Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a noua)

Afară vedem totdeauna cerul albastru, sau norii, care ne pro­tejează cu ploile lor şi simţim paşii noştri stăpâni pe lume, până nu suntem loviţi şi inima nu ne bate să ne spargă pieptul... Trăi­sem astfel de lovituri; palma grea, ţărănească, înjurătura, cuvân­tul trivial, josnic, la adresa mamei mele, se abătuseră adesea asupra mea. Familia însă, cât era ea de dezbinată, mă protejase. Astfel de oameni pe care nici un gând înalt nu-i călăuzea, erau dispreţuiţi de tatăl meu. Îi cunoşteam pe toţi oamenii prin el. Bâzdoveică era cu măciuca. Stan Moameş cu beţia. Ion al lui Mihai cu neştiinţa: "Tatăl nostru care eşti în ceruri" şi toată rugă­ciunea era pentru el nişte cuvinte "încurcate". Altul era deştept "nevoie mare", expresie intraductibilă pentru vârsta mea de atunci, dar înţelegeam că era o ironie, că dimpotrivă, omul acela era departe de deşteptăciunea pe care o afişa. Ene degeaba se ducea la biserică, tot Ene rămânea, dar bine că se ducea: "e şi el un creştin". Stancu îşi băuse tot pământul, deşi avea unsprezece copii. Îi mai rămăseseră două pogoane, punea tutun pe ele. Fumau toţi, "ce să facă"? Se apucase de cizmărie. Cei violenţi şi josnici erau ocoliţi. De ăştia trebuia "să fugi". Erau în afara oa­menilor. Tata nu stătea de vorbă cu ei. Încât uitam totul numai cât îl vedeam, nu-i povesteam nimic... Mi-era de-ajuns să-i aud glasul liniştitor: "Ce faci, mă, copile?" şi lumea întunecată, a cărei perdea se dăduse o clipă la o parte şi văzusem urâtul şi ab­jecţia, se închidea la loc şi înceta să mai existe pentru mine.

Era frumos în acea zi de noiembrie şi am rătăcit pe la şosea, prin preajma lacurilor. L-am uitat imediat şi pe acel şef legionar şi pe Gheorghe al lui nea Costică... Am uitat şi de mine însumi, absorbit de contemplarea lacului şi stăpânit, fără gânduri, de bucuria de a trăi. Eram fericit că scrisesem un roman de la înce­put până la sfârşit (fiindcă mai începusem şi altele, dar nu le ter­minasem) şi această certitudine îmi ajungea. Eroina, soţia falsu­lui librar, bineînţeles că nu-şi omorâse soţul şi nici nu se gândea s-o facă, dar mă gândisem eu în locul ei, fiindcă îmi povestise viaţa lui plină de trădări... copii împrăştiaţi pe ici pe colo... trăia simultan cu mai multe femei (chiar la Bucureşti avea una cu care făcuse doi copii şi pe cea mai tânără, eroina în cauză, o ţinea la Miroşi, la librărie). Mă întrebam unde stătuse ea la Bu­cureşti când mă vizitase la şcoală... îi făcuse şi ei un copil... Falsul librar era cuzist; casa lui era înconjurată de zvastici în relief, colorate, iar pe unul din fii îl botezase Hitler. În septem­brie îl vizitasem la Miroşi. Avea aerul că a venit la putere, era euforic, vorbea de înnoirea neamului; nu purta totuşi cămaşă verde şi la întrebarea mea dacă e legionar, s-a ferit să-mi răs­pundă. "Este, este, mi-a şoptit soţia lui cu un aer misterios, când el a dispărut câteva minute prin curte. Este, a repetat, azi a vor­bit..." Unde vorbise? N-a apucat să-mi precizeze, fiindcă i-am auzit paşii falsului librar întorcându-se, dar a dat din cap că da, şi a repetat că în sfârşit şi-a dat pe faţă ideile care demult coceau în el... îi plăceau şi ei acele idei? Nu era clar, dar era mândră... Acum acest bărbat care nu făcuse altceva decât să alerge după fete, prin trenuri când le prindea în drum spre şcoli, şi le deturna de la destinul lor, prin internate, prin medii obscure, cum o găsise pe cea din Bucureşti, avea să ajungă ceva mare... Nu era un simplu ţap... Numai că, ciudat lucru, nu ajunsese nimic... O întrebasem atunci în hol şi ea îmi răspunsese neliniştită: "Ni­mic... N-a ajuns nimic..." N-am mai putut să aflu ceva din pri­cina domnului Lascăr... Ce se întâmplase? Nu era legionar? Dar atunci de ce fusese în ziua aceea de început de septembrie atât de euforic şi mai ales unde "vorbise"? Cum însă "politica" pentru mine nu făcea parte din valorile absolute (în poiana fie­răriei lui Iocan îmi apăruse ca o comedie), gândul la soarta falsului librar n-a stăruit prea mult în conştiinţa mea. Dimpotrivă, mi-am amintit de soarta fratelui soţiei lui, de care ea îmi vorbise des, Pavel, orb care locuia la Vatra luminoasă, om deosebit care îşi pierduse vederea de mic într-un accident neelucidat... "Să nu-l întrebi, îmi şoptise ea, la prima vizită pe care i-o făcusem împreună, într-o duminică, e foarte sensibil, îi face rău această amintire". Şi nici ea nu vrusese să-mi spună. Cultiva misterul în jurul ei şi al familiei din care provenea, de pe undeva din Mol­dova şi nici cum ajunsese ea, tocmai în Miroşi, sub forţa de atracţie a bărbatului pe care îmi sugera că îl ura, dar pe care nu-l părăsea...

Am lăsat lacul şi am luat-o spre Vatra luminoasă. Taina în care era învăluită viaţa fratelui orb şi a sorei lui mi se părea in­sondabilă. Nici nu vroiam s-o dezleg; mă duceam la Pavel atras de puternica lui personalitate, care se formase citind nu atât mult (biblioteca lui din cărţi uriaşe scrise cu cuiul tiu era mare), cât reflectând asupra vieţii de a cărei lumină din afară era lip­sit... "Fără îndoială, îmi spuneam ascultându-l, e un om supe­rior" căci nu mai auzisem niciodată până atunci de la cineva idei mai severe despre literatura contemporană cum auzeam de la el (abordasem de la început acest subiect când îi fusesem prezentat de soră-sa drept "un tânăr care scrie") şi îl ascultam uluit, fiindcă aflam pentru întâia oară că Liviu Rebreanu era în declin, Ionel Teodoreanu eşuat într-un lirism fără frână, cu subi­ecte fanteziste, şi Cezar Petrescu în vorbărie fără noima... îi plăcea în schimb doamna Bengescu, Camil Petrescu, Sadoveanu, Mircea Eliade... Tocmai citisem şi eu Maitreyi şi Huliganii. "Scriitorul trebuie să ne iniţieze în ceea ce există dincolo de realitatea vizibilă, spunea el... Revelaţia lucrurilor deja ştiute s-a produs în secolul trecut prin Balzac şi Flaubert, exceptându-i pe ruşi, care cei dintâi au explorat fantasticul realităţii. Corespon­denţa dintre cei doi câini ai lui Gogol ne face pe toţi câini, şi Tolstoi devine şi el cal şi ne face şi pe noi cai, dar inferiori unor cai, în Holstomer. Fiindcă el se întreabă: la ce foloseşte un om? Să taie coada câinilor, să castreze animalele, să strice ce-a făcut natura? De ce? Ca să-i facă lui plăcere? Să-l ducă pe el cu droşca, uitând să-i dea apă, biciuindu-l să alerge după o femeie des­frânată care îl părăsise? Swift a fost primul care a imaginat o lume în care animalul om, numit Yahoo, are stări de suflet ca­pricioase şi inexplicabile, la care caii se uită uimiţi şi îl ţin în grajd aşteptând liniştiţi să-i treacă isteria şi ţicneala... Un spirit turmentat, pe care nu trebuie să-l urmezi. Eşti băiat tânăr, ai iluzii şi idealuri, Swift te va turbura prea tare, nu-l citi... dar citeşte-i pe ruşi... Sunt îngrijoraţi de destinul omului, pe care îl văd din subterană, ca Dostoievski... Dar mărturia nu e rece, soarta omului nu e iremediabilă, ca la acest englez care a mers în declin după Guliver, ci patetică, cu ochii spre Dumnezeu... Tolstoi e mai echilibrat, nu-i citi acum nici pe Gogol nici pe Dostoievski. Tolstoi e mai aproape de natură, mai curat, el n-a violat o fetiţă de nouă ani ca Dostoievski, şi nici n-a căzut în bi­serică, în criză, ca Gogol, speriat de monştrii care îl vizitau şi pe care îi crease. Toţi aceşti Bobcinski şi Dobcinski de care ar tre­bui să râdem, nu ne stârnesc deloc râsul... indivizi de coşmar... caricaturi... Dar nebunul care e lovit în cap şi îşi aduce aminte de maică-sa... o, mamă, cine m-a făcut aşa?... Tu m-ai fă­cut?... Mă bat... Nu-l citi!"
Să-i dai unui adolescent un sfat... Va face exact contrariul! Am început să umblu prin anticarii după Swift, Gogol şi Dosto­ievski şi îi citeam în mica odăiţă a fratelui meu Nilă, care îmi dădea şi bani. Îl evitam pe Tolstoi...
În ziua aceea l-am găsit pe Pavel cu o femeie şi am înţeles de unde ştia el atâtea despre literatură: ea îi citea... Era o prietenă, care mi-a spus mai târziu că vrea să se mărite cu el. Cum el era profesor acolo la Vatra luminoasă, şi câştiga, ea vroia să-l scoa­tă din acea casă (sinistră pentru cine nu era orb) şi să-l aducă la ea...
Într-adevăr pe coridoare şi chiar în odăi mirosea parcă a orbi, un miros straniu, de ciment umed şi murdar, deşi murdar nu era, de ceva nespălat şi rânced. Culorile erau întunecate peste tot, deşi grija de casă o aveau văzători angajaţi, care ar fi putut pune o culoare ici colo, un ghiveci, un strat de flori sau ar fi putut vopsi altfel pereţii. Curtea era animată totuşi. Cei tineri se plim­bau gânditori, singuri sau câte doi. Numai tineri am văzut... unii erau frumoşi, cu părul într-o parte, cu fruntea aplecată, cu expresii melancolice, încă neînţepenite, cum arătau cei bătrâni, pe care îi întâlneam pe scări, coborând sau urcând cu mâinile alunecând pe cimentul lustruit al palierelor, cu fruntea în sus, inexpresivi şi decoloraţi, în hainele lor care se încheiau la gât fără croiala obişnuită, în bocancii lor negri şi grei...
- Nu vă deranjaţi, le-am spus, vin în altă zi, dacă acum...
- Nu, mi-a răspuns Pavel, stai, am citit destul...
Şi m-a prezentat prietenei lui. M-a întrebat ce-am mai făcut? Femeia a pus cartea deoparte şi Pavel s-a ridicat în capul oase­lor pe patul lui de fier. Stătuse lungit. M-am aşezat pe un scaun şi i-am aruncat femeii o privire rapidă. Nu era frumoasă, nici bine îmbrăcată, dar era tânără, cu un chip expresiv, cu privirea însufleţită, deşi puţin turbure... Pavel semăna cu tinerii de pe afară, deşi putea să aibă treizeci de ani. Avea însă şi el o vagă paloare care nu-mi plăcea. După război m-am dus să-l vizitez. Mi s-a spus că a murit. Suferise de ceva? am întrebat. Nu. Am înţeles că femeia aceea nu-l luase cu ea, sau nu vrusese el, se despărţiseră şi îl omorâse singurătatea. Ce-am mai făcut? A, da! Şi am început să-i povestesc întâlnirea mea cu acel şef legionar. Nu ştiam să-i redau exact discuţia, totul se îndepărtase de mine considerabil, se şi îngropase în adâncul uitării, îmi rămăsese în minte doar ameninţarea la adresa evreilor, că o să li se taie cu­rând labele lor pistruiate...
- Aşa a zis?!
- Da.
- Hm! Or s-o şi facă! Avem şi noi semne...
Şi îl văd că pune mâna pe umărul, apoi pe părul femeii, pi­păind...
- Te-ai coafat azi, îl aud că îi spune.
- Da, i-a răspuns femeia. A mângâiat-o...
- Unde e ziarul acela de alaltăieri, Buna-vestire? L-ai lăsat aici sau l-ai luat?
- Nu, i-a răspuns femeia, ai nevoie de el?
- Da, mai citeşte o dată ştirea aceea cu Asociaţia surdo­muţilor, să audă şi el.
Femeia se ridică şi luă de pe bibliotecă un ziar dintr-un teanc. îl răsfoi şi citi:
- "Zilele acestea la Bucureşti Asociaţia surdo-muţilor din România a ţinut şedinţă plenară în care s-a hotărât cu majoritate de voturi excluderea membrilor evrei".
- Cum?! am întrebat.
Auzisem bine, dar voiam să mai aud o dată. Femeia citi din nou ştirea. Am izbucnit într-un râs înalt. Ştiam cum vorbesc surdo-muţii, au alfabetul lor, cu degetele... Deci au ţinut şedinţă plenară, au luat "cuvântul" şi... Şi iar am izbucnit în râs.
- Eşti băiat vesel, zise Pavel, nici contrariat, dar nici molip­sit de reacţia mea. Nu m-aş mira să apară şi dintre noi nişte be­ţivi care să ceară acelaşi lucru.
- Ce beţivi? am zis fără să reuşesc să-mi potolesc râsul.
- Avem destui beţivi!
- Aici?!
- Da, aici.
N-am mai întârziat mult. Mi-am dat seama că starea mea de spirit, cu râsul acela care nu înceta (cât mă gândeam şi contem­plam în minte ridicola ştire, cât izbucneam în hohote) s-ar putea să-l jignească pe omul din faţa mea...

Dimpotrivă, Swift nu m-a turburat şi nu m-a neliniştit deloc postura în care punea el animalul numit Yahoo. Recunoşteam omul în prada pornirilor lui obscure, inferior, evident, purităţii unui cal. Cunoşteam caii. Eram trimis cu ei să-i pasc şi ne con­fundam în intenţii: "Voi paşteţi, eu citesc. Nu intraţi în porumb că vă bat." Şi îi băteam când, atraşi de ştiuleţi, părăseau miriştea şi jefuiau porumbul. Dar se supuneau, reveneau la iarbă cu­minţi, iar eu îmi vedeam de citit. Seara îi despiedicam şi îi le­gam cu căpestrele. Mă urcam pe spinarea celui din stânga, nu complet, nu-l încălecam, dădeam piciorul într-o parte şi plecam. De ce n-o luau razna? Totuşi, câteodată se speriau, ciuleau ure­chile, băteau din picioare cuprinşi de panică şi sforăiau, gata s-o ia la goană bezmetică şi atunci copilul de pe spinarea lor, ca o zeitate protectoare şi suverană, trăgea de căpăstru şi îi striga pe nume: "Zamfir, Frunza, stai!" Şi îi răsuceam pe loc şi îi băteam cu palma pe ceafă. Nici n-aveam în mână un bici. Ridicau cape­tele, panica îi părăsea şi rămâneau cuminţi în amurgul misterios şi tăcut al câmpiei care se pare că îi neliniştise. "Acasă!" şop­team şi le îndreptam gâturile lor frumoase înapoi, spre satul care, poate, le zburase o clipă din minte. Trăgeau singuri la fân­tână, intrau singuri în grajd îndată ce descălecam în curte. Da, erau puri, fiindcă erau castraţi. Armăsarul alerga prin curte ne­chezând, izbea cu picioarele, nu puteai să-l încaleci, te trântea, rupea gardurile, muşca... era superb, dar era smintit, ca şi omul... Iapa însăşi nu era nici ea de stăpânit până nu era dată la armăsar. Dacă animalul numit de Swift, Yahoo, ar fi păţit şi el la fel, adică dacă ar fi fost castrat, ar fi ajuns şi el docil, pur, neturburat de stări sălbatice, iraţionale... Era ceva cu Swift, aspira spre puritate şi i-am citit şi fratelui meu Nilă acel paragraf în care biograful relata stupoarea melancolică a acestui englez când a surprins-o pe iubita lui într-o anumită postură: Lelia... Lelia... Lelia se... Nilă a surâs şi l-a înjurat blând pe Swift zi­când că ”ei şi ce dacă Lelia aceea se...” Ce-ar fi vrut, adică? vroia să spună Nilă. Ar fi trebuit Lelia să nu mai mănânce şi atunci nici nu s-ar mai fi... Dar atunci... hm... cum adică... ar mai fi trăit...

Turmentarea marilor spirite îmi dădea o stare intensă de jubilaţiune: cu o acuitate având de partea mea începutul vieţii, nu mă speria nebunul lui Gogol, şi contrariu a ceea ce îmi spusese orbul, râdeam de Dobcinski şi Bobcinski, de Manilov şi de Sobakievici... Rămâneam pierdut ceasuri întregi cu coatele sub ceafă, în mica odaie a lui Nilă, de la mansardă, stăpânit de ad­miraţie pentru marele Gogol, ale cărui rătăciri nu mă interesau şi nu vroiam să le cunosc şi dorind să scriu ca el, să surprind şi eu, asemeni lui, spectacolul vieţii, care poate stârni în noi acel sentiment de salvare, de eliberare, de libertate a gândului, de tri­umf asupra a ceea ce e diform şi grotesc... Imaginaţia lui Swift îmi era străină, a lui Gogol apropiată, familiară... Desigur, n-ara înţeles decât mai târziu de ce Gulliver, în ţara piticilor, se poartă atât de blând cu acei omuleţi cât un deget, când ar fi fost atât de uşor să-i distrugă pe toţi... în loc de asta s-a lăsat dat în judeca­tă, s-a neliniştit de intrigile de la curte ale unor vietăţi pe care, ca să poată vorbi cu ele, le lua în palmă şi le ţinea aproape de gură. Simţeam vag superioritatea lui în spirit, era un om care nu vroia să abuzeze de puterea lui, deşi ar fi putut fi scos din sărite de faptul că stingând incendiul palatului regal cu propria-i sursă organică de lichid, a fost acuzat de lezmajestate. Era blând şi drept, şi-a apărat cauza folosind conştiinţa sa de om şi nu for­ţa...

Fără să le înţelegem nici bine nici total, marile opere ne răs­pund, în pragul formării idealurilor, la o întrebare pe care încă nu ne-o punem, dar care se insinuează: ce este un om? Ce este o conştiinţă? Cunoaşterea de sine, reacţia la pierderea libertăţii ci­vice şi interioare, a libertăţii de gândire, şocul brutal al vieţii, cum putem deveni, din întâmplare sau din absenţa unei opoziţii morale jucăria şi apoi victima împrejurărilor, toate acestea apar mai târziu. La optsprezece ani mă îmbăta iluzia libertăţii mele absolute şi surâdeam de blândeţea şi puritatea lui Gulliver; nu-l înţelegeam bine! Să câştigi de partea ta oameni pe care ai fi putut să-i striveşti, fiind nişte ticăloşi, mi se părea desigur uşor de făcut când eşti un uriaş conştient de forţa ta, dar când adver­sarii sunt egali în putere, încearcă deci... Nu-i câştigi niciodată, încearcă să rămâi prieten cu un ticălos. Cu câţi n-o făcusem (fireşte fără să ştiu ce zace în ei) şi...

Plecând în armată lăsasem celui mai bun prieten al meu tot ceea ce aveam, haine, cărţi, manuscrise, fotografii, scrisori... Petrecusem împreună prin cafenele acele ore de credinţă comu­nă în destinul nostru literar, când se spune tot şi nimic, într-o euforie înteţită de pahar, pe care el cerea mereu să fie din nou umplut. Miron Paraschivescu, care ne ajutase să debutăm, spu­nea despre el că "are geniu" şi făcea din mână în aer elipse largi însoţite de înjurături de admiraţie, adică unul ca el nu mai există şi se îneca de entuziasm spunând aceste cuvinte... Povestirile lui erau ceţoase, viziuni de vis, adesea de coşmar, cu roboţi care prind viaţă şi ucid pe creatorii lor... Frankensteini văzuţi la cinema, sau oameni invizibili care terorizau pe duşmanii lor... Ţineam la el, avea un umor pe care îl exprima şi prin tresăriri, gesturi spontane şi groteşti, reluări bruşte de conversaţie după momente de depresiune pe care le alunga cu un râs dispreţuitor adresat soartei. Cum? Noi? Eram tineri! Soarta ducă-se dracu­lui! Să bem! Era singurul fecior al mamei sale văduve care avea grijă de el şi trăiau într-un cartier sărac, dar cu o căsuţă a lor cu grădiniţă idilică.

În '44, după 23 August, m-am dus la el. "Dă-mi, i-am spus, ceea ce ţi-am încredinţat... Hainele, manuscrisele..." "Nu le mai am", zice. "Dar unde sunt?" "A căzut o bombă pe ele!" "Ce bombă, zic, unde, văd că aici nu e nici o groapă, casa e în picioare". "Nu, 'că nu le-am ţinut aici, le-am dus în altă parte". "De ce?" "Ca să nu cadă o bombă pe ele". "Şi a căzut..." "Da, le-a făcut praf..."

Eram şi indignat şi trist că pierdusem acele lucruri. Bineînţe­les că vânduse tot ceea ce îl rugasem să-mi păstreze, alţii mi-au spus, sugerându-mi că a făcut-o ca să aibă ce bea. Deci, mi-am zis, va să zică asta era... L-am reîntâlnit după câteva zile la o manifestaţie, striga să plece guvernul şi arăta prins de clocot in­terior. "Hai şi tu cu noi, zice, treci în rând..." "Hainele, zic, nu contează, deşi vezi în ce sunt îmbrăcat (purtam o scârboasă uni­formă gri în care mi se dăduse drumul într-o permisie) dar cele­lalte, manuscrisele (cărţile le-ai vândut precis şi pe ele), ce-ţi trebuiesc manuscrisele. Dă-mi-le!" "Ţi-am spus, a urlat el ab­sent şi nepăsător, au ars toate..." Şi a continuat să strige. Am rămas pe trotuar...

Nu trebuie să fie mari şocurile pe care le primim de la un prieten, de la alţii rămânem nepăsători chiar dacă sunt infamii menite să ne culce la pământ; nu ne culcă!, însă cele primite de la un prieten lovesc un seismograf mai adânc, pe care cu greu îl repunem în stare de echilibru. L-am văzut din nou şi i-am spus: "Mitică, nu contează ce mi-ai făcut, manuscrisele nu ţineam la ele, spune-mi mai bine, ce mai faci tu?"