Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a șaptea)

În aceeaşi după-amiază am luat trenul şi am plecat. Era în decembrie 48. După debut petrecusem vara la Bălceşti, să scriu un roman. Îl scrisesem, era un eşec, la întoarcere, în septembrie, nu-mi mai plăcuse deloc. Acum părăsisem Bucureştiul, şi ce era şi mai grav, şi serviciul, şi mă retrăsesem în munţi, s-o iau de la cap... Eşecul din vară nu mă neliniştea, fiindcă trăiam încă sub euforia debutului în volum, care oricum, în ciuda injuriilor, fusese un succes. Starea mea de spirit se echilibra. Aveam do­uăzeci şi şase de ani, trecusem printr-un război în care nu muri­sem, debutasem în literatură chiar în toiul acestui război, aveam iluziile întregi...
Din primele clipe după ce mi-am desfăcut geamantanul, m-am simţit liber, deşi încătuşat nu mă simţisem decât în armată şi gândul a apărut parcă lângă mine cu întrebarea: ai venit să scrii; ei, ce-o să scrii? Mi-am făcut foc în sobă, m-am aşezat la masă să văd dacă stăteam bine pe scaun şi mi-am aranjat pe ea cărţile cu care venisem, hârtia, sticla cu cerneală şi stiloul. Aveam ceva bani în buzunar de care însă n-aveam nevoie, fiindcă atât odaia cât şi masa erau gratuite, focul ardea în sobă trosnind şi mă sim­ţeam cu desăvârşire singur şi fericit de tinereţea mea. Venisem acolo la recomandarea ministerului de unde plecasem, a lui Mi­nai Novicov, care mă simpatiza. El citea presa literară şi în ge­neral toată presa şi fără să-l cunosc mă chemase la el prin iunie.
- Văd, zice, că presa ţi-a acordat multă atenţie şi s-au cam repezit asupra cărţii dumitale. Nu e aşa de important ce zice presa, zic şi ei ce li se spune, ca nişte idioţi. Mai important e viitorul dumitale şi la asta ei nu vor să se gândească. Uite, zice, avem la Bălceşti o frumoasă casă pe care ne-a cedat-o o rudă a lui Bălcescu. Du-te acolo şi lucrează. Stai cât vrei, până termini noua carte. Ai acolo brazi, grădină, dealuri, te plimbi şi te in­spiri...
- Hm! i-am răspuns, mă bucur că sunteţi un om care crede în inspiraţie şi nu în lozincile cu care m-au întâmpinat Niculae Corbu şi J. Popper. Acesta din urmă a scris chiar în Flacăra, unde sunteţi director. Deci dumneavoastră l-aţi pus să mă înjure.
A râs, cu entuziasm parcă. Deci aşa era.
- O să mă duc la Bălceşti, i-am mai spus, dar ce fac cu ser­viciul meu de funcţionar la "Societatea scriitorilor"?
- Nu e nimic, se aranjează, zice.
Am crezut că aranjează el. Când i-am spus preşedintelui, Za­haria Stancu, şi secretarului general, Ion Călugăru, de intenţia mea, mi-am dat seama că nu aranjase nimic.
- Da, da, da, mi-a răspuns preşedintele ca şi când s-ar fi aşteptat să-l întrerup, da, da, am auzit că ai debutat. Da, da, dar până să ajungi scriitor, îţi mai trebuie. Da, mult îţi mai trebuie. Trebuie să înduri. N-am citit cartea, să văd dacă e bună sau proastă, aşa că te duci la Bălceşti şi stai numai o lună. Da, o singură lună, pe urmă te întorci să vedem ce-ai scris.
Totul spus pe un ton agresiv. De altfel, când fusese instalat tot aşa vorbise şi la adunarea scriitorilor, veniţi să-l audă. Striga la ei. Vorbea tare. Îi ameninţa. Încât nu m-am mirat. Ion Călu­găru îl aproba. Nici el nu era altfel. Când intrasem prima oară în biroul lui cu hârtii şi începusem: "domnule Călugăru..." "Eu nu sunt domn cu dumneata", mă întrerupse el. "Tovarăşe Ion Călu­găru. .." "Eu nu sunt tovarăşul dumitale." Cunoaşteţi geniul mes­chinilor? Acesta e, să te facă să nu mai ai ce să le răspunzi. Într-a­devăr, ce puteam să-i mai spun? Şi totuşi îmi plăcea de el ca scriitor, publicase tocmai atunci o nuvelă, "Măseaua stricată", titlu care se inspira dintr-o lozincă a acelor ani: să scoatem din­tre noi măselele stricate. Avea însă o replică de bună ironie: la o manifestaţie masele cântau: Hai la lupta cea mare, rob cu rob să ne unim! Şi un reacţionar de pe margine bolborosind: "Ei şi dacă ai să te uneşti rob cu rob ce-ai să faci?!"
Nu credeam că e atât de ranchiunos. Fiindcă ăsta era senti­mentul pe care ţi-l inspira. De altfel ironia soartei îl adusese tot în preajma lui Zaharia Stancu şi anume în rol de subaltern, cum îi prezisese teleormăneanul cu mulţi ani înainte. Că, ameninţa autorul Cailor lui Cibicioc, o să vedeţi voi când o să venim noi la putere. "Călugăre, îi replicase Zaharia Stancu, când o să ve­niţi voi la putere, tot eu o să-ţi comand."
Surâdeam privind aceşti bătrâni fără umor, sau cu umor acru sau involuntar. Îmi citiseră sau nu cartea, cert era că nu le plă­cea de mine că vroiam să scriu aşa repede alta. Mi-o spuneau în faţă: trebuia să îndur.
Nici nu mă gândeam. "O să îndur poate altele, dar nu de la voi", îmi spuneam. Într-adevăr, după o lună primesc o scrisoare de la şeful serviciului, domnul Răzvăşanu, în care îmi scria, nu fără îngrijorare, că situaţia mea era "extrem de periclitată" dacă nu mă întorceam imediat. Nu m-am întors şi am fost dat afară, dar în septembrie Mihai Novicov m-a angajat la el la minister, ca secretar de presă. În acelaşi timp el a pus pe Willi Mogfescu să scrie un lung articol: "Despre un viitor roman al lui..." adică al meu, bazat, lucru senzaţional pentru un tânăr autor, doar pe o simplă conversaţie dintre mine şi reporter. Subiectul evolua în lumea de la ţară, unde eu mă străduiam neapărat să descriu un Feodor Pavlovici Karamazov român. Nici nu mai vroiam să aud... Articolul a apărut în Flacăra pe o pagină întreagă, cu titlu pe cinci coloane. Nu l-am citit, nu din lipsă de respect pentru Mihai Novicov sau Moglescu, ci pentru că ştiam dinainte că nu poate exista în el nici o substanţă din moment ce nimeni nu-mi citise romanul. De altfel, nici unul nu mi-l ceruse să li-l dau. Era perfect!
Nu făceam chiar nimic la minister, dar într-o zi mă pome­nesc că primesc la lectură un manuscris intitulat Desculţ, de Za­haria Stancu. Şi ce să fac eu cu el? am întrebat. Nici nu ştiam că eram cenzor, că eram plătit- pentru asta. "Citeşte-l, mi-a spus o colegă şi fă un referat. E de pe la voi de la ţară". "În ce sens să fac referat? Ce mă priveşte pe mine că e de pe la noi de pe la ţară? Treaba lui!" "Dacă e adevărat, dacă merită să apară".
Am început să citesc, am luat prima frază: "Tudoreee... des­chide poarta!" Apoi aliniatul următor: "Pe tata îl cheamă Tudor. Dar el rareori se află acasă."
M-am oprit. Pe tata îl cheamă Tudor, dar el rareori se afla acasă. Şi ce dacă îl cheamă Tudor? Şi ce dacă el rareori se afla acasă?
Asta îmi amintea de compoziţiile noastre şcolăreşti. Mama e o femeie foarte bună, dar ea rareori se duce la biserică. Fratele meu e mare, dar el rareori ne bate, eţetera, eţetera. Rareori! Bra­vo, zic, începe bine (să te ferească Dumnezeu să ajungi pe mâna tinerilor, la discreţia lor; mai târziu avea să mă lege de Zaharia Stancu o strânsă prietenie literară când loviturile îndreptate îm­potriva lui aveau să-l domolească şi să caute sprijin în generaţii­le tinere, să-l facă mai înţelept). Să vedem mai departe, mi-am zis eu atunci râzând. Cică "fuioare de fum scoteau pe nări tele­garii". Zic "telegarii" e formidabil de bine zis şi încep să citesc cartea şi intru în miezul ei. Dau peste o scenă în care ţăranii erau puşi să culeagă via boierului cu botniţe la gură. N-am înţe­les. Cum cu botniţe? Suntem un popor de idioţi? Şi după ce am terminat, am început să scriu un referat dur. Se respinge! Bătrâ­nul meu tată şi alţi bunici cunoscuseră şi ei pe boieri, dar ase­menea chestii nu-mi povestise nimeni niciodată.
Noroc că tocmai când îmi scriam eu referatul a venit cineva şi mi-a luat pur şi simplu manuscrisul de sub nas şi l-a dus cu sine. Unde? Spre tipar, fireşte, şi astfel a început cariera de ex­cepţie a acestei cărţi fără să ţină seama de opiniile tânărului ei cenzor.

Pe la începutul lui decembrie am simţit că ora mea a sunat. N-aveam ce căuta la acel minister. Eşecul meu de la Bălceşti era uitat, îmi aminteam de promisiunea făcută cititorului la sfârşitul volumului meu de debut, că acei eroi din ultima nuvelă vor fi urmăriţi într-un conflict mai larg.
Şi acum stăteam în odaia mea din Sinaia şi după primele ore de exaltare, care ne stăpânesc totdeauna când suntem într-un oraş necunoscut şi nimerim şi într-o odaie mare şi frumoasă, ceva am simţit că se micşorează şi cade în starea mea de spirit: nimic nu mai zbura, iluziile se retrăgeau....M-am ridicat de la masă şi m-am culcat. Conflict mai larg? îmi spuneam, care conflict? Nu există nici un conflict. Ce poate să facă un ţăran? Să dea unuia cu sapa în cap că i-a călcat răzorul sau i-a jefuit ovăzul. În Ion, de Liviu Rebreanu, unul îi dă altuia cu sapa în cap că a venit la muierea lui, pe care o iubea mai dinainte. S-a scris! În Ţăranii, de Reymont, o muiere e pusă goală pe o grămadă infectă de bălegar de porci fiindcă nu avusese purtări frumoase. Ei na! Mare subiect! Premiul Nobel! Ca şi scena bă­trânului ţăran care se duce să moară pe glia lui. Atât de previzi­bil! Marinarul vrea să moară pe mare, minerul în mină... Hotă­rât, eram pus pe nimicirea capodoperelor, şi numai Fructele mâ­niei de Steinbeck scăpa, deşi nici acolo nu-mi mai plăcea finalul forţat, cu un bărbat ameninţat de inaniţie care suge lapte din sânii unei tinere femei. Fără să ştiu, eram obosit de drum, de ur­cuşul de la gară cu geamantanul în mână până în dealul Furnica unde erau vilele destinate tuturor artiştilor. Chiar în aceeaşi zi vroiam să mă şi apuc de scris! "Mai e şi mâine zi", mi-am spus amintindu-mi de frumosul final din Pe aripile vântului când Scarlett, copleşită de loviturile pe care i le dăduse viaţa, se în­treba ce să mai facă. Aveam silă până şi de debutul meu. Eu în­sumi descrisesem cu lux de amănunte uciderea unui cal, violul unei fete pe câmp, isteria unui muribund, ţicneala unui băiat care are halucinaţii pe o colină scăldată în ceaţă, eţetera, eţetera. Un punct luminos păstram doar pentru o schiţă intitulată Salcâ­mul, apărută în Timpul, dar neinclusă în volumul de debut. De ce? Ce era cu schiţa asta de o lăsasem deoparte? Nu-mi mai plă­cuse? Dimpotrivă, consideram că era lucrul cel mai inspirat pe care îl scrisesem... când tata... într-o zi... cel mai frumos sal­câm... cu securea... de ce oare? Da, Mircea Grigorescu, redac­torul şef al Timpului... Cu Miron Paraschivescu la el în birou... Ia ascultă domnule, cât costă un salcâm?... Bonom... entuzi­ast... Două mii costă. Du-te la casierie şi-i încasează... Săracul Mircea Grigorescu. Ce-o fi făcând... După război... exclus din presă...

Brusc m-am trezit dimineaţa. Adormisem fără să ştiu cu lampa aprinsă, cu aceste gânduri. Le şi uitasem. Afară ningea. Brazii verzi erau încărcaţi de zăpadă. Pământul era alb. Oameni negri treceau agale prin această lume în care cerul cu pământul se contopeau. Zarea pierise în pădurile din faţa ferestrei.
M-am îmbrăcat şi am ieşit afară. O surpriză. O ştim, zăpada, dar când o vedem din nou, albul ei parcă ne spală gândurile. Chiar dacă nu vrem, ceva alb pătrunde şi în noi. Ne ninge; până şi pe chipul omului murdar apare un surâs: ochiul lui uimit de întruchiparea a ceea ce e imaculat îl face să-şi aducă aminte că şi el a fost odată curat şi e nedumerit că iată, poate fi din nou, cel puţin atâta timp cât de sus cade asupra lui, anume parcă pe căciula pe care o poartă pe cap, peste genele ochilor, fulgii de zăpadă care de sus, din cer, în căderea lor, şi-au păstrat minuna­tele forme de stele mici, care i se topesc ca o părere pe mâini şi pe faţă. E, poate, o atingere diafană de care n-a avut parte? Sau pe care a gonit-o înrăit ca un câine care a primit numai lovituri? "Iată paradisul! am gândit, care e locul tău în el?..." Am intrat în vila în care ni se servea masa. Am mâncat unt cu pâine şi dulceaţă, cu cafea cu lapte. Nu era încă nimeni în sufragerie. Mi-am continuat plimbarea prin ninsoare. Curând am auzit o voce interioară pe care o cunoşteam de mult, din lungii ani pe care îi petrecusem pe câmpia scăldată în soare. O uitasem fugind de ea şi anii o acoperiseră. Când mă culcam pe pământ şi muţenia lui îmi şoptea: "Şi tu vei fi mut şi vei fi una cu mine. Noi doi suntem prieteni, te las să trăieşti, bucură-te, dar eşti al meu. Nu acum, când eşti un copil, mai târziu... Restul, viaţa care ţi-a fost dată îţi aparţine, faci cu ea ce vrei, dar dacă mă uiţi, cu atât mai mare îţi va fi surpriza după ce anii tăi vor trece, când ne vom întâlni din nou şi va trebui să-ţi dai seama că nimic nu ţi-a mai rămas afară de mine. Nu mă uita şi atunci ai să vezi că tot ceea ce vei trăi, îţi va apărea ca un dar şi nu ca o cucerire a ta smintită. Nu e aşa că e plăcut să stăm noi de vorbă împreu­nă? Când te întinzi cu spatele pe mine şi deasupra vezi cerul şi norii? N-o să ai niciodată mai mult decât ceea ce simţi în aceste clipe, nu uita, o, nu uita, şi atunci când va trebui să ne revedem şi să-ţi dau adăpost, vei fi ca şi acum şi nu te vei speria..." "Bine, am zis, înotând în ninsoare, mă plictiseşti, îţi cunosc glasul de mult... Florile câmpului îmi şopteau şi ele acelaşi lucru, ca şi cântecul greierilor sau apariţia berzelor în grâu, strigătul pitpalacului şi ţipătul ciocârliei, nu te uită nimeni, fii fără grijă."

În nopţile lungi de iarnă săream din somn chemat de un glas pe care îl auzeam aievea, glas de fată care îmi striga numele la geam. Nu era glasul lui, al pământului, erau ielele, şi mă piteam lângă spatele lat al tatei şi aşteptam îngrozit să mă mai cheme o dată. Dar tăcerea casei şi auzul meu treaz mă făceau să înţeleg că glasul strigase din mine şi nu de la fereastră, mă linişteam şi readormeam. Într-o seară am întârziat prea mult pe mirişte şi n-am băgat de seamă că noaptea căzuse pe neaşteptate şi nu mai era nimeni pe câmpie, totul era pustiu în jur. O clipă n-am mai ştiut încotro e satul şi nici care era drumul spre el, la dreapta sau la stânga. "Trebuie să ştie caii", am gândit şi m-am apropiat de unul din ei, să-l despiedic şi să-i pun căpăstrul în cap. Când să i-l pun, deodată calul a avut o mişcare de nesupunere. În clipa următoare i-am auzit glasul: "Ia, bă, mâna de pe mine!" mi-a spus. Nu era nici supărat, nici furios, pur şi simplu îmi cerea să iau mâna de pe el. Am înlemnit alături, în timp ce el şi-a lăsat capul în jos liniştit şi a continuat să pască. Am încercat din nou şi mintea mea buimăcită de angoasa câmpiei s-a limpezit ca şi când s-ar fi făcut lumină. Am strigat să-mi aud propriul glas, i-am legat, am încălicat şi de astă dată cuminţenia şi sforăiturile lor de cai m-au liniştit cu totul, am început să cânt fluierând şi până acasă am şi uitat ce păţisem. Iată însă că şoapta lui reapă­rea şi asta mi se întâmpla adesea şi totdeauna numai în mijlocul naturii. Uneori o acceptam resemnat, o cunoşteam prea bine, alteori însă era o surpriză totală, mă pomeneam exclamând: "Hai, taci, doar calc pe corpul tău, toţi călcăm, ştiu că viaţa e un dar, e inutil să-mi reaminteşti".
Feeria din jur nu era un vis, nu se spulbera, fulgii dansau, ai fi zis chiar că se zbenguiesc şi expresia "natura în sărbătoare" care mi-a venit în minte, m-a făcut să surâd cu ironie. Da, natu­ra poate fi în sărbătoare pentru iubitorii ei închipuiţi, care se credeau eterni, sau voiau să uite că sunt muritori, crezând o clipă că se puteau aranja cu ea.
Am trecut pe lângă un restaurant a cărui firmă avea în mijloc pictată o pisică. Am citit firma care era scrisă cu trucul suprare­aliştilor: Restaurant la pisica D. Pasăre şi berărie neagră N. Coliban. Pe urmă am văzut că pisica încurca sensul, trebuia citit: Restaurant şi berărie la "Pisica Neagră" D. Pasăre şi N. Coliban. Am intrat înăuntru. Vesel, am băut o bere şi m-am întors. N-am făcut o plimbare lungă să mă pierd în ninsoare şi să mă rătăcesc, cum i se întâmplă lui Hans Castorp din Muntele magic a lui Thomas Mann şi n-am s-o descriu în lungi capitole, intermina­bile, ca să fac să ningă în aceste pagini. Aveam de dat un răs­puns la o întrebare: Ce să scriu.
De ce să scriu, nu mă întrebam. N-aveam nimic de răzbunat, nici nu simţeam că trebuie să vorbesc despre osemintele bunilor mei vărsate în mine, vârsta testamentului era departe. Tatăl meu nu spintecase burta boierului sau vechilului în timpul răscoalei, să bage fasole în ea, şi nu ştiam nici cine e bunicul şi cum trăise el, nu-mi povestise nimeni nimic. Nici pe bunica n-o cunoscu­sem, muriseră de tot, niciodată n-am ştiut nici măcar cum îi chea­mă. Nici pe bunicul sau bunica după mamă nu-i cunoscusem, dar mama ne povestise totuşi lucruri deosebite despre ei. Din alt sat. Oameni înstăriţi, fraţi vajnici (morţi şi ei parcă, atât de înde­părtaţi mi se păreau). Cum să scrii despre ceva care nu trăieşte decât în amintirea mamei, secret copleşit de familia ei grea, cu copii diferiţi, o fată din prima ei căsătorie, o altă fată până la convieţuirea ei cu tata, apoi trei copii cu care venea tata, şi apoi alţi trei copii făcuţi împreună, o fată şi doi băieţi, unul din ei, cel mijlociu, fiind eu.
M-am întors în vila mea, m-am aşezat la masă şi am rămas cu privirea pierdută în ninsoarea de afară. Gândurile blocate, inerte, sufletul cu elanul prizonier. Ce să scriu? A scrie inspirat de Dostoievski cum încercasem, văzusem ce-mi ieşise. Nu cum­va nu mai aveam nimic de spus? am gândit; Şi-atunci mi-am amintit de trei scriitori pe care îi zărisem într-o zi, după debut, chiar în acel an, prin vitrina unui restaurant. M-am dus la ei. Îi cunoşteam, petrecusem împreună prin cafenele ore de ameţeală şi entuziasm şi mă bucuram să-i revăd... Dar nici nu m-au lăsat să deschid gura. Ce mi-a intrat mie în cap? m-au luat ei în pri­mire, cred că dacă am publicat o carte... Şi o ploaie de injurii la adresa cărţii, cuvinte urâte la adresa mea, prevestiri că o să mor într-un şanţ... Ce eram eu? Ei, ce credeam că sunt? Era singura întrebare care m-a împiedicat să ies imediat afară. De unde să ştim noi ce suntem?! Marile întrebări le pun şi ticăloşii, cu un aer triumfător. Cine poate să răspundă? Nu pentru ei, ci pentru mine. Ce era mai curios, şi ceea ce mă reţinea, era faptul că nu se înţeleseseră între ei dinainte, reacţionaseră câteştrei spontan îndată ce mă aşezasem la masa lor. Iar eu crezusem că numai gloabele literare păstrează în ele un venin distilat. Am plecat în cele din urmă. Prin geam, din stradă, arătau gravi, tăcuţi, ai fi zis că erau nişte conspiratori care puneau ceva la cale. Deşi ti­neri, i-am văzut bătrâni, într-o străfulgerare. Unul avea o lucire de nebun în ochi, altul gras, blond, privire porcină, al treilea sumbru, posac, buze subţiri, figură care nu prevestea nimic bun... Se înţeleseseră între ei, prin afinităţi scabroase care îmi scăpau, să mă întâmpine astfel, cu o ranchiună care nu ştiam de unde vine, fiindcă nu le făcusem nimic...

I-am uitat imediat atunci, dar acum ura lor se insinua: şi dacă au dreptate, mi-am spus, şi n-o să mai scriu nimic? Vertiginos, alungând imaginea celor trei, gândul mi s-a îndreptat spre un om care, pe deasupra micimilor umane, era pasionat de cuvântul scris. Acolo, în faţa hârtiei, mai puternică decât marmura, îmi spusese el odată, artistul forţează natura, dându-i un înţeles, în timp ce ea, oarbă, nu are unul... Miron Paraschivescu!
Ce-o fi făcând? Ultima dată, prin septembrie, fusesem cu el la o piesă şi acolo, în plin spectacol, se ridicase şi strigase să iasă Arghezi afară din sală. Fireşte, Arghezi nu era acolo, ci doar în mintea turmentată de febră a poetului. L-am scos eu din sală şi l-am dus la el, în blocul Aro, şi până să vină medicul, cu ajutorul telefonului a început să dirijeze mari mase de oameni în revoluţie. El era un conducător... Ieşea şi pe balcon şi dând din mâini cânta "Internaţionala" în faţa unei mulţimi închipuite adunată să-l aclame ca pe Troţki, sau ca pe Malraux, idolul său. Pe urmă revenea la telefon şi cu glas măreţ continua: "Ana, tu preiei conducerea în sectorul galben. Luca, tu te pregăteşti să intri în foc venind de la uzinele Malaxa... Dej, tu..." Curând se vindecase şi dispăruse la Cluj. Ce căuta el la Cluj? Vroia să conducă acolo, mai modest, o revistă, pasiunea lui lucidă.
Gândul mi-a zburat apoi la Ion Caraion. Ce-o fi făcând şi Ion Caraion? Locuisem împreună, prin '45, mai multe luni, într-o frumoasă cameră pe Aleea Suter, pe urmă ne despărţisem ca să ne revedem prin aprilie sau martie '48, în birourile editurii "Car­tea Românească" care înainte de decretul din iunie avea un di­rector nou, Lăzărescu, şi redactori de asemenea noi, Caraion, Constantin Streia (căruia îi apăruse romanul Zbucium) şi Sen Alexandru, un tânăr cu care ulterior aveam să am lungi discuţii asupra rolului personalităţii în istorie.
Caraion m-a întâmpinat cu vădită surpriză, că iată, ne vedem din nou şi în ce situaţie fericită pentru mine... "De, ce?" "Ei de ce, a râs neîncrezător de mirarea mea, şi brusc: păi n-ai dat un volum aici?" Şi aproape că a ţipat: "Va apărea!" Era adevărat, volumul meu de nuvele Întâlnirea din Pământuri care întârziase mult la un cunoscut şi fad foiletonist literar, dar influent, trecuse apoi printr-un concurs la Cultura naţională, stătea de câteva luni la "Cartea Românească", director Toneghin. Acum nu mai era Toneghin, cu trei luni înainte de naţionalizare cunoscuta editură avea deja în ea oameni noi. În două luni l-au publicat în două ediţii.

Intenţiile mele asaltau din toate părţile viaţa pe care o cunos­cusem până atunci fără să reuşesc să intru în miezul ei. Imagini groteşti îmi veneau în minte. Văzusem odată un cal mort într-o văgăună, cu o grămadă de căţelandri schelălăind de foame şi de neputinţă care se repezeau în el să-l sfârtece. Dar de oriunde îl apucau, nu reuşeau nimic, calul rezista. Îşi înfigeau dinţii în burtă, în pulpe, în spinare, se propteau în picioare bâţâind din cap şi scheunând. Prima îmbucătură, care ar fi deschis drumul celorlalţi, le scăpa. De unde? Din ce loc? Am stat mult să-i văd ce fac şi mă uitam la ei râzând. Nu era printre ei nici unul bătrân şi experimentat care să-i înveţe. Desigur, viaţa nu e un cal mort, dar e, pentru un scriitor tânăr, o pradă care nu cedează dacă nu ştii de unde s-o apuci. Deşi tatăl meu se despărţise de mine în acea zi de septembrie '40 când mă condusese la gară şi îmi spusese că nu mai are bani să mă ţină mai departe la Şcoala normală, despărţirea era neştiută de mine, şi rămânea şi atunci, în '48, la fel de enigmatică, mai ales că în toţi acei ani, în timpul războiului, până în '45, nu mai dădusem niciodată pe-acasă, nu-i mai scrisesem şi nici el mie. Numai instinctul mă prevenise că despărţirea era irevocabilă, n-aveam ce mai căuta în sat, eram aruncat în viaţă şi trebuia, ca orice vieţuitoare, să aflu singur secretele pădurii. Ce făcusem?

Intrasem totuşi la Şcoala normală din Bucureşti de pe strada Sfânta Ecaterina, fără să depun taxele de internat. Directorul, I. Ionaşcu, mă ameninţase:
- Ce-ai făcut cu banii? Nu te-a trimis tatăl dumitale fără bani de internat.
I-am răspuns că ba da, şi în felul tatălui meu care amâna im­pozitele cu anii printr-o strategie complicată a promisiunilor pa­tetice, l-am rugat să mă amâne câteva luni până ce părinţii mei vor culege porumbul, vor vinde nu ştiu ce oi, nu ştiu ce raţe...
- Ce raţe? s-a răstit el la mine. O să scriem acasă şi dacă se dovedeşte că ai avut bani şi i-ai cheltuit cine ştie pe unde, te dam afară din şcoală şi s-a terminat cu viitorul dumitale.
Şi şi-a întors faţa de la mine.

Ştia el ceva. Auzisem şi eu şi chiar şi trăisem. Înainte de Cristur-Odorhei (unde absolvisem pe-a doua şi a treia) trenul stătea câteva ore în gara Sighişoara şi anul trecut, într-o vacan­ţă, o fată îmi făcuse semn de jos de pe peron să mă dau jos şi să mă duc cu ea... Nu mă dădusem, dar alţii coborâseră... Astfel de sirene, gândea pesemne acum directorul, mă lăsaseră şi pe mine fără bani, mai ales că Bucureştiul, cum scria Octav Dessila, era "oraşul prăbuşirilor". Totuşi omul din faţa mea nu era sigur. Ceva patetic avusese şi el în glas dincolo de cuvinte. Mi-am dat seama că dacă mai vorbesc, o să mă asculte. Era un bărbat încă tânăr, plăcut la înfăţişare, elegant îmbrăcat, dur, ca un băr­bat adevărat pe care nu-l puteai înşela, cu o infirmitate la un pi­cior, sever, dar... Acest dar era singura mea şansă. I-am spus că tata nu e un om sărac şi că poate să facă rost de bani dacă şcoala îi scrie şi îi cere imperios acest lucru. Nu o simplă întrebare da­că mi-a dat bani sau nu (nu mi-a dat!) ci o scrisoare hotărâtă, ca din partea unei autorităţi superioare, care, împreună cu el, cu tatăl meu, au în grijă soarta unui tânăr... Ştiam din experienţă că nici la început tata nu avusese bani. Că împotriva lui o ridicasem pe mama, pe preot, pe învăţător şi că la toţi aceştia se raliaseră vecinii, prietenii lui, până şi cei mai dispreţuiţi dintre ei şi că întreaga familie cedase. De unde, de neunde, făcuse rost de bani şi timp de trei ani mă ţinuse. Şi i-am dezvăluit directo­rului intenţiile mele de viitor. Să termin acest an şi îmi voi con­tinua studiile singur. Aveam optsprezece ani, puteam munci şi lua examenele în particular.
- Bine, îl aud că-mi răspunde. Dacă ai fi avut un certificat de paupertate puteam să-ţi obţin o bursă de la minister. Dar aveţi cincisprezece pogoane de pământ.
Aşa era. Încercasem să obţin acel certificat, dar...
- N-avem voie să primim în internat elevi care nu achită taxele. O să scriu acasă tatălui dumitale. O să mai vedem...
Şi mi-a făcut semn că pot să plec. Am plecat liniştit. Au în­ceput cursurile, orele de meditaţie în care n-aveam ce să fac. N-aveam cărţi. Din pricina asta secretele chimiei şi algebrei mi-au rămas străine. Gândul plecării din şcoală îmi stăruia mereu în minte în timpul orelor, mai ales că diferenţa de vârstă dintre mi­ne şi colegii mei începuse să mă jeneze. De pildă avusesem într-o zi în hol o vizită a soţiei falsului librar, o femeie cam de vârsta mea, trimisă de el să vadă ce mai fac. Trimisă de el sau nu, stai şi explică... Subdirectorul m-a apostrofat şi m-a ameninţat că mă dă afară din şcoală. M-am întors în clasă şi am început să-l înjur şi eu cu sete de mamă. Am fost turnat. Am aflat mai târ­ziu, deşi eram mai mare şi ar fi trebuit să-mi dau seamă de la în­ceput că în fiecare clasă exista o reţea întreagă de turnători pe care acest subdirector o cultiva ca un poliţist. Eram uluit cum tot ceea ce discutam eu cu alţii el afla imediat şi tot timpul tră­iam sub ameninţări.
Am început să scriu un roman... Eroina principală era soţia falsului librar, după destăinuirile ei, ca în Une vie de Maupassant (citită atunci). Într-o seară de noiembrie eram de planton şi scriam scena finală; femeia îşi ucide soţul lăsând noaptea gea­mul deschis când beţivul dormea. Fireşte, era ger. Mai târziu scena mi s-a părut ridicolă, ca să descopăr anii trecuţi că un scriitor maghiar, tradus la "Gallimard", procedează absolut identic. Am rămas visător.
M-am culcat apoi, şi am căzut într-un somn greu. M-am tre­zit spre dimineaţă. Dormitorul era pustiu, tavanul căscat şi în ju­rul meu şi pe pat, moloz şi cărămizi. Am ieşit afară înspăimân­tat. Toată lumea era adunată în curte, era întuneric, o atmosferă de sinistru domnea peste tot. Ce era? Ce se întâmplase? Cum, nu ştiam? Unde-am fost? Nu m-a trezit cutremurul? Ce cutremur? Cutremurul de pământ... Nu mă trezise nimic. Putea să-mi cadă şi tavanul în cap (nişte cărămizi tot căzuseră pe lângă mi­ne)! În oraş, se zicea, blocul Carlton se prăbuşise până în temelie... sute de morţi... se închide şcoala până după sărbători...
Bineînţeles că între timp tata primise scrisoarea directorului şi îi răspunsese că n-are bani, dar că... o să aibă... să-l mai păsuiască... O să trimită negreşit, nici vorbă... cum să nu... cu stimă, Tudor Călăraşu. Posomorât, în spatele biroului său, di­rectorul tăcea, uitându-se în jos, foarte supărat, dar nu scotea un cuvânt, nici o ameninţare. Tăceam şi eu cu scrisoarea în mână. Îmi venea să-i spun că tata n-o să-mi mai trimită bani niciodată, îmi aminteam vag de despărţirea noastră în drum spre gară, de insistenţele lui să-l înţeleg că nu mai are de unde, în faţa acestui om tăcut care căuta poate o soluţie pentru mine îmi dădeam seama că strategia mea împrumutată de la tatăl meu era inferi­oară îngrijorării acestui intelectual care era silit să mă arunce în stradă cu studii neterminate şi ce să fac să nu pierd anul!... Şcoala se numea normală "pentru învăţătura poporului român". Ei, cum era pentru învăţătura poporului român? De unde bani? Cine să mi-i dea?
Nu-i plăceam directorului. Era evident. Nici eu nu-mi plă­ceam mie însumi. Făcusem nişte poze şi mă văzusem. Poziţia corpului era strâmbă, mâinile ca nişte cazmale, chipul emaciat. Colegii cu care eram în grup, afectaţi, vicioşi în priviri, stupizi. Nu încercasem să-i forţez directorului voinţa. Dacă cineva are o răspundere, să şi-o asume. Nu pentru persoana care îi stă în faţă, dezagreabilă, pe care poate s-o arunce pe uşă afară dacă dă cel mai mic semn că viciul, tentaţia murdară a vieţii l-a marcat (pe­dagogul experimentat ştie că în asemenea cazuri truda e zadar­nică şi că el nu s-a născut să îndrepte ceea ce e iremediabil pier­dut de la natură; fie asta pentru idealiştii care recuperează unul în viaţă şi acela îndoielnic, în loc să-şi îndrepte efortul spre cei care sunt doar fragili, expuşi ticăloşiei umane) ci pentru sine, pentru bănuiala că poate să comită o greşeală ireparabilă: de ce ai fost numit director al unei şcoli în care peste trei sute din cei mai buni copii ţi-au fost încredinţaţi? Mă simţeam rău în faţa acelui bărbat, care deşi infirm, avea un chip cu trăsături energi­ce şi hotărâte, înnobilate de o gândire matură şi îndrăzneaţă, care medita în singurătatea gândurilor sale cum să facă să rămâ­nă curat şi drept faţă de un elev care, în mod vag, îi sugera că îi place învăţătura şi că era ameninţat să fie îndepărtat de ea pentru totdeauna.
- Domnul Lascăr mi-a raportat că îl înjuri de mamă şi că scrii romane în loc să înveţi, mi-a spus el deodată, aruncându-mi, ca un fulger, o privire întunecată de reprobare şi neînţelegere.
Am rămas încremenit. De unde ştia domnul Lascăr? Aşa îl chema pe subdirector. Am tăcut. Totul era adevărat. Dar cum să-i povestesc acestui om că n-aveam nici o vină, că în orele de vizită mă căutase o doamnă care... Ca un zbir trecuse domnul Lascăr prin hol şi faţă de ea chiar mă umilise poruncindu-mi să mă retrag imediat... Dacă era sora mea? Nici nu m-a întrebat... Dar eu ştiam că nu era soră-mea şi el a ghicit că nu era şi pe acest echivoc al comportării mele de adolescent, mă făcuse să mă simt vinovat... Era totuşi o doamnă, soţia unui profesor ca şi el...
- Mi-a cerut să te dau afară, a continuat directorul, sa te eli­min...
- Eliminaţi-mă, am bolborosit eu gâtuit de un val de ură a cărei adresă nu era precizată.
- Şi ce-ai să faci? În aceste vremuri turburi unde-ai să te duci? Să te faci legionar?
Strigase. Am strigat şi eu:
- În clasă s-a format o "frăţie de cruce" legionară. Întrebaţi-l pe Dobrinescu ce părere au despre mine.
A tăcut. Dobrinescu era protejatul lui, şeful clasei, un orfan care avea bursă integrală de la minister. Eram prieteni.
- Eşti băiat citit, a încheiat el în cele din urmă. Dobrinescu mi-a spus că ai discuţii cu cei dintr-a opta, care te vizitează şi că ai citit tot felul de filosofi. Cum se împacă filosofia cu înjurătu­rile de mamă?
Aş fi vrut să-i răspund că totul a pornit de la vizita acelei doamne şi că... Dar nu aveam gânduri limpezi ci doar o stare de spirit de revoltă care nu-şi găsea cuvintele.
- Domnul Lascăr vorbeşte în plin consiliu de eliminarea dumitale. Cum să te apăr? Ce să-i răspund? Nici măcar nu conteşti că l-ai înjurat.
Cum să contest? Îl înjuram mereu, deşi vedeam bine că mă urmărea cu ura lui. Tocmai de aceea...
- Nu-i adevărat, am bolborosit, refuzând să accept că secre­tele noastre erau sfâşiate tot de unii dintre noi, crezând mereu că în realitate domnul Lascăr nu ştia nimic sigur şi că mă ura fără motiv. În privinţa asta aveam experienţă: descoperisem de mic că ura e spontană şi iraţională, e o atracţie, te poate urmări ci­neva cu ura lui fără slăbire, până se stinge singură, aşa cum a pornit, sau vine pământul şi-i astupă gura lui infamă... Dar nici el, directorul, n-a vrut să-mi ia pânza de pe ochi şi să-mi dez­văluie că din clasă se ştia tot ce facem. Poate că şi el proceda la fel ca subdirectorul său? A tăcut, ca şi când l-aş fi convins că nu era adevărat că îl înjuram de mamă pe domnul Lascăr. Mi-a făcut semn să ies. Şi abia în hol mi-am dat seama că găsise o soluţie pentru mine să rămân în internat, altfel mi-ar fi spus că în urma scrisorii de acasă nu mă mai putea ţine şi că trebuia să plec.

Am rămas în Bucureşti după ce s-a închis şcoala. M-am dus la frati-meu Nilă, la Bloc Algiu, de pe "Cheia Roseti". Nu pur­tam ochelari, deşi ar fi trebuit. Explicaţiile care se scriau la tablă nu le vedeam bine şi pierdeam astfel înţelesul unor lecţii. Dar cum să te hotărăşti să pui pe nas o "bicicletă"? Aveam semnele mele cu care recunoşteam un om de la distanţă, felul cum mer­gea, legănatul corpului, mişcarea umerilor... Bucureştiul, din această pricină, mi se părea fascinant. Chipul oamenilor, în ge­neral, nu-şi arăta pentru mine urâţenia. Al femeilor, şi fetelor cu atât mai puţin. Un nas mare, o gură strâmbă, un râs dizgraţios nu le sesizam uşor, gama de expresii era învăluită într-o unică expresie, nu vedeam antipatia, decât dacă era prea pronunţată, ca şi celelalte reacţii, de aversiune, simpatie sau duşmănie. Mă ui­tam totdeauna departe, peste capul omului, când nu coboram privirea în jos, fără să mai văd nimic în jur ore întregi.
Cutreieram oraşul... Nu mă interesa nici numele străzilor, nici al marilor bulevarde. Nu intram în magazine, nici în librării şi nici la cinema. Nu mă uitam la vitrine. Singură viaţa străzii îmi plăcea. Când seara începeau să ţâşnească luminile reclame­lor, aş fi vrut să intru într-un cinematograf dar nu vedeam bine ce se scria jos... Uitam să mănânc... O dată s-a oprit lângă mi­ne un camion şi şoferul m-a strigat. Era un băiat de la noi din comună. M-am urcat. A, ce faci Gheorghe, ce faci Marine?... Ce să fac, mă plimb... Tu nu mai eşti la şcoală?... Ba sunt, dar s-a închis din pricina cutremurului... Hai cu mine!
Era un băiat voinic, copilărisem împreună, deşi era mai mare cu un an sau doi. Părinţii noştri erau prieteni, tatăl lui brutar. Din asta trăia. Mama mult mai tânără, prilej pentru unii să-i pu­nă tatălui lui Gheorghe, într-adevăr puţin cocoşat de o bătrâneţe timpurie, întrebări grosolane, dacă n-ar fi mai bine să le-o dea lor, aşa din când în când, pe nevastă-sa... Se făcea că n-aude.
Gheorghe demară şi pornirăm.
- Şi unde stai tu? îl întreb.
- Pe strada Tutunari numărul 12.
- Unde vine asta?
- în Ferentari.
- Şi Ferentarii ăştia unde vin?
- Urci spre Rond cu tramvaiul...
Şi îmi explică de unde pot lua tramvaiul şi cum de la Rond mai aveam doar două staţii...
- Vino pe la mine duminică, zise.
- Am să vin... Tac-tău e supărat că te-ai însurat aşa repede. Cică trebuia să-ţi faci mai întâi armata, să-ţi faci un rost şi pe urmă...
- Mi-am făcut un rost... Am carnet de şofer, câştig bine şi nevasta lucrează şi ea într-o cofetărie... Acum e însărcinată!
- Tocmai, zic, o să pleci militar şi ce face ea singură? Aşa zicea alde nea Simion...
Era singurul băiat al lui nea Costică brutarul, încolo avea numai fete, vreo trei. N-aveau pământ şi Gheorghe trebuise să plece din sat să se arănească şi el prin Bucureşti. Surorile erau prietene cu surorile mele, se pricepeau la croitorie, aveau o ma­şină de cusut... Toată ziua erau pe la ele, se supăra mama... că le era gândul numai la rochii...
Curând ajunserăm pe o stradă unde coborâram şi intrarăm într-o curte. Câţiva oameni descărcară lăzile. Auzeam cuvinte, camarade în sus, camarade în jos... camaradul Gheorghe e che­mat la camaradul... strigă la un moment dat cineva.
- Hai şi tu cu mine, zise Gheorghe când totul se termină. Ieşirăm din curtea aceea şi o luarăm pe stradă.
- Ce e aici unde lucrezi tu? îl întreb.
- Sediul Legiunii.
- Tu eşti legionar?
- Da.
- De când?
- Din septembrie.
- Şi de când eşti şofer?
- Mai de mult.
- Bravo, măi Gheorghe!
Ştia oare Gheorghe unde intrase? În sat nu-l auzisem că i-ar fi plăcut aşa ceva. Uite că intrase! Eram curios să văd sediul şi ce era înăuntru.
- Şi camaradul ăsta, zic, la care te duci, cine e?
-Un şef...
- Pot să vin şi eu?
- Cum să nu.
Sediul avea un portar care ne opri. Gheorghe îi spuse unde era chemat şi ne dădu drumul. Era o clădire mare, care se curba după curbura străzii. Străbăturăm lungi coridoare, de asemenea curbate ca şi pereţii, întâlnirăm legionari liniştiţi, în cămăşi verzi, care intrau şi ieşeau din birouri. Gheorghe intră şi el, fără să bată, pe o uşă. Nu-mi spusese să aştept afară, aşa că intrai şi eu. Gheorghe salută familiar, cu un mic gest "de la inimă la cer" şi rosti:
- Trăiască Legiunea şi Căpitanul!
În spatele biroului un ins fără cămaşă verde şi diagonală, cum erau unii pe care îi întâlnisem pe coridoare, lucra cu capul în hârtii. Două telefoane se aflau lângă coatele lui. Nu răspunse la salut.
- Gheorghe, ai adus armele? zise el într-un târziu.
- Le-am adus, camarade...
- Mâine dimineaţă te duci la adresa asta şi ridici lăzi de mu­niţie.
Şi îi întinse o hârtie. Şi atunci mă văzu şi îl văzui şi eu. Era un bărbat tânăr, cu păr bogat, dar care nu-i stătea claie în cap, cum văzusem la grupurile de legionari pe care îi întâlnisem pe străzi, ci îi cădea pe lângă tâmple. Cu o mişcare şi-l dădea pe spate.
- Cine e domnul? zise.
- Un prieten de-al meu din sat, .îi răspunse Gheorghe. E elev pe clasa a patra la Şcoala normală. Acum e liber, din pricina cu­tremurului.
- Pe clasa a patra? Aşa mare? Câţi ani ai? mă întrebă el. I-am răspuns că optsprezece.
- Ai rămas repetent?
- Nu, zic, am făcut şapte clase primare în sat.
- Şi acolo în şcoală aveţi "Frăţii de cruce"?
- Desigur!
- Bine, Gheorghe, îl aud că zice, poţi să pleci! Apoi adresându-se mie: mă interesează cum merg "Frăţiile de cruce" la voi în şcoală. Ia loc să-mi spui.
Ăsta crede că fac parte din "Frăţiile de cruce", am gândit, de aia îmi vorbeşte aşa, ca şi când mi-ar da un ordin. Dacă îi spun că nu sunt, o să mă întrebe ce caut acolo şi o să mă dea afară. Or, eu tocmai că eram împins de o avidă curiozitate să stau de vorbă cu un astfel de şef mare. Cunoscusem numai din cei mici, un tâmplar din sat al cărui frate, şi el legionar, mi-era prieten de mult, naşu-meu Tâlvan, student întârziat care mă ameninţase odată că pot s-o păţesc şi eu ca şi omul acela pe care tocmai îl bătuseră în faţa primăriei cu frânghiile ude (era prin septembrie) dacă mă ridic împotriva Legiunii. Nu mă "ridicasem" cum spu­sese el, ci îl întrebasem doar dacă ştia că omul acela pe care ei îl umiliseră astfel murise. "N-a murit din pricina bătăii, mi-a răs­puns el, era cam bolnav, dar tu eşti sănătos, ia vezi..." Era li­niştit, nu mi se părea fanatic. Mânca singur mămăligă cu brânză şi nu mă invita şi pe mine, măcar de formă, cum cereau legile ospitalităţii. Student însemna pentru mine un om al cărui spirit se lumina în preajma cărţilor. Putea fi legionar, treaba lui, dar eram amândoi intelectuali, fără să mai vorbim că mi-era şi naş, putea, oricum, să-mi vorbească altfel... "De ce mă ameninţi, naşule, i-am zis, nu ţi-am făcut nimic". "Fine, zice, îţi cunosc ideile..." '
De unde le cunoştea, şi care idei, fiindcă nu-mi recunoşteam idei clare şi distincte, cum spune Descartes, ci numai idealuri, care erau ale tatălui meu: omul să rămână om, adică să n-o ia razna împotriva altora, să stea la plugul lui, dacă era plugar, la cinstea lui de om, dacă era om de omenie, adică iubitor de alţi oameni, la cartea lui dacă era cărturar, la nevasta şi copiii lui, dacă îi avea, la casa lui, dacă nu vroia să se facă de râs prin hoţie, trădare, beţie, lene şi minciună; adică să rămână om prin tot ceea ce câştigasem ca să nu ne pierdem, urmând legile natu­rii: cine se ridică împotriva altuia se ridică împotriva lui însuşi, fiindcă oamenii au descoperit de mult legea armoniei în tot ceea ce există, din care şi-au făcut legi morale; Exodul, ce era în conştiinţa mea de tânăr care îşi pierduse credinţa, citind Biblia, dacă nu un drum care durase patruzeci de ani în Egipt până în Ţara făgăduinţei? Ce era această ţară? Visul umanităţii! De ce întârziaseră aceia atâta în pustie, când drumul putea fi străbătut în câteva luni? Lunga lor aventură era plină de rătăciri şi trădări şi omul care îi conducea murise fără să-şi atingă visul. De ce întârziase el atât? Ce îl împiedicase? De ce spărsese el tablele legii furios? Iar în faţa mea aveam un om care nu avea nici în­doieli, nici remuşcări. "Da? zic. îmi cunoşti ideile? Care idei?" "Alea pe care le ai! Ştii tu!" "Bine, naşule, văd că mă cunoşti mai bine decât mă cunosc eu, cu toate că ne întâlnim pentru întâia oară de când eram mici. O să-mi urmez soarta, orice-ar fi, cu ideile mele. Să vedem ce-o să se întâmple cu ale tale !"
Şi am plecat...