Nu mă credeam că sunt Arpad şi Omega? Atunci ce mă credeam? parcă mă întreba.

- O să văd eu, am spus cu nepăsare, dar cu o încredere secre­tă pe care n-o dezvăluiam, ca atunci, în căruţă spre gară, când şi tatăl meu încercase s-o dibuie, ca să se liniştească.

Paul Georgescu nu era îngrijorat, dar era atent, lucid şi bun prieten, vroia să-mi îndrume paşii într-o lume pe care o igno­ram... El vroia să-mi inculce ideea că nu trebuia s-o ignor, că pericolele existau în chiar aceste lucruri care mie mi se păreau meschine, cum ar fi faptul că un prozator pe care nici măcar nu-l cunoşteam ar fi vrut să nu am o casă, că dacă vroiam casă, o să am pe urmă pretenţia să mi se dea şi o maşină. Ura unui necu­noscut întrucât mă privea? Pe el îl preocupa.

- Bine, mi-a mai spus, o să vezi, dar gândeşte-te. Nu te crezi tu Arpad şi Omega, dar alţii cred că te crezi, fiindcă ei se cred şi or să te urmărească cu necruţare.

- Bine, dar nu le-am făcut nimic!

- Da, dar poţi să le faci!

- Ce să le fac?!

S-a uitat într-o parte şi nu mi-a mai răspuns. Totdeauna făcea aşa, în desele noastre întâlniri, când vroia nu să aud totul de la el, ci să încep să gândesc eu însumi, singur, la toate acestea. Nici nu-mi trecea prin cap! Da, bine, n-o să ignor lumea fiindcă nu mă va ignora ea pe mine... Şi ce să fac? Am înţeles că el făcea, dar nu-mi dădeam seama ce.

Ne-am despărţit cu promisiunea că o să ne scriem, deşi... hm!... a mai spus el, scrisori în zilele noastre nu se mai scriu, din multiple motive...

- Eu o să-ţi scriu, i-am răspuns fără să-l mai întreb care ar fi acele multiple motive...

Spre sfârşitul unei întâlniri avea o oboseală, arăta puţin ab­sent, atins de o vagă şi curioasă plictiseală... Fuma fără plăcere, nici cafeaua filtru nu-şi mai făcea efectul... semnalul pentru mine că trebuia să ne despărţim...