Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a cincea)

De ce îmi plăcea istoria? Fiindcă aveam sentimentul că tră­iesc de atunci, de pe vremea egiptenilor şi asirienilor. Aveam cincisprezece ani, dar îmi simţeam gândirea milenară (senti­ment miraculos, care se micşorează pe măsură ce începem să trăim) şi îmi dădeam seama că la capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu. Asta era neîndoielnic: nu eu eram punctul la care ajunsese până atunci istoria? Cine altci­neva? Cei dinaintea mea erau bătrâni şi vedeam până unde o aduseseră. Era acum rândul meu.

Stăteam rezemat de bancă şi mă uitam, în timpul orelor, la profesori fără să-i văd şi adesea fără să-i aud, copleşit de acest sentiment divin care ne face atât de bătrâni fiind atât de tineri şi din care ni se formează pentru totdeauna idealurile şi visurile. Totul e posibil pentru noi. De ce nu? Şi una din cele mai fru­moase ore din cei patru ani de şcoală normală pe care i-am ur­mat nu se poate reda, fiindcă relief au numai lucrurile negative, iar lumina din sufletul nostru, cu cât e mai puternică, cu atât mai mult subţiază toate contururile din amintire şi ne descura­jează să le reconstituim. Profesorul nostru de istorie de la Cristur-Odorhei, unde fusesem transferat în urma desfiinţării şcolii normale din Abrud, era un om mic de statură, chiar foarte mic, la limita dintre un pitic şi un om normal, cu toate acestea nu se întâmplă nimic rău între el şi noi, reuşi să ne impună respect fără să fie silit să ne determine să ne fie frică de puterea pe care o avea, ca orice profesor, de a ne da note pedepsitoare sau subi­ecte grele la teze. Pentru un om pândit de complexul staturii sale, desigur că asta era o victorie pe care o apreciam doar cu instinctul, ţinând la el în mod nejustificat, deşi în privinţa note­lor era la fel de sever ca orice profesor care nu doreşte să aibă în clasa lui corigenţi. Nici măcar nu-mi amintesc să-mi fi dat sea­ma că până la ora aceea ar fi ştiut atâta istorie încât să ne facă la orele lui să-l ascultăm cu răsuflarea tăiată.

Şi într-o zi intră în clasă un necunoscut însoţit de directorul şcolii, un domn ale cărui picioare păreau mai înalte decât profe­sorul nostru întreg. Directorul s-a retras şi acest necunoscut s-a urcat la catedră şi a început să urmărească tăcut desfăşurarea orei. Era, desigur, un inspector. Micul nostru profesor începu să se plimbe liniştit printre bănci, deşi de obicei se ferea, fruntea lui abia se zărea dintre noi. Cu un glas al cărui timbru mă atinse ca o surpriză niciodată trăită de mine, îmi rosti, în tăcerea care se lăsase, numele. Glasul său era aproape frăţesc, părea să-mi spună: "Uite, tot ce gândeşti şi simţi tu, eu ştiu de mult, dar te-am lăsat şi nu ţi-am dat note mari fiindcă mi-am dat seama că dacă te turbur poate că nu vei mai iubi atât de mult istoria, care e secretul lecturilor tale, dar acum am nevoie de tine şi trebuie să-mi spui ce ştii". M-am ridicat în picioare şi în clipa aceea toate culorile pe care le îmbrăcau lucrurile şi chipurile celorlalţi parcă s-au intensificat brusc, lumina geamurilor înalte a devenit parcă violetă, cotoarele albastre ale manualelor de pe bănci au prins dungi roşii...
- Pe cine, a rostit micul nostru profesor punctându-şi între­barea prin apăsări cu pumnul în podul palmei, a chemat Ludo­vic al XlV-lea să redreseze finanţele şi când, în ce moment al domniei sale?
Mi-am dat seama că nu trebuie să mă laud cu ştiinţa mea şi răspunsul să nu fie o demonstraţie, dar nici sec să nu fie. Trebu­ia să arătăm că ştim şi nu că am învăţat.
- Ludovic al XlV-lea, am început eu, a anunţat în consiliul de miniştri, în 1661, că are intenţia să domnească de-atunci în­colo prin el însuşi şi una dintre primele lui măsuri a fost să-l destituie de îndată pe Fouquet, care era un jefuitor, şi să-l numeas­că în locul lui la finanţe pe Colbert.
- Cine era Colbert?
Cum să nu ştiu cine era acest om care, după ce făcuse atâtea pentru Franţa şi regele său, murise în dizgraţie, fiindcă încerca­se (de altfel zadarnic) să-l împiedice pe monarhul cheltuitor să nu ruineze regatul? Abilă manevră a profesorului, care prin răs­punsurile mele reîmprospăta memoria celorlalţi şi obţinea de la ei ceea ce dorea şi fără să insiste în mod deosebit, ca şi când toată clasa era pasionată de materia lui... După care a început să vorbească el însuşi, intrând în materia lecţiei următoare, în timp ce, cu un mormăit gros, de satisfacţie nedefinită, omul cu picioa­re înalte de la catedră se ridica şi o lua spre ieşire.
Nici un semn de complicitate nu s-a schiţat între noi după plecarea lui, micul profesor şi-a continuat lecţia şi la sfârşit şi-a luat catalogul prea mare pentru el, şi-a pus pălăria pe cap şi a ie­şit, în timp ce noi toţi ne-am ridicat în picioare. Odată uşa închi­să şi rămaşi singuri, ne-a apucat pe toţi deodată o sminteală, am răcnit literalmente de entuziasm şi am început să ne încăieram azvârlind unii în capetele altora cu ce ne venea în mână, manua­le, caiete... A intrat pedagogul, care ne-a întrebat foarte nedu­merit din uşă ce era cu noi, înnebunisem?

Câteva luni mai târziu, micul nostru profesor deodată a lip­sit. Şi atunci am aflat cu tristeţe că a fost chemat în concentrare. Nu s-a mai întors la noi până la sfârşitul anului şi nu ştiu nici azi dacă s-a mai întors vreodată undeva, din războiul care cu­rând avea să izbucnească...

Nimeni nu scapă de violenţa altora, după cum nimeni nu scapă ocazia, cel puţin până la vârsta în care devenim morali, de a fi violent cu alţii. După această vârstă, violenţa e o slăbiciune. M-a impresionat totdeauna acest fenomen.

Într-o zi profesorul nostru de geografie mă scoase la lecţie numai pe mine singur. N-am înţeles de ce, avea obiceiul să scoa­tă câte trei-patru odată. Era un domn trecut de patruzeci de ani, mai degrabă blând şi cu maniere alese. Geografia mie nu prea îmi plăcea, dar nu eram singurul care repudia acest obiect de studiu. Mai târziu a început să-mi placă şi răsfoiam ore întregi atlasuri bogate încercând să-mi imaginez existenţa reală a uria­şelor fluvii şi oraşe despre care, singură, geografia nu ne spune mare lucru. La Hanoi, unde nu credeam că am să ajung vreo­dată, când am intrat în oraş am rămas timp de aproape un ceas fascinat de ceea ce oferea ochiului viaţa străzii, cu toate că ceea ce vedeam nu avea în sine nimic senzaţional: erau bărbaţi şi fe­mei pe biciclete. Da. Dar asta trebuie văzut, fiindcă bărbaţii erau mici şi păreau toţi tineri, iar femeile, datorită halatelor lor multicolore, păreau toate fete. Cuvântul halat sună însă nepotri­vit, trebuie precizat că era vorba de un vestmânt închis sever pâ­nă sub bărbie şi despicat în două părţi în aşa fel încât pantalo­nul, violet sau alb, care înlocuieşte la ele fusta sau rochia, să se vadă de la şold în jos. Acest vestmânt uşor flutura în urma bici­cletei, fără să jeneze pedalarea. Nici o urmă de maşină, nici un zdrăngănit de camion de mare tonaj, nici un autobuz al cărui motor Diesel îţi zgâlţâie creierii nu se vedea şi nu se auzea pe străzile acestui oraş. Când se întâmpla să treacă, o dată la o oră, de pildă, un Gaz, apariţia şi dispariţia lui îţi amintea de un bon­dar care a nimerit într-un stup de albine, de unde repede este alungat. Cine poate să-şi imagineze, învăţând geografia, sute de ochi oblici, frumoşi în limpiditatea lor expresivă privindu-te în­tr-o trecere continuă în care mersul bicicletei fâşâie doar atât ca să-ţi dea senzaţia de vis, de ireal? Trebuie mers acolo, în oraşul sau pe fluviul arătat pe hartă pentru ca geografia să ne pasione­ze.

Nu ştiu dacă bătrânul domn care mă scosese lângă uriaşa hartă agăţată într-un cui alături de catedră fusese vreodată mă­car până colea în Grecia, leagănul civilizaţiei noastre, dar era clar pentru mine că undeva pe pământ tot dorise el să se ducă, altfel de ce şi-ar fi ales, ca profesor, chiar geografia? S-o fi dus, nu s-o fi dus? Începu să mă sâcâie cu întrebările. Ştiam atât cât era necesar să fiu lăsat în pace. Dar nu mă lăsa şi sâcâiala de­veni chin. Că pe fluviul acela ce oraşe se mai găsesc? Le spuse­sem pe toate. Şi în oraşele acelea ce fel de locuitori mai trăiesc? îi spusesem pe toţi. Mai erau însă oraşe şi locuitori pe care nu-i spusesem, să mă mai gândesc. Se lăsă o tăcere nefirească în marea încăpere de clasă. Timpul trecea, profesorul stătea neclin­tit la catedră şi aştepta. Totul parcă încremenise. Ce vroia de la mine? Atâta ştiam, atâta spusesem, n-aveam la ce mă gândi.
- Gândeşte-te! mă soma bătrânul domn ca şi când mi-ar fi ghicit gândurile. Şi deodată răcni: gândeşte-te!
Şi se dădu jos, se repezi la mine, mă lovi cu pumnii în cap, înghesuindu-mă în uriaşa hartă la care nu vroiam să mă gân­desc, apoi făcându-şi din degete gheare mi le înfipse în abdo­men horcăind bestial:
- Îţi scot maţele din tine!

Vroia într-adevăr să mi le scoată, fiindcă, după ce mă îndoii şi îmi ferii burta, se retrase la catedră şi-şi reluă, gâfâind, intero­gatoriul: ce oraşe se mai aflau încă pe fluviul acela? Şi în ora­şele acelea ce fel de locuitori mai trăiesc? Să spun. Clopoţelul sunase, dar el continua să mă tortureze. Acolo pe hartă, la ma­rea cotitură a uriaşului fluviu, se găsesc nişte aşezări omeneşti şi nişte locuitori. Ce ştiu despre ele? Degeaba mă uit că a sunat sfârşitul orei, până nu spun nu scap... Apoi, deodată, şi-a luat catalogul şi a ieşit din clasă.
M-am dus în banca mea şi m-am aşezat şi abia atunci un val de ură mi s-a urcat în inimă împotriva bătrânului domn. Ce-avu­sese cu mine? Ce rău îi făcusem? Adică de ce să-mi scoată el mie maţele din mine? Mă făcuse el, îmi plătea el taxele, muncea el din greu să-mi cumpere haine şi cărţi? Numai tata avea acest drept, fiindcă numai pe el putea să-l exaspereze ceva şi să mă ameninţe, dar nu acest străin, care, dacă nu ştiam, n-avea decât să-mi dea notă proastă dar să nu se atingă de mine.
În jurul meu se strânseră şapte-opt băieţi cu care eram prie­ten şi tăceau toţi turburaţi de strania întâmplare. Când intră mo­nitorul, un elev dintr-a opta, şi spuse din prag că elevul cutare, adică eu, să poftească la biblioteca profesorului de geografie, care mă chema. Avea o astfel de bibliotecă specială plină cu cărţi de călătorii, hărţi şi atlase şi globuri pământeşti de muzeu. I-am răspuns monitorului că nu mă duc. Acesta ieşi şi reveni după câtva timp.
- Domnul profesor, zise el, te roagă să pofteşti numai câteva minute.
Simţind că se petrece ceva neobişnuit, m-am sculat din bancă, am ieşit pe coridor şi am intrat fără să bat în uşă în mica bi­bliotecă geografică. Bătrânul domn mă întâmpină în picioare, dar întors în profil cu faţa spre rafturi şi aşa rămase în timp ce rosti:
- ... N-am vrut să-ţi fac nici un rău... dar îmi dau seama că ţi-am făcut... nici eu nu ştiu ce mi-a venit împotriva dumitale... te rog, dragul meu, să mă ierţi...
Şi vocea i se sparse şi din ochii bătrânului domn ţâşniră la­crimi care îi inundară profilul său blând şi distins îndreptat ţea­păn spre cotoarele cărţilor. Nu ştiam, pe atunci, nici să acuz şi nici să iert, încât am tăcut câtva timp, apoi, fiindcă nici bătrânul domn nu mai spunea nimic m-am răsucit spre uşă şi am ieşit. Nu-l mai uram, dar nici lacrimile lui nu-mi atingeau inima.