Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a patra)

Din ciocnirile sau prieteniile mele cu.profesorii descopăr cel mult că se învaţă bine cu profesorul care inspiră simpatie, dar se învaţă în cele din urmă bine şi cu cel rău, de frică. În nici una din ciocnirile sau prieteniile de care îmi amintesc nu descopăr un conflict sau o afinitate între aspiraţiile încă în faşă ale viitorului romancier, cu obtuzitatea sau, dimpotrivă, înţelegerea protectoare a cutărui profesor, afară de una singură, dar asta avea să se întâmple mai târziu.
Mie îmi plăceau de pildă istoria şi matematicile, dar amândoi profesorii de la aceste materii erau personalităţi lipsite de har, cel dintâi era urât, cu capul mare, buzele groase, răsfrânte şi cu o expresie parcă de grăjdar care petrece, deşi se străduia să zâmbească şi să ne atragă. Avea pe deasupra două cusururi, unul că îi plăcea prea mult materia pe care o preda şi nu mai rămânea în mintea lui nici un pic de loc ca să-i mai placă şi de noi, şi al doilea, avea mania să ne arate pe hartă locurile pe unde se petreceau evenimentele istorice, amestecând deci istoria cu geografia, lucru care ne plictisea pentru că geografia o învăţam cu alt profesor. Cel de matematică era un îngâmfat şi pe deasupra de o solemnitate deplasată, de parcă ai fi zis când intra în clasă că a intrat într-o biserică. Şi lui îi plăcea prea mult materia. Ne vorbea mereu cu admiraţie de marii matematicieni ai Antichităţii, dar şi de ai noştri, de pildă despre Gh. Ţiţeica, pe care îl diviniza, dându-ne să înţelegem că pe un om mare nu-l poate admira unul mic. Într-adevăr făcea acest lucru strivindu-ne în acelaşi timp prin ironii muşcătoare şi calificative care ne înjoseau; că, de pilda, niciodată vreunul dintre noi nu va ajunge nici un Euclid, nici un Gh. Ţiţeica. "Bine că ai ajuns tu!" îi răspundeam eu în gând şi nu învăţam nimic. "O să te lase corigent!" îmi spuneau ceilalţi speriaţi. "Ei şi? O să învăţ pe trimestrul trei şi o să fie silit să-mi dea zece şi îmi iese media de trecere. Şi n-o să-i fac eu lui pe plac..." Şi îl trimiteam la origine să predea acolo matematica şi geometria.
Aşa s-a întâmplat: în primele două trimestre mi-a dat trei.
- De ce nu înveţi, urâtule? m-a întrebat fără mirare. O să te las corigent.
- N-o să fiu nici primul, nici ultimul corigent din lume.
Nu m-a auzit bine (răsfoia catalogul), mă înecam de furie că mă făcuse urât şi credeam, bineînţeles, că îi dădusem un răspuns ucigător. Ar fi trebuit să-i spun, ca să exprim exact ceea ce simţeam, că mi-e atât de neplăcută vederea lui încât aş fi în stare să rămân repetent de atâtea ori până s-ar căra el din şcoala noastră.
Pe trimestrul trei am început însă să învăţ. Groaza de corigentă era mai mare decât repulsia faţă de antipaticul profesor. Rămâneam seara singur în clasa şi învăţam elementele lui Euclid şi teorema lui Pitagora, care n-aveau nici o logică; suma pătratului catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei! Perfect! Dacă s-a aflat chestia asta şi a rămas literă de lege că aşa e, atunci la ce bun să mai faci vreo demonstraţie? Era exact ceea ce nu ştiam şi profesorul nostru, cu înfăţişarea lui de ţigan distins, uita să ne explice. Pe această trudă a mea, ne-am pomenit că ne anunţă să ne pregătim pentru teză. Când în ziua respectivă ne-a dictat cele trei probleme pe care trebuia să le rezolvăm, o tăcere îngrozită s-a aşternut asupra clasei. Unul din puţinii lui simpatizanţi s-a ridicat atunci în picioare şi i-a spus că teza e prea grea, n-o să poată nimeni să rezolve toate problemele.
- Atunci o să ia toată clasa nota trei, a spus profesorul cu un glas din care reieşea clar în evidenţă că dintr-o asemenea premisă nu putea să decurgă decât o asemenea consecinţă, încât pentru întâia oară am uitat că îl detest şi am chicotit.
Exprimarea spontana a unei gândiri care ţâşneşte pură ca un izvor mi-a plăcut totdeauna la oricine, chiar şi la ticăloşi. S-a întors spre mine surprins.
- Râzi!? În templul matematicii şi al geometriei nu se râde, chiar dacă eşti un profan!
Şi m-a întrebat cum mă cheamă, s-a dus la catedră, s-a uitat în catalog şi a făcut un semn cu creionul, după care şi-a reluat plimbarea printre rânduri, dominând şi speriind cu statura lui mare orice intenţie de a copia ceva de la vecin. Am terminat cu o jumătate de oră mai înainte, am închis caietul şi m-am rezemat de bancă uitându-mă provocator la profesor. Pe urmă m-am ridicat, am depus caietul pe catedră şi am ieşit. După teză, nimeni nu mă lua în seamă, nimeni nu discuta cu mine ce făcusem. Toţi arătau jalnic, foarte puţini rezolvaseră una sau două probleme şi nu erau siguri că le-au rezolvat bine nici pe-acelea şi nici unul pe toate trei. Eu, le-am spus, eu le-am rezolvat. Să vă arăt cum. Dar nici unul nu avea încredere şi nu era atent la spusele mele. Mi-am dat atunci bine seama de umilinţele pe care trebuie să le îndure cel care este pe nedrept printre ultimii într-o profesiune sau pe scara ierarhiei sociale. El nu are cuvânt, chiar dacă îşi dă seama că se află în posesia adevărului. El nu e auzit chiar dacă se exprimă. Nu-l crede nimeni, sau zice că a auzit şi el asta de undeva. El nu există, e un simplu figurant, condamnat să asiste neputincios, strivit de împrejurări sau de demonul său interior, la spectacolul afirmării celorlalţi.
În centrul atenţiei era colegul nostru Nasea, cel care protestase că teza e prea grea. Arăta foarte posomorât: era un băiat ambiţios şi părea deprimat că nu-i ieşiseră bine toate soluţiile.
- Dumneata ai copiat, mi-a spus apoi la ora următoare profesorul cu obişnuitul său sâsâit dispreţuitor, oprindu-mi teza.
- De la cine, domnule profesor? l-am întrebat eu în sfârşit cu o ironie la care nu mi se mai putea răspunde.
- Cum de la cine? De la vecini!
- Vecinii mei au patru!
- O să vedem. Dacă ai copiat o să-ţi dau trei, să ai media generală anuală trei.
- De unde puteam copia? Vreţi cumva să spuneţi, dom' profesor, că am copiat din manual? Sau de pe vreo fiţuică?
A tăcut. Singur ne spunea că la tezele lui (şi avea dreptate), temele erau în aşa fel concepute de el încât nici dacă ai fi stat liber cu manualul pe bancă şi tot nu ţi-ar fi folosit la ceva. În acest timp, priviri nedumerite, dar nu admirative, se ridicau spre mine. Stăteam mai în spate şi cei din faţă se răsuciră şi se uitau increduli, nu prea curioşi, strâmbi ca în faţa oricărei întâmplări care iese din albia obişnuinţei: dacă putusem învăţa de zece (fiindcă, mârâind de neplăcere, profesorul mă anunţă că îmi dăduse zece, dar că mă va verifica îndată printr-un examen oral) atunci de ce luasem în două trimestre, trei?
Oamenilor nu le plac astfel de deturnări. Trei ai luat, cu trei să rămâi! Şi mulţi au continuat să creadă, chiar şi după ce am dovedit că ştiam, că eu, cel adevărat, eram cel din primele trimestre şi nu cel din ultimul, şi cea mai mare furie pe care o puteam stârni în sufletul lor era să determin mărturisirile de recunoaştere ale altora. În satul meu natal s-a întâmplat acelaşi lucru, mulţi continuă să creadă şi acum că cel adevărat era blegu-ăla pe care îl ştiau ei de-acasă şi oricât m-aş preface, n-o să-i păcălesc eu pe ei, deşi recunoşteau că alţii se lăsau păcăliţi. Da, o fi, dar... şi aici aceşti detractori pe care aveam să-i descopăr curând şi în oraşul lumină, tăceau aşa un semn cu degetele desfăcute la tâmplă, că adică ceva n-ar fi în regulă cu gândirea mea. Consideraţi de toată lumea normali, aceşti inşi au acest obicei curios să ne arate pe noi, cei normali, cu degetul la tâmplă. Tocmai ei, despre care afli, azi despre unul, mâine despre altul, că şi-a omorât nevasta, că a fost internat pentru reale turburări de comportament pricinuite de sifilis, că a înfundat puşcăria, sau a ajuns pe cea mai umilă treaptă în profesiune din pricina beţiei sau a vreunei muieri oarecare...