Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a opta)

Şi am plecat...
În clasă cei din "Frăţiile de cruce" erau încântaţi că puteau purta o cămaşă verde (un coleg, băiat ai cărui părinţi erau bogaţi, deşi nu era primit în acele "frăţii", o purta totuşi şi el, îi plăcea, era verde şi aspira şi la o diagonală şi la un pistol; poate că le-ar fi avut, dacă lucrurile nu s-ar fi precipitat...). Aveam un alt coleg de o blândeţe şi o candoare deosebite. Pe el îl recrutase primul pedagogul, legionar neştiut până în 6 septembrie, după cum declarau cei din cursul superior. Profesorii se fereau de el, toţi, nu era, printre ei, nici măcar un simpatizant al "mişcării". În anii trecuţi "mişcarea" pătrunsese totuşi în şcoli, însă Carol al Il-lea înfiinţase "străjeria" şi reprimase fără cruţare cadrele didactice sau elevii care citind Pentru legionari şi Cărticica şe­fului de cuib, interzise, se simţiseră tentaţi să adere. Erau elimi­naţi din toate şcolile. Le citisem eu însumi, dar mult mai înainte citisem Discurs asupra metodei... de Descartes şi Dialogurile lui Platon. Mi-ar fi plăcut şi mie să pun întrebări şi să aud răs­punsuri, ca Socrate, or în aceste cărţi nu se puneau întrebări şi nu se dădeau nici răspunsuri. Exprimau totuşi o stare de spirit care se întindea pe căi care îmi scăpau. Li se inocula unora din noi doar o credinţă nicidecum definită, un mit care se crea în jurul unei singure idei şi anume de răzvrătire, care cerea sacrifi­ciu şi supunere... Atât! Cristos şi Ţara şi duşmanii şi ai lui Cris­tos şi ai ţării, evreii. Era o mişcare religioasă? mă întrebasem. Nu era clar. Religioasă era şi mama. Dar cuvintele "mila Dom­nului", "virtutea", "păcatul", "iertarea", "să întinzi şi obrazul celălalt când ţi se dă o palmă" n-aveau nici o legătură cu "tâlha­rii şi jidanii" care "ne tot sug mereu, mereu". Cine erau aceştia, în afară de evrei, care erau singurii numiţi? Iar faptul că şeful lor, Căpitanul, era invocat ca o zeitate şi i se cerea să facă o ţară "ca soarele sfânt de pe cer" trezea întrebări. Adică cum s-o facă? Prin ce mijloace? Nici un răspuns. Cine erau, în fapt, acei tâlhari, de care pomeneau ei? Mult mai târziu am aflat că regele era unul. Dar ceilalţi? Era o mişcare spirituală care vroia să modifice natura umană? Iarăşi întrebarea, cum? Printr-o nouă religie? Care? Satele aveau biserici şi preoţi care de două mii de ani încercau acelaşi lucru. Şi nu fără succes. Umilinţa în faţa credinţei frângea adesea grumazul celui care se credea nemuri­tor pe pământ. Cu sau fără credinţă într-o viaţă viitoare, fii mai puţin trufaş, pământul tot te aşteaptă, o să ai aceeaşi soartă cu cel pe care îl umileşti sau îl despoi. Ce era deci nou în "miş­care"? Atunci cum se crease mitul? Nu înţelegeam. Moartea pentru Căpitan, de ce era necesară? De ce trebuia să ne fie "cea mai dragă nuntă dintre nunţi"?

Acum, în sfârşit, după ce omorâseră pe mulţi şi fuseseră şi ei omorâţi, luaseră puterea. Şi mă aflam în faţa unuia din şefii lor. Curiozitatea mea era flămândă, dar ascunsă. Dacă ar fi înţeles că singură această pornire mă adusese acolo în clădire, bineînţe­les că nu mi-ar mai fi spus nimic şi m-ar fi dat imediat afară. Numai Cristos şi bineînţeles numai în relatările apostolilor, îi spune el diavolului, invariabil, timp de patruzeci de zile, retro satana. întâi că nimeni nu are, la optsprezece ani, certitudinile şi iluminarea lui Cristos (la drept vorbind nici ale lui nu erau de nezdruncinat, dovadă că în grădina Ghetsimani, îl întreabă pe Tatăl său dacă n-ar fi posibil să treacă de la el paharul acela; iar pe cruce, teribila îndoială: "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"). Or, generaţia mea abia deschidea ochii. Ce vroiau să facă cu noi? Tabla valorilor absolute, libertatea, arta, filosofia, religia în care credeam era răsturnată. Tablele legii sparte, dar nu de un profet îndurerat, ci de unul violent, intolerant, obscur în intenţiile sale. Poate o să aflu că avea noi table...
Rămas singur cu acest şef urmase o tăcere. Avea hârtii în faţă, termină ceva de citit, apoi răspunse la un apel al unuia din telefoanele care sună pe biroul său.
- Cine e acolo la voi şeful "Frăţiilor de cruce" pe şcoală?
Îi spusei numele pedagogului care le organizase, strâmbându-mă cu un dispreţ neascuns, ghidat de instinct, pentru a nu in­tra în detalii despre "Frăţiile de cruce", detalii pe care nu le cu­noşteam şi pentru a-l intriga şi abate discuţia spre idei şi nu spre fapte din şcoală.
- Ce, zise, nu se poartă bine cu voi?
- Nu ştie să răspundă la întrebări, zisei, nu se poate fără în­trebări...
- Da? zise. Ce fel de întrebări?
Întrebări aveam multe, pe care nu i le pusesem niciodată pe­dagogului verde, dar mă prefăcui frământat. Mi-am frământat chiar mâinile pe genunchi şi am tăcut posomorât.
-Ei, ia zi-i!
- Să presupunem, am spus eu atunci, că în ţara noastră n-ar fi fost nici un picior de evreu. S-ar mai fi născut mişcarea legio­nară atunci, în '22?
Ştiam ce spun. Citisem Pentru legionari şi descoperisem că pentru ei, evreii erau şi rămăseseră o mare obsesie.
- Aşadar, cunoşti istoria Mişcării, zise el, şi ţi-a rămas neclar acest lucru.
Nu i-am răspuns. El îşi aprinse o ţigare şi puse mâna pe te­lefon. Nu spuse nici un nume, dar chemă pe cineva. Nu se mai uită la mine, reîncepu să citească hârtii. Curând intră un individ a cărui înfăţişare mă izbi din primele clipe. Foarte tânăr, să fi avut câţiva ani mai mult decât mine, de o rară distincţie, cu chipul oval, părul lins şi nu claie cum îl aveau alţi legionari, frunte înaltă şi ochi mari, şerpeşti, cu cozile parcă întinse să se unească cu urechile. Se apropie de birou şi se aşeză în fotoliu în faţa mea. Purta cămaşă verde cu diagonală, dar fără pistol, pantaloni strâmţi, de cizme, şi cizmele oglindă.
- Gheorghe, şoferul meu, mi-a adus băiatu-ăsta, care e un elev întârziat, zise omul de după birou. Are o întrebare, dacă în ţara noastră n-ar fi fost jidani, s-ar mai fi născut mişcarea legio­nară, atunci în '22? Ia-l în birou la tine şi explică-i. Pe urmă vii şi-mi spui ce e cu el.
Ne ridicarăm şi ieşirăm. Intrarăm într-un birou şi urmară lungi minute de tăcere. Individul fuma şi stătea nemişcat pe scaun ca un sfinx şi părea să nu ia în seamă prezenţa mea. Pân­deam cu coada ochiului figura acestui şef mai mic, totuşi şef, dar nu văzui nimic, omul părea să fie însăşi tăcerea, chipul lui arăta ca o placă de plumb, ca o mască înţepenită într-o expresie impenetrabilă: "Sunt legionar şi nimic din secretele mişcării la care am aderat nu vor fi exprimate, părea el să spună. Sunt un gânditor legionar, nu un legionar de duzină. Gândirea mea e metafizică, atemporală, ca şi spiritul Căpitanului, care trăieşte în mine. Orice s-ar întâmpla peste veacuri, nimic nu mă va clinti... Să presupunem că vânturile istoriei ne-ar alunga de pe scenă, ei şi? Dacă nu voi muri, mă voi adapta, schimbând masca, dar esenţa gândirii mele va rămâne nealterată. Exprim un destin, nu o simplă viaţă..."
- Întrebarea dumitale e o prostie, vorbi deodată, foarte gro­solan, sfinxul, dar totuşi fără să i se strice masca. Bineînţeles că mişcarea legionară tot ar fi apărut. Ea este născută din adâncu­rile acestui popor şi exprimă aspiraţia lui spre eternitate. Ea a apărat fiinţa neamului de jidani în acel timp, dar şi de corupţia democraţiei şi a moravurilor politicienilor.
Aici mă uitai şi eu în jos. Aşa era, înaintea lui Hitler, în mod iraţional Mişcarea intrase în conflict şi cu politicienii vechilor partide. Ştiam din poiana fierăriei lui Iocan despre viaţa deşăn­ţată a regelui, cu Lupeasca lui, şi că regele jefuise ţara, era unul din cei câţiva oameni bogaţi din lume, avere dusă de aici din timp. Dar acum Carol al II-lea fusese alungat... Un general energic venise la putere şi adusese cu el Mişcarea. Ei bine, care fusese primul lor gând ca să exprime aspiraţia eternă a neamu­lui? Înfiinţaseră "poliţii legionare", să bată oamenii în piaţa pu­blică. Un mare negustor din Roşiori, Colţatu, o păţise astfel, deci întâmplarea de la noi din sat nu era izolată. De ce "poliţie legionară"? Cea obişnuită, care să respecte legile, nu era de ajuns? Pe cine ameninţau ei cu aceste poliţii, împotriva cui erau îndreptate acum după ce erau la putere? Ce vroiau să ne facă? Mai ales că vechea poliţie era în picioare. Două poliţii... Fi­reşte, împotriva oamenilor, asta era clar...
- Dumneavoastră ştiţi ce spune Rousseau, m-am pomenit eu zicând: "Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri".
- Ce vrei să spui? tresări el.
Nici eu nu ştiam clar ce vroiam să spun. Poate să-i arăt că mişcarea legionară vroia să-l pună pe om şi mai mult în lanţuri cu ajutorul poliţiei legionare şi să-l cobor puţin din eternitate, spre realităţile regimului al cărui spirit îl încarna.
- Văd că n-ai de pus numai o întrebare, ci mai multe, zise el, şi masca începu să i se strice. Nu cunoşti drumul pe care trebuie să-l străbată un legionar, de care vorbeşte Căpitanul, cum tre­buie să urci în genunchi şi să te purifici? Piscurile spiritualităţii noastre sunt îndepărtate şi numai prin jertfă ajungi la ele. Şi mulţi din ai noştri s-au jertfit şi am învins. Nicadorii, Decemvi­rii, Moţa, Marin...
Da, ştiam:
Moţa, arhanghel şi munte, Marin ca o flacără mare!
Muriseră amândoi în războiul civil din Spania. Se cânta acest cântec şi pe la noi prin pădure, unde cuibul de legionari din sat îşi ţinea şedinţele şi făceau şi instrucţie...
- Niciodată, zic, omul nu va înceta să pună întrebări.
- Nu mai spune! Ce fel de întrebări? Întrebări se prefac că ne pun şi duşmanii. În realitate vor să răspândească îndoiala, du­biul. Legionarul care are îndoieli n-are ce căuta printre noi. Spi­ritele dubitative nu vor ajunge niciodată pe culmile credinţei, continuă el, fii atent să nu ajungi în această categorie. Fiindcă dimpotrivă, vârsta ar trebui să-ţi dea elan, spirit de sacrificiu... Ce ne interesează pe noi Rousseau? Noi nu facem contracte so­ciale, noi suntem însăşi ţara, pe care o vom călăuzi spre destinul ei măreţ şi veşnic... Acum avem de curăţit putregaiul pe care l-am moştenit. Vom face asta fără cruţare şi o s-o spălăm de lepra trecutului...
Începeam să mă plictisesc. Sperasem într-o mare întâlnire şi când colo acest şef nu se deosebea prea mult de naşu-meu din Siliştea, cu toată înfăţişarea sa care vroia să sugereze acele culmi de care vorbea. Asta rn-a făcut să mă uit iar în jos, ca şi când spusele lui m-ar fi turburat. El se arătă îngăduitor:
- Pe ce clasă eşti?
Îi răspunsei că eram pe-a patra normală şi că aveam optspre­zece ani.
- Şcoala e de vină, zise el, că gândiţi astfel. Dar o să schim­băm noi şi şcolile.
Nu mă îndoiam. Pătrunseseră repede în ele. Pedagogul verde intra în sala de mese ca un adevărat stăpân, subdirectorul Lascăr se ferea din calea lui, iar directorul Ionaşcu stătea mai mult în­chis în casă (care se afla în incinta şcolii), nu prea îl mai vedeam prin clase.
- De la Rousseau ajungi repede la jidanul de Marx, zise el mai departe, luându-mă în privirea totală a ochilor lui şerpeşti. Te pomeneşti că l-ai şi citit.
- Nu, zic, n-am avut de unde!
Răspunsesem ca tatăl meu, cu ironie în glas, dar el nu băgă de seamă.
- Asta a dus Rusia la ateism, continuă. Era singura ţară din lume care avea graniţă cu Dumnezeu! Au distrus această grani­ţa. Ce le-a rămas?
"Hm! am gândit, graniţă cu Dumnezeu pentru o ţară, nu e rău zis."
El continuă:
- Sunt atei şi urmăresc distrugerea naţiunilor, ca să dom­nească peste pământ jidovimea... Unii cred că noi avem ceva cu măruntul ovreiaş care are o prăvălie în colţ. Dar au intrat în cultură, au acaparat medicina, au infectat conştiinţele cu inter­naţionalismul lor subminator de popoare. Noi am luptat pentru numerus clausus în universităţi, conduşi de Căpitan, care a vă­zut pericolul încă din '22, şi dacă atunci n-am învins total, e pentru că jidovimea avea presa în mâna ei, banii, aurul, industri­ile. Acum însă o să le tăiem labele lor pistruiate.
Auzindu-l vorbind astfel nu mai simţeam plictiseală, ci o apăsătoare şi nedefinită nelinişte. Tata nu era un om foarte um­blat, totuşi făcuse un război şi străbătuse oricum ţara în care tră­ia. Nu-l auzisem niciodată spunând ceva despre rădăcina răului de care sufeream, care să semene cu ceea ce auzeam acum de la acest şef legionar.
- Şi ce-o să le faceţi? Îi omorâţi? l-am întrebat.
Se uită la mine bănuitor. Spusesem faceţi şi nu facem, dar nu mă luă totuşi în seamă să mă dea adică afară ca pe unul care nimerisem acolo întâmplător şi tratat deci ca atare. Trecu peste asta.
- Îi pedepsim, zise cu beţie stăpânită în glas. Le luăm pute­rea şi îi gonim. Le luăm averile şi fabricile. Şi aceia dintre ei care n-or să vrea să plece, avem noi ac de cojocul lor.
- Unde să se ducă? 
- Nu ne interesează! În Palestina, în Rusia bolşevică, în Sta­tele Unite,.. Un număr mare a venit la noi din Polonia, şi guvernele jidovite i-au primit cu braţele deschise... Te pomeneşti că ai prieteni jidani.
- Nu, de ce?
- Văd că îi aperi!
Când îi apărasem? Dar gândeam totuşi că dacă ar fi fost vreun evreu în sat la noi n-ar fi zis nimeni nimic. Din istorie ştiam că suntem rezistenţi. Am înghiţit multe imigrări, nu ne-a stricat nimeni nici firea nici obiceiurile. Aveam în sat un bulgar, un sârb, ţigani şi un ungur, pe Cornel, bărbatul Anghelinii Bibinii, şi chiar şi un turc, îl chema chiar Turcin. Şi Aristide poate era grec...
Şi atunci m-a fulgerat o idee... acest sfinx care în sfârşit vor­bise, era el chiar român curat? De unde ştia?
- Dacă din întâmplare, i-am spus, aţi descopeîi că aveţi sânge evreiesc... dumneavoastră sau vreo rudă apropiată, ce-aţi face? Masca se refăcu, se îndepărtă de mine. Totuşi îmi răspuse cu un glas de gheaţă:
- Du-te şi vezi-ţi de treabă. Nu ştiu de ce ai venit şi cine eşti, n-avem timp să ne gândim la dacă. E a doua oară când aud că îţi iese din gură acest cuvânt. Sigur că aş rămâne tot legionar chiar dacă aş fi aruncat în rândul jidanilor.
- Şi ei ce-ar zice?
- Probabil că m-ar blestema şi m-ar goni. Fiindcă n-aş trece de partea lor!
Era vizibil că nu-i plăcuse deloc situaţia stranie în care gân­dul meu îl aruncase câteva clipe.
- Şi dacă legionarii v-ar omorî?
- Ar face foarte bine!
Şi mă privi cu duritate, cu un fanatism care îl făcea murdar. Mă aşteptasem să spună că în acea postură s-ar fi sinucis, nepu­tând suporta în conştiinţa lui o astfel de surpare. Ar fi fost mai uman... Dar şi răspunsul lui stârnea nelinişte.
M-am ridicat, am luat-o pur şi simplu spre uşă tară să mai rostesc vreun cuvânt, şi am ieşit afară...