Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a zecea)

Lipsisem doi ani, nu mai ştiam nimic din viaţa literară şi mai ales nu mai ştiam ce scrisese el în acest timp... încercam să reiau prietenia cu el cu speranţa că o sinceritate revelatoare din partea lui putea uşor să şteargă ceea ce îmi făcuse, chiar şi o simplă mărturisire că îi fusese greu şi de aceea... "Ce să fac, bine", mi-a răspuns însă el cu ceva spart în glas, rece şi agre­siv... Şi a rămas mut şi străin.

Totuşi n-am rupt cu el. Cine ştie, mi-am zis, poate mai târ­ziu, când o să publice o carte... Suntem scriitori... Ne împăcăm noi... A ajuns reporter efemer, ne-am revăzut după un eşec al meu, în '50 şi mi-a spus cuvinte otrăvite, ca şi cei trei scriitori pe care vrusesem să-i văd după debut... Ca şi ei, îmi prevedea, cu satisfacţie, un viitor în care... pe marginea unui şanţ... Mi se dorea deci acest şanţ şi de către el, cu care petrecusem ore de... cu toate că nu-i făcusem nici un bine ca să se adeverească spu­sele lui Dostoievski că din pricina asta mă ura. Cât despre vreun rău cu atât mai puţin... N-am mai auzit de el după această în­tâlnire...

În copilărie eram prieten nedespărţit cu un tiz, mergeam împreună cu caii pe la loturi. Alteori ne înţelegeam ca dimineaţa să am eu grijă şi de-ai lui iar el să aibă după masă. Şi într-o zi când vin pe mirişte să-l schimb îl găsesc plecat, nu mă aştepta­se, iar caii erau pe miriştea altuia. Până să-mi dau eu bine seama de ce se întâmplă (erau mai mulţi băieţi adunaţi) văd că se apro­pie de noi un individ negru la faţă şi îmi zice: "Mă, ăsta al lui Călăraşu, de ce paşti, mă, caii pe lotul meu?!" Şi până să-i dau eu un răspuns (sunt oameni care nu aşteaptă un răspuns) îl văd că ridică ciomagul şi îmi trage două lovituri cumplite în cap. M-am sprijinit cu mâna, dar m-a doborât. O ură năprasnică am simţit că îmi îngheaţă inima împotriva acelui ins negru la faţă, care, înainte de a lovi, nu vrusese să asculte răspunsul meu, de ce se aflau caii acolo unde nu eu îi dusesem. A plecat înjurându-mă şi a gonit singur caii, fiindcă eu nu mă mai puteam mişca de jos. Totuşi pe el l-am uitat imediat, gândul meu era la alde tizu-meu... Ce se întâmplase? Seara, în timp ce îi lăsam caii să intre în curte, l-am întrebat: "Marine, de ce p... mă-ti ai lăsat tu caii pe miriştea ăluia şi ai plecat?"
În loc să-mi spună ceva care să-l scoată din cauză (şi putea să spună orice, de pildă că l-a chemat tat-său acasă sau cine ştie ce altceva şi că nu el îi dusese acolo, zău, să-l... în... pe mă-sa care minte, ceea ce m-ar fi mulţumit) îl văd că rânjeşte şi îmi în­toarce spatele. N-am înţeles decât mai târziu, de la alţii. Din­adins o făcuse, ştia că insul acela cu miriştea era un om negru nu numai la chip, ci şi la suflet şi dusese caii pe miriştea lui toc­mai ca acela să mă prindă şi de aceea plecase dinainte. La o vâr­stă aşa mică (să fi avut amândoi treisprezece sau paisprezece ani) se putuse naşte în mintea lui... tocmai împotriva unui prie­ten cu care... coceam porumb împreună, vorbeam de fete... eu îl iscăleam pe braţ cu creion roş-albastru... el mă lăuda, că dacă ar şti atâta carte câtă ştiu eu, alde tat-său... l-ar da încolo în şcoli...

Cu ăsta am rupt-o de-atunci, părăsind satul pe el l-am şters din memorie ca şi pe alţii care îi semănau şi despre care mi se povesteau istorisiri la fel de ticăloase, fiind însă oameni mari. Sora mea îi cunoştea bine şi râdea de ei toţi, cum râdea tata, ca de o mare comedie. Am auzit că Marin ăsta s-a însurat ca orice ţăran, a făcut copii, copiii lui au făcut şi ei copii, acum e bunic şi ceea ce mi s-a părut şi mai tâmpit, are şi televizor...

Hotărât Swift era un naiv cu Gulliver al său în ţara pitici­lor... Dar era frumos...,O carte pentru copii, gândeam, să-i dis­treze şi să le surprindă imaginaţia... Nu bănuiam că mai târziu, recitind-o, aveam să găsesc în ea adâncimea unui cuget care nu se gândise deloc la copii când o scrisese...
Într-o zi frati-meu Nilă îmi spuse în timp ce ne pregăteam de culcare (eram numai noi doi, soţia lui, însărcinată, o trimisese la ţară să nască; aici cine s-o ajute? în timp ce acolo erau moaşe şi rude care se pricepeau):
- Du-te şi tu pe la Ilie!... Al naibii, nu ştiu ce-a făcut!
N-aveam nici un chef! Nu-mi mai plăcea de el. Era cel mai mare dintre cei trei copii cu care venise tata de la prima lui muiere. După ce lucrase un timp la U.C.B. stârnind dispreţul nostru al tuturor (la U.C.B. adică Uzinele Comunale Bucureşti), fusese măturător de stradă, intrase la S.T.B., Societatea Tramva­ie Bucureşti, unde se calificase sudor autogen. Ar fi trebuit, du­pă această victorie, să fie mulţumit şi să se împace cu familia. N-aş fi putut zice că se purta urât cu mine, dar nici bine nu se purta, ceva turbure îi apărea în ochi când îmi vorbea, că, îmi spunea el cu scepticism agasat, ce cred eu că o să ajung dacă sunt la şcoală? Şi ăsta, ca şi alţii, din sat şi mai târziu din Bucu­reşti, vedeau pentru mine cu ochii minţii un sfârşit lamentabil. Era o dorinţă a lor obscură, dintr-o aversiune inexplicabilă? Ceva din mine nu le inspira simpatia? Ceva subteran, fără nu­me, de care eu nu ştiam, o lua înaintea dorinţei mele de apro­piere prin simpla mea prezenţă, şi năştea pofta să ajung rău, să sfârşesc "pe sub poduri" cum îmi spusese acest frate când îl vi­zitasem pentru prima oară în acea toamnă? "Sunt elev", îmi spusesem. "Ei şi ce dacă eşti elev? Câţi bacaloriaţi n-am văzut eu cu târnul în mână?" El scăpase de acest târn, era mândru şi acum îi intrase în cap ideea funestă, care avea să-i scurteze viaţa la cincizeci de ani, să-şi facă o casă în Bucureşti "să le arate el lor"... Cine erau acei Jormx înţelegeam.
Un singur lucru mă împiedica să-l urăsc şi eu: fata cu care trăia. Era o Florică frumoasă, care îl iubea, mică de statură, cu ochii limpezi, subţirică şi cu trăsături neobişnuit de delicate. Era fată în casă undeva (acolo îi vizitasem, în odăiţa ei, unde trăiau împreună).
- Da ce-a făcut? îl întreb eu pe Nilă, nu prea curios, cu gân­dul să nu mă duc.
Nilă parcă nici nu mă auzi. Somnolent şi cu un aer pierdut, copleşit de gânduri, uită să-mi răspundă.
- Ce-a făcut, mă, Nilă?
- Ei, ce să facă, spuse el deodată îmblânzit.
Înţelesei. Ilie era frati-său, nu făcuse nimic, îl ierta. Totuşi ceva se întâmplase.
- ...S-a mutat, murmură el în prada unor gânduri care nu se exprimau.
- Da? zic. Şi?
El dădu din cap cu ceva în el care se îndoia: făcuse sau nu făcuse bine Ilie că se mutase? Da, părea el să spună, oamenii se mai mută...
Şi îşi luă din cap şapca lui pe care scria portar, o puse pe masă cu mişcări încetinite şi începu să se dezbrace.
A doua zi făcui un pachet din cărţile pe care le citisem şi plecai la anticar să le schimb (plăteam numai cititul, anticarul îmi dădea banii de garanţie înapoi şi din ei luam altele). În hol Nilă stătea măreţ în spatele biroului său de portar. Îmi dădu să mănânc un sandvici cu şuncă şi o sticlă de bere. Câştiga bine Nilă pentru serviciile lui aduse locatarilor, dar nu ştiam de ce avea mereu acel aer împovărat. Nu era trist (fiindcă la un pahar avea un surâs de încântare fermecător şi fruntea lui lată şi încre­ţită de o liniştită nedumerire se descreţea în sfârşit) dar lupta parcă mereu cu gânduri care nu căpătau glas. Ducea o luptă cu sine sau cu ceva? Nimeni nu ştia, fiindcă stârnit de frati-său nu se dezvăluia, chiar dacă acela îi spunea lucruri muşcătoare, de pildă în legătură cu nevastă-sa, căreia îi cam plăcea să bea şi nici prea vrednică nu era, sau în legătură cu viitorul lui, nu prea sigur, după părerea lui frati-său. Dar şi în Nilă zăcea un ins care ştia să devină muşcător. "Taci că ai ajuns tu mare, mormăia el, ai tăiat Bucureştiul pe din două".
Erau vorbele tatălui nostru, de o ironie pe care Ilie o suporta­se greu cât stătuse acasă. "Ilie al meu, spunea el oamenilor, a tăiat Bucureştiul pe din două: jumătate e al lui". Ce să răspunzi la asta? Nimic!
- Vezi, zise Nilă, că stă acuma în Colentina, pe strada... la tramvaiul... Te dai jos la cap, unde întoarce. Tu mai ai bani?
I-am răspuns că nu prea mai aveam şi mi-a întins câteva sute. În timp ce înapoiam cărţile anticarului mi-am dat seama că totuşi se întâmplase ceva cu frati-meu Ilie şi n-am mai luat alte cărţi, hotărât să mă duc şi să văd.
Am găsit greu strada, dacă stradă se putea numi, câteva case răzleţe la jumătate de oră de mers pe jos de la capătul tramvaiu­lui 1. Am intrat în curte unde o ţigancă groasă şi urâtă scutura ceva şi am întrebat dacă acolo stătea Ilie Călăraşu.
- Aicea stă, îmi răspunse femeia cu o voce izbitor de mie­roasă, faţă de urâţenia balaoacheşă a chipului ei. E la servici, dar trebuie să pice. Tu cine eşti?
I-am răspuns că sunt fratele lui.
- A, trebuie să fii Marin, zise.
De ce trebuia să fiu chiar acel Marin? De unde dracu ştia?
- Hai în casă, zise.
- Da tu, zic, cine eşti?
- Sunt muierea lui!
M-am posomorât. Va să zică asta era. Ilie se despărţise de Florica şi luase ţiganca asta. Am avut o ezitare. Să mai intru sau să plec?
- Intră, zise ea, că Ilie trebuie să vie şi el acuma. Săptămâna asta lucrează noaptea, de la unsprezece la şapte, dar după ce iese din schimb se mai duce şi el cu alţii să-şi dreagă gâtul în vreo bodegă. Muncitorul, adăugă ea, ce plăcere să aibă şi el după ce iese de la muncă? Să stea la un pahar cu alţii, mai vor­besc şi ei de-ale lor...
Am intrat. Urâta femeie nu era şi năroadă, dimpotrivă, o ma­re ştiinţă a vieţii se ghicea din spusele ei. Era domoală, odihni­toare, iar mierea în care îşi învăluia cuvintele atrăgea.
- Ce să-ţi dau eu ţie? mă întrebă ea după ce intrai în odaie. O cafea, o dulceaţă?
- Şi una, şi alta, îi răspunsei.
Odaia avea pământ pe jos, dar era curată, cu calendar în pe­rete şi nelipsitele fotografii. Se duse în odaia de la intrare, care era bucătărie şi îmi pregăti, la lampa cu gaz, o cafea. De-acolo îmi vorbea. Ce mai face tata (adică taică-meu!) dar surorile, ce mai zice Nilă... Ne ştia pe toţi ca şi când am fi fost rude de ani de zile. La cafea se aşeză pe pat lângă mine cu nişte cărţi în mâ­nă şi îmi şopti:
-Să-ţi ghicesc...
O lăsai să-mi ghicească. Că, începu ea să-mi spună toate acele lucruri care te întrebai de unde dracu le ştia o ghicitoare, (fiindcă erau adevărate) mie nu mai mi-era gândul la şcoală, aş vrea să plec, dar o să mai stau totuşi un timp... O damă de tobă îmi purta gândul, un crai de... Un drum cu un dar de bani... Aiurea, care drum şi de unde bani? O întrerupsei:
- De când te cunoşti tu cu nenea?
- Păi de prin primăvară!
Nu aveam, pe atunci, grija de a nu vorbi cu oamenii despre lucruri care constituiau secretul existenţei lor. Mă interesa acel secret şi vroiam ca pe un drept al meu, să-l aflu. Poate de aceea îmi doreau unii să ajung rău?
- Şi i-a plăcut lui de tine?! am întrebat-o şi am izbucnit în râs.
Dar ţiganca a zâmbit şi ea, deloc turburată.
- I-a plăcut, Marine, mi-a răspuns senină. De ce să nu-i placă? Sunt muiere tânără şi ştiu să am grijă de-un bărbat. De Ilie trebuie să ai grijă. Aşa e el.
Aşa deci. Ce vroia să spună?
- Florica l-a lăsat, sau a lăsat-o el pe ea?
- El a lăsat-o!
-De ce?
- Păi de unde să ştiu eu? Crezi că ştiu?
Îmi răspundea cu blândeţe. Ar fi putut s-o ponegrească pe cealaltă. Oricum, părăsind-o pe Florica, nenea o fi ponegrit-o fără doar şi poate, îl cunoşteam bine şi gândeam că în orice caz n-a lăsat-o el degeaba. Ţiganca ştia, dar spre deosebire de altele din rasa ei, nu-i mergea gura la rele.
- Şi bordeiul ăsta, zic, plătiţi chirie...
- Plătim.
- Şi tu lucrezi undeva?
- Lucrez! Sunt muncitoare la o fabrică de mobilă. Săptămâ­na asta sunt după masă.
- Ai fraţi, surori?...
- Am o grămadă.
În clipa aceea auzirăm o tuse afară. Muierea îmi şopti cu ne­spusă duioşie, aproape umilinţă:
- E llie.
Într-adevăr, el era. Intră şi nu se miră că mă găsea acolo. Mă întrebă posomorât ce mai face Nilă. Şi îmi spuse ceva neplăcut. Că dacă era închisă şcoala, de ce nu mă duceam acasă? Îi înţele­sei gândul, că adică stăteam pe capul lui frati-său. Mi-l confir­mă el însuşi.
- Crezi că Nilă e bancher?
- O să-i dau eu, odată, banii îndărăt, îi răspunsei dezvăluindu-mi un gând pe care îl aveam, să nu uit, adică, vreodată, bine­le pe care Nilă mi-l făcuse.
Fuma cu sete, nu mai zise nimic, ceru de mâncare şi spuse că vrea să se culce.
- Legionarii tăi, spuse deodată privindu-mă ţintă, l-au omo­rât pe Iorga. Nici trei luni nu le dau şi se duc dracului. Aşa că vezi, mai adăugă, ca un avertisment pentru mine.
Uitai că legionarii erau "ai mei", uluit de ştire. îl întrebai:
- Când l-au omorât?
- L-au omorât, răspunse el sec, aruncând ţigarea şi scuipând peste ea.
Cu ăsta nu puteai vorbi. Mă ridicai şi plecai.

La primul chioşc cumpărai un ziar, îl răsfoii chiar acolo, dar nu se găsea în el nici o ştire despre Iorga. E adevărat, îl întrebai pe omul de la chioşc, că Nicolae Iorga a fost omorât? Omul confirmă, auzise şi el, dar adăugă că în ziare nu apăruse nimic, sau îi scăpase lui. Când se petrecuse?... Dădu din umeri. Zilele astea. Mă îndepărtai.
Despre Iorga aflam prea puţine din mărturia sa. Aveau însă alţii grijă s-o facă oral. Auzisem că în timpul cât fusese el odată prim-ministru nu plătise lefurile funcţionarilor statului trei luni de zile. Învăţătorii din sat îl înjurau şi povesteau că o delegaţie de profesori din Bucureşti se dusese cu o jalbă după el, la mare. "Domnule prim-ministru, dacă nu ne plătiţi salariile, îi spusese­ră ei, nu ne rămâne decât să ne spânzurăm!" Cărturarul tăcuse câteva clipe, reflectând, apoi avusese un gest: "De ce, le răspun­sese el, să vă spânzuraţi? Mai bine aruncaţi-vă în mare!" Erau, fără îndoială, cuvinte născocite de duşmanii lui, căci nu ducea lipsă, îi avea, numeroşi şi necruţători, şi în politică şi în cultură. Cei mai orbiţi erau legionarii, care credeau că el era vinovat de moartea Căpitanului lor. O spuneau şi cei din sat, cei mici, cu luciri de ură fanatică în priviri. "De ce nu fugise din ţară imediat după 6 septembrie? mă întrebam. Protectorul său, Carol al II-lea, fusese detronat, la ce se mai putea aştepta?" Nu înţele­geam.... Ştiam, din istorie, cum domnitori sau şefi de oşti, în loc să se păzească, mergeau drept spre cursele pe care li le întin­deau duşmanii lor, cum erau prinşi şi călăul le tăia capetele. Mă opream din citit, prins de nedumerire. În luptă trebuie să te aperi, să-ţi cunoşti adversarii, sau să nu ţi-i faci, să nu intri în acea luptă dacă nu eşti înzestrat cu inteligenţa necesară pentru a di­bui firele comploturilor şi răsturnărilor. Marele Mihai părăsise Muntenia şi se aliase cu un oarecare Basta. Ucigaşii îl găsiseră singur în cortul lui, nepăzit, departe de tabăra sa, care trebuia să-l apere. Îl crezuse prieten, pe acel Basta? Şi Brâncoveanu? De ce se dusese el la Istanbul când ştia ce joc dublu făcuse?...
De ce intrase Iorga în politică, un cărturar, când ştia care erau moravurile partidelor politice din timpul său? Venise el cu un partid mai bun? Nu venise. De ce nu-şi văzuse de cărţile lui? Era puţin lucru să scrii cărţi? Rousseau, Voltaire, Diderot, Montesquieu fuseseră mai puternici decât regii, scriind cărţi. Nu ei îi inspiraseră pe Robespierre şi Danton, revoluţionarii care aveau să schimbe destinul Franţei? Era adevărat că nici scrierea cărţi­lor nu era o îndeletnicire paşnică, fără riscul de a fi exilat, urmă­rit, închis. În Rousseau se aruncase cu pietre, unele din cărţile lui interzise şi i se pregătea une lettre de cachet. Dar de atunci moravurile societăţilor evoluaseră. Aşa credeam... Ştiam că marele cărturar iubise neamul românesc, dar iată cum alţii, care şi ei ziceau că iubesc neamul românesc, îl omorâseră...