Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a 18-a)

Cu acei bani am putut astfel să părăsesc odaia fără foc din Pantelimon şi să mă mut într-una de pe strada Traian, tot cu încă trei inşi în cameră, dar încălzită. Proprietăreasa, o femeie tomnatică şi cam prea împlinită, trăia cu un peşte, un ins care venea la ea doar seara, de altfel ca şi ceilalţi chiriaşi, îi găseam în pat (fiindcă şi ea ocupa prima cameră, de la intrare, ca şi ciurelarul de la care plecasem).
Aşadar puteam debuta la Popasuri. Câteva zile am stat în casă şi am scris. Am reluat ceva deja scris de pe vremea când eram la Cristur-Odorhei. Erau primele mele încercări, le citisem în cenaclul şcolii, mici schiţe care povesteau despre nedumeri­rea unui ţăran care nu înţelegea alt ţăran. Am dat amploare acestei nedumeriri, am intitulat una din ele Pârlitu (care voia să spună că ţăranul care stârnea nedumerirea era un pârlit, adică un prăpădit, nu chiar material, ci la minte), mi-am făcut o copie şi m-am dus la Timpul să-l caut pe Geo Dumitrescu...
Când m-a văzut intrând în redacţie a ridicat braţele în sus:
- Ce faci, domnule, unde ai dispărut? Te-am căutat pe Pante­limon 64 şi nu te-am găsit. Vroiam să-ţi anunţ vestea: ai fost an­gajat aici corector, aşa cum ţi-am promis... Du-te jos şi începi imediat lucrul. Vezi că ai şef pe unul Grigorescu, te aşteaptă. Uite pe-aici, mi-a arătat el o uşă mică, duce în tipografie şi acolo e un birou al corectorilor...
Am coborât şi am intrat în sala linotipurilor. Zumzetul maşi­nilor şi mirosul de plumb topit mi-erau familiare, totuşi m-au ameţit. În sfârşit, gândeam, eram angajat de astă dată în mod sigur, căci nu era nici o îndoială, Geo Dumitrescu i-a prevenit pe şefii acestui ziar că nu cunosc meseria de corector şi dacă totuşi mă angajează însemna că se va ţine seama de acest lucru şi că trebuia să fiu întâi învăţat.
Am străbătut atelierul şi am intrat în biroul corectorilor, des­părţit de rest printr-un placaj.
- Bună seara, am spus, îl caut pe domnul Grigorescu.
Erau înăuntru patru sau cinci inşi instalaţi la o masă uriaşă, aplecaţi asupra şpalturilor, sub lumina puternică a unui bec care atârna aproape până jos din tavan.
- Eu sunt, a răspuns unul dintre ei, un ins mic de statură, cocoşat, elegant îmbrăcat, cu un chip aspru, sever, privire rapidă şi pătrunzătoare.
Mi-a strigat numele sigur că nu se înşela, şi mi-a spus că am lipsit. Nici nu mă apucasem de lucru, că şi lipsisem. Am vrut să-i explic, dar m-a întrerupt:
- Fă cunoştinţă cu viitorii dumitale colegi... Domnul Orleanu... Domnul Sachelarie... Domnul Ecovescu... Domnul Orleanu, a strigat apoi din nou acest domn (nu era chiar strigăt, era o voce ridicată, cu volum natural, cu timbru bărbătesc, care con­trasta cu statura lui infirmă), domnul Orleanu, a reluat el apoi cu o voce obişnuită, învaţă-l pe noul nostru coleg corectura. Rapid! Arată-i semnele şi pe urmă dă-i un şpalt de probă. Nu e greu, mi-a spus el de astă dată amical, dar trebuie multă atenţie, fi­indcă te fură fluxul textului şi nu mai vezi greşelile. Dar ele sunt, aici e tot secretul, să înveţi să le vezi.
Domnul Orleanu, un băiat cam de vârsta mea, vorbea, spre deosebire de domnul Grigorescu, în şoaptă, cu un aer confiden­ţial, şi cu dublu sens, semăna în această privinţă cu fostul meu coleg Dobrinescu. Avea ironie dar şi căldură, m-a învăţat într-a­devăr rapid meseria.
Ne-am împrietenit auzind că vreau să debutez ca scriitor. Şi el vroia. Practic la ora unu din noapte munca noastră se termina, paginile intrau la calandrare şi rotativa intra în funcţiune. For­midabilă această rotativă, cum vuia, şi din burta ei, după ce pri­mea paginile sub formă de sul de plumb, ţâşnea ziarul proaspăt în fiecare secundă Timpul, Timpul, cu titlul roşu, mirosind pu­ternic a cerneală. Toată lumea care îl făcuse se afla adesea acolo şi plecam toţi cu el în buzunar, după ce îl răsfoiam să nu fi scăpat ceva... Se întâmpla rar de tot, totuşi se întâmpla, uneori ne veneau cenzuri întârziate: se repagina, recalandra, adică se imprima pagina plată de plumb, într-un carton special, flexibil, după care se forma sulul de plumb. Se auzeau îngrijorări... Daţi-i drumul în viteză... e ora două... pierdem provincia...
Orleanu stătea departe, n-avea cu ce ajunge acasă după ora unu şi se culca pe masă. La fel şi domnul Sachelarie, care făcea singur ziarul economic-financiar Argus, director fiind celebrul Timoleon Pisani, care publica şi el pe pagina întâia câte-un arti­col intitulat Nu poci limba. Ce căuta acolo un astfel de articol într-un ziar al bursei şi al vieţii financiare? De fiecare dată îl citeam şi râdeam toţi de acest înverşunat duşman al neologisme­lor. Propunea de pildă ca în loc de tramvai, cuvânt englezesc, să spunem peşinealergător, în loc de cravată, cuvânt franţuzesc, gâtlegău, şi altele, în fiecare număr avea câte ceva.
Într-o zi i-am făcut o vizită cu Orleanu, să ne distrăm. Redac­ţia Argus-ului era în aceeaşi clădire şi avea administraţie comu­nă cu Timpul, director Grigore Gafencu, care era în diplomaţie. Bătrânul, cu mustăţi uriaşe, ne-a primit însă foarte cordial, crezându-ne admiratori de-ai lui. I-am spus că suntem redactori de jos de la Timpul şi ne-am aşezat, ca doi domni gravi, în fotolii. Orleanu şi-a scos ţigareta şi a cerut voie să fumeze. Fumam şi eu, dar am uitat să aprind, atât de curios eram să văd ce-o să se întâmple.
- Domnule Pisani, i-a spus Orleanu fără obişnuitul lui surâs care se vroia fin, puţin batjocoritor (îi masca de fapt o timiditate discretă şi un complex de om de cultură autodidact), ce ziceţi dumneavoastră de cuvântul inefabil?
Bătrânul s-a zbârlit cu mult mai mult decât sperasem noi că avea să se întâmple, s-a ridicat peste birou agresiv şi a început să bolborosească:
- Inefabil... Ce e asta inefabil?... N-am auzit de acest... Cum? De unde l-aţi mai născocit?... Când o să încetaţi cu...
- Domnule Pisani, a continuat Orleanu neturburat, cuvântul există, a intrat în limbajul culturii şi chiar în vorbirea curentă.
- În vorbirea curentă? Inefabil? O să scriu un articol împotri­va acestui cuvânt... Chiar în numărul de sâmbătă... Ce înseam­nă, după voi, ce vrea să exprime acest cuvânt?
- Ceva care nu se poate exprima.
- Cum nu se poate exprima?
- Se referă la ceva care nu se poate exprima.
- De exemplu, a cerut bătrânul.
- De exemplu: femeia aceea e de o frumuseţe inefabilă.
- Ieşiţi afară, a răcnit bătrânul scos din sărite, având poate brusc bănuiala că acest cuvânt nici nu există şi că venisem acolo (ceea ce era adevărat) să ne batem joc de el.
Ne-a scăpat, n-am mai urmărit atenţi dacă avea să scrie sau nu un articol împotriva absurdului cuvânt, care ca şi altele, îi te­rorizau de atâţia ani conştiinţa. Mie totuşi îmi plăcuse şi îmi stârnea o afecţiune îngăduitoare. Mânia lui era dintre cele ino­fensive, nu făcea rău nimănui, sau cel puţin nu ştiam eu, grija faţă de limbă, ridiculă în formele pe care le luase la el sau le avu­sese totdeauna, nu era grijă pentru chivernisire sau înşelătorie, ci una nobilă, dezinteresată.
La prima chenzină Orleanu mă preveni:
- Vezi că Sachelarie o să te atace mâine să-l împrumuţi cu bani.
- Cum, dar el nu-şi ia leafa?
- Da, dar chiar azi se duce cu ea şi o pierde la curse. A avut moşii pe care le-a tocat în felul acesta, case, proprietăţi...
M-am uitat curios la domnul Sachelarie, când, cu chenzina în mână, ne-am dus toţi la bufetieră care îşi avea mica ei odăiţă chiar în tipografie să-i plătim ceea ce ne servise în cont în timpul celor două săptămâni care trecuseră: ouă, lapte, debreţini, brân­ză, cafele... Domnul Sachelarie a plătit şi el şi a plecat grăbit. Era nu atât bătrân, cât ros de ani, înalt, slab, cu gât puternic. Nu deschidea gura decât ca să spună cuvinte scurte şi memorabile, pe care apoi le repetam zile întregi... Viaţa e o fântână... Omul e soiul dracului... Norocul e chior... Felul cum le spunea, cu resemnare, sau cu dispreţ amuzat, le încărca de un umor în care zăcea experienţa lui de-o viaţă... nu-i părea rău, dar nici, pri­vind în urmă, nu se entuziasma: un imens căscat pecetluia ade­sea acest trecut dominat de o singură patimă, fiindcă nici nevas­tă, nici copii nu avea. La bilanţuri şi la bursă îl ajutam cu rândul, fiindcă o cifră greşită într-unul din ele putea să stârnească deru­tă în viaţa financiară. Unul citea cu glas tare, altul urmărea... Creditul minier... cifre... Astra română... alte cifre.... Nu s-a adeverit ce-mi spusese Orleanu: nu m-a atacat nici atunci şi nici mai târziu de sume de bani. Ţineam toţi la el, ne înveselea adesea şi cu anecdote vechi (cunoscuse multă lume) şi era un corector bun.
Mai aveam o datorie de plătit, lui Sergiu Filerot şi după amiază m-am dus pe la el la Tipar. Pe cine găsesc însă? Tot grupul! (Din seara aceea nu mai fusesem cu ei nicăieri, fiindcă la ora când ei plecau, eu trebuia să fiu jos la corectură.) În mijlocul lor poetul statistician, extrem de iritat, cu ziarul Timpul în mână la pagina Popasuri. Am rămas tăcut deoparte. Ce se întâmplase? Nota n-o scrisese totuşi Sârbulescu, ci Untaru, şi acum dăduse peste ei poetul comunist. Cum, aproape că striga el, aşa se scrie despre o astfel de carte?
- Ce conştiinţe aveţi voi, care vă pretindeţi oameni de stânga, dacă nu sesizaţi conţinutul subversiv al unei astfel de lucrări? O notă se scrie? Şi încă şi aia aşa, la f... mă-sa?
Citisem şi eu cartea. În ce consta acel conţinut subversiv care trebuia să ne cutremure conştiinţele? În faptul că poeţii tru­baduri francezi din secolul al XVI-lea trăiau în mizerie, în timp ce seniorii chefuiau şi benchetuiau. Ţipa la ei cu vocea lui sub­ţire, îi beştelea, îi întreba de ce ţineau un condei în mână dacă despre astfel de cărţi demascatoare ei scriau astfel de notă mize­rabilă?
- Păi, am zis eu atunci, după părerea dumneavoastră, ar fi trebuit ca acei trubaduri să se ducă şi să se facă frizeri, de ce vă miraţi că noi nu scriem nimic despre broşura dumneavoastră?
Era, fireşte, o remarcă intolerabilă. Cine eram eu?! S-a întors spre mine şi drept răspuns m-a ameninţat cu bătaia, literalmen­te, avea acest chef, şi nu numai pe mine, ci pe toţi cei grupaţi la pagina Popasuri din Timpul şi la Tiparul universitar, care totuşi îl tipărise, dar care refuzam să vedem conţinutul exploziv al broşurii lui apărute cu viza cenzurii.
Nici măcar nu şi-a dat seama că depăşise măsura şi să plece, a stat un timp interminabil, perorând în acelaşi stil. Până la urmă a încercat să smulgă o promisiune că totuşi se va scrie un articol "ca lumea", dar nu i-a promis nimeni nimic. În sfârşit a plecat, nu furios, fiindcă furia lui era mică, ci otrăvit, neîmpă­cat.
Ne-am dus la fraţii Rochus din apropiere, am cerut bere, salam, pâine şi "mult muştar", am râs de poetul care ne amenin­ţase că ne trage palme, l-am trimis la origine şi am hotărât să-l ignorăm mai departe. Arizi, aşa credea el că se rezolvă conflic­tele de idei, cu bătaia, ce individ bizar! Ce-o să facă ăsta, ne în­trebam, dacă vine la putere? Ne beleşte pe toţi, dacă acum când nu avea încă această putere; avea astfel de apetituri... Am tăbă­rât şi noi cu reproşuri pe Sergiu Filerot, care tipărise broşura. L-am luat în balon, am râs de el, cum a putut să bage bani într-o ase­menea cărţulie fără sare şi piper, care avea pretenţia să ne îndru­me pe noi... Nu-l chemase nimeni să ne fie şef, dar el aşa cre­dea, că e şeful nostru...
Sergiu Filerot, care nici el nu debutase, lua, după cum aveam să ne dăm seama curând, în acele clipe, o hotărâre irevocabilă, cu grave consecinţe:
- O să vă arăt eu ce înseamnă poezie şi să vă învăţ minte să mă mai luaţi peste picior...
Şi n-a mai adăugat nimic, tăcea, privirea îi sticlea sub oche­lari, surâdea mereu şi asemeni tuturor oamenilor graşi expresia chipului său era aceeaşi, de băiat bun abia ieşit din adolescenţă, tăcut şi jovial. Cuvintele lui au trecut neobservate, la vârsta ace­ea şi lăudăroşenia făcea parte din psihologia debutantului, deşi sunase bizar la el.
Pe la începutul lui martie primii ştirea, prin Sergiu Filerot, care primise la rândul lui un telefon de la poetul statistician, să mă prezint la Institutul de statistică (deci nu era un om rău, nu ţinea ranchiuna pentru replica mea). Aşadar statistica! Uitasem de ea. Te pomeneşti, mi-am zis, că s-a aranjat ceva şi acolo.
Mă prezentai la domnul Pavel în birou, căci el mă căutase, aflai de la poetul însuşi care îmi vorbi într-adevăr fără urmă de resentiment şi domnul Pavel îmi spuse că eram angajat jos la maşini, să mă prezint domnului Bosch, care era la curent.
Aşadar, două slujbe, de unde până atunci căutasem zadarnic să găsesc doar una.
- Ştiu, mi-a spus domnul Pavel, că între timp te-ai angajat la un ziar, dacă vrei, alegi, ziarul sau Institutul, dar poţi să faci şi una şi alta.
- Bineînţeles, i-am răspuns, le fac pe amândouă.
- E în regulă. Îţi urez succes.
Am coborât în sala de maşini şi m-am prezentat domnului Bosch, care avea biroul chiar la intrare în sală, în dreapta. M-a pus să fac o cerere de angajare şi m-a dat în primire unei doam­ne, care la rândul ei m-a dus şi m-a predat de astă dată unei domnişoare. Era o fată isteaţă şi bine îmbrăcată, m-am simţit jenat de costumul meu de la Taica Lazăr, care între timp se uzase la mâneci şi nici cămaşa nu era prea curată, era murdară de tuşul de pe şpalturi, care se lua repede, chiar în ziua când o schimbai. "Trebuie să-mi cumpăr alt costum şi tot ce-mi trebu­ie, mi-am zis, nu pot veni aici, printre cucoanele astea, şifonat şi cu pantalonii burlan. Şi trebuie să mă şi mut, de astă dată într-o cameră a mea singur, am cu ce plăti."
Domnişoara mi-a dat în primire o maşină de calculat şi hârtii. Trebuia să adun şi să înmulţesc şi să fac totalul acelor cifre, care veneau de la alte maşini, de la cele mari, trioarele, care chiar asta făceau, triau nişte cartoane şi rezultatul parţial se înscrie pe o diagramă.
- Ce sunt cifrele astea? am întrebat-o.
- Cifre! zice.
Adică nu ne interesează ce sunt, nici nu e nevoie, treaba noastră e să le adunăm şi să le predăm domnului Bosch. Totuşi mi-a explicat: reprezentau tot ce există în ţară, de la găini şi vite, până la oameni şi alte bunuri mobile şi imobile.
Am început să manipulez butoanele, care erau simple. Am apăsat pe cel roşu: ceva s-a zbătut în interiorul maşinii, ca o fiinţă vie, apoi pe hârtie a apărut o cifră şi tăcere: totalul! Clar! Fata a stat lângă mine în ziua aceea, până s-a convins că am prins secretul şi pe urmă s-a îndepărtat.

Îmi plăcuse cartierul Ferentari (unde stătea Gheorghe al lui Costică brutarul) cu căsuţele acelea cu pompă în curte şi multă verdeaţă. M-am dus chiar pe Tutunari, dar Gheorghe nu mai era acolo, în schimb, ciudăţenie, camera lui era liberă. Am închiri­at-o eu. Avea un geam mititel, ca la pitici, dar da spre grădină, avea lumină electrică, podea de lemn, mobilată, pat mare cu sal­tea de lână şi cearceafuri albe, o măsuţă lângă fereastră. Era per­fect! Aveam eu să câştig de-aici înainte zece mii de lei pe lună, dar n-aveam chef să dau două mii pe una centrală şi elegantă, cât aflasem că m-ar costa. Mai târziu, mai vedem, acum îmi plăcea aici.
E bine sa ai două servicii, nu-ţi mai pasă de şefi. În orice caz nu-ţi pasă de cel care ar dori prea mult să-ţi pese. N-aş fi putut spune că domnul Bosch făcea parte dintre aceştia, dar nici că era un director care nu te lua la ochi dacă nu-l salutai la sosire şi la plecare. Nu mi-am dat seama că toţi o făceau, era şi plasat astfel (în apropierea uşii) încât nu-l puteai evita. Dar eu gân­deam că n-avea nevoie de salutul nostru şi nu observasem decât târziu fenomenul. Venea primul şi pleca ultimul şi în acele minute stătea în picioare (era înalt, impunător, puţin chel, cu mustaţă de modă veche), nu răspundea la bună dimineaţa, bună ziua, care i se adresau, nici nu se uita, dar era la postul lui, fără să pară că ne observă curgerea, defilare dezordonată în apa­renţă, pe care totuşi o primea.
A început să vină pe lângă mine, să vadă cum muncesc. Nu zicea nimic, se uita, dar nu pleca. După câteva săptămâni fuse­sem dat la trioare, care erau foarte ingenios construite. Aveam alături casete pline cu cartoane, care erau perforate diferit, după semne de statistică secrete pentru mine şi maşina le arunca în interiorul ei şi le împrăştia ghidându-se după acele găuri, pentru ca diagrama, sus, să înscrie nişte cifre. Se putea greşi în această muncă? N-aveai cum, totuşi domnul Bosch întârzia prea mult lângă mine. Era un semn? Desigur, mi-a explicat un coleg, un fost student cu care mă împrietenisem. Era un băiat distins, care până avea să fie plasat în învăţământ se angajase acolo ca şi mine.
- E nemulţumit de tine, mi-a spus, nu-i dai bună ziua... Dă-i şi tu bună ziua, nu mai trece aşa pe lângă el ca şi când tu ai fi marele şef şi nu el.
Am dat din umeri:
- Ei şi? Mai am un serviciu, la care ţin mai mult, pot să plec oricând de-aici.
- Nu pleca, zice, aici ai leafă mai mare şi o să ai şi pensie mai mare.
- Pensie? am strigat. Care pensie?...
"Auzi idiotul, gândeam. Asta vrea să-mi sugereze ideea că o să stau acolo la trioare până la pensie!" Nici nu începusem să trăiesc şi el îmi comprima viaţa sărind peste patruzeci de ani ca şi când curând aveau să se şi scurgă şi eu trebuia să mă gândesc de pe acum la ce-o să fac după. Nu m-a trecut un fior, dar nici n-am râs ca de obicei, fiindcă nu era de râs. Într-adevăr, gân­deam, ce e o viaţă? Da, iată, patruzeci de ani în faţa acelor ma­şini, nici o schimbare şi hop, declinul... Intuisem atunci fulge­rător de ce singurul lucru care putea aduce furtuni să mişte această viaţă erau femeile... Cel exasperat putea da iama în ele, cu a doua sa forţă vitală care zăcea în el (prima se consuma sub supravegherea unui domn Bosch) şi să simtă că trăieşte... Tră­darea, gelozia, şi chiar crima care ar surveni (şi de care ziarele de senzaţie erau pline), fie că ar ucide el pe vreuna, soţia care l-ar înşela, fie că l-ar ucide pe el alta înşelată de el sau părăsită, toate astea n-ar mai fi obstacole de temut...
Eram în pauză, într-un chioşc Herdan de alături, avea exce­lenţi biscuiţi şi brioşi şi iaurt proaspăt. Fostul student era de o neruşinare simplă, sub ochii vânzătorului întindea mâna şi fura biscuiţi din raft, îi băga în buzunar şi nu-i plătea. Mă miram de ce chioşcarul nu zicea nimic. Ca să aflu că nu vedea bine, era un om bătrân, dar cât de rău vedea! O mână întinsă în aer era pe­semne pentru el o ceaţă... "Şi tu cum ai observat?" l-am între­bat pe fostul student. N-a vrut să-mi spună.
- Va să zică pensie, zic, tu te şi gândeşti la pensie?
- De ce nu?! Când ieşi la pensie şi un pol contează.
- Un pol? am strigat iar. Şi să te gândeşti cu patruzeci de ani înainte la un pol?
- Te gândeşti... Voi nu vă luptaţi la ţară să păstraţi o viaţă întreagă o brazdă de pământ? Aşa e şi polul ăsta.
- Şi dacă mori dracului înainte de pensie, am spus eu sum­bru, atunci ce-i mai faci?
- De ce să mori? Tata are optzeci de ani şi se ţine bine.
- Bine, zic, o să-l salut pe domnul Bosch la sosire şi la ple­care, dar cum ai observat tu că n-o făceam?
- Se observă, răspunse el filosofic.
- Te pomeneşti că au observat şi ceilalţi!
- Toată lumea.
- I-auzi!
Şi eu care nu observasem nimic la nimeni, decât că prietenul ăsta proaspăt al meu, absolvent al unei facultăţi, fura biscuiţii şi brioşii unui bătrân! Începui să mă uit mai atent în jur, dar nu descoperii nimic. Toată lumea lucra în tăcere şi când cineva se ridica şi se ducea undeva avea o hârtie în mână, sau se ducea să verifice ceva, tot în legătură cu vreo diagramă sau grafic...
Veneam la Institut direct de la ziar, unde dormeam cu Orleanu pe masă, să câştig timp, după-amiază încercam în odaia mea să scriu sau să citesc ceva, mă apuca somnul. Iar cele două zile pe săptămână, când aveam program de la cinci la opt, erau cele mai grele. De la statistică mă duceam direct la ziar şi moţăiam pe şpalt, când nu-mi pica chiar capul pe el. "Domnul Preda!" striga atunci Grigorescu şi o formidabilă palmă în masă mă fă­cea să sar în sus ca şi când aş fi primit palma aceea chiar în cap. De dorinţa de a debuta, uitasem, până ce într-o zi am venit la redacţie cu schiţa aceea Pârlitu în buzunar şi i-am dat-o lui Geo Dumitrescu.
Nu mă simţeam totuşi obosit. Oraşul era frumos seara când ieşeam de la statistică şi o luam în jos spre Sărindar, deşi lumi­nile nu se mai aprindeau feeric, vitrinele nu mai aveau chenare multicolore şi reclamele înalte care anul trecut scânteiau într-o aprindere şi stingere neîncetată, de albastru şi roşu, şi care mă făceau să simt că trăiesc, cum spune Hemingway, într-o sărbă­toare continuă, dispăruseră şi ele. Camuflajul aruncase la înce­putul războiului oraşul în întuneric, şi continua şi acum, deşi războiul era departe... Tramvaiele circulau seara cu aşa-numitele lumini oarbe, care nu se vedeau de sus, şi mergeau cu vite­ză redusă, iar în staţii vatmanii se orientau după semne ştiute numai de ei. Oraşul mi se părea acum mai misterios, fiindcă se vedea cerul plin de stele şi cu întunericul serilor eram învăţat, mie mi se părea că e lumină, ca în unele nopţi de la ţară, când în plin miez de noapte vedeai omul ca ziua şi îl recunoşteai, iar pământul devenea parcă albicios. Oamenii forfoteau pe străzi, şi din când în când câte-o lanternă se aprindea şi se stingea scurt. Eu vedeam totuşi, după ce ora crepusculului se stingea şi oraşul cădea într-un întuneric total, culoarea rochiilor la femei, albeaţa gulerelor, părul revărsat pe umeri al fetelor. Mă mişcam repede strecurându-mă cu uşurinţă printre oameni. Urcam spre Sfântul Gheorghe, ajungeam la Piaţa Brătianu, o luam la stânga pe bu­levardul Elisabeta, coteam pe după frumoasa clădire a librăriei "Cartea Românească" şi coboram apoi pe Sărindar. Statistica mă lăsa de obosit şi corectura mă aştepta de odihnit.
Dimineţile, când o luam înapoi spre statistică, tot pe jos, ca şi întoarcerile acasă pe la ora două după masă, nu-mi alungau cu nimic euforia în care trăiam... Zece mii de lei, pe care abia aşteptam să-i văd pe toţi în mână, să mă îmbrac şi să-mi cumpăr cu ei cărţi, se aflau, desigur, la sursa acestei euforii. Dar nu era numai atât... începeam să am în jurul meu prieteni... Marele oraş, în care rătăcisem până atunci atâta vreme căutându-mi în el un rost, începea să fie şi al meu. Blocurile, marile lui bule­varde, tramvaiele, restaurantele, cinematografele şi teatrele îmi plăceau, ca altădată uliţele, gardurile, salcâmii care acopereau satul...

Da, într-o seară fui oprit în trecere prin redacţie (treceam pe-acolo, şi nu pe jos prin gang) şi îmi făcui un nou prieten, un poet, însuşi şeful "paginei a doua" Popasuri a ziarului, Miron Radu Paraschivescu. Geo Dumitrescu se afla şi el acolo, dar de când începusem să lucrez nu mai schimbam în redacţie decât saluturi; în afara de cazurile când mă invita să mergem la Gambrinus la o bere. Venea Untaru, care începuse să semneze Virgil Ierunca, acest băiat care nu dormea nopţi în şir luând cofeină, atât de mult era pasionat după cărţi (anul trecut, în '47, Virgil Untaru, Ierunca, părăsea ţara şi cu anii, acest om de stânga în perioada războiului a evoluat încet, dar fără întoarcere, spre dreapta), venea Sârbulescu, "masivul" cum îl poreclisem eu, credeam că o să trăiască o sută de ani, a murit de inimă pe la cincizeci şi Sergiu Filerot.
Poetul, şeful "paginei a doua", un om smead, subţirel şi mic de statură, cu un nas de pasăre, cu voce confidenţială, plăcută, afectuoasă, îmi ceru să iau loc că are ceva să-mi spună. Redac­ţia avea un birou comun cu secretariatul (Ştefan Roti), alături era biroul redactorului şef, Mircea Grigorescu, pe care nu-l cunoşteam.
Fără să-mi spună de ce, Miron Paraschivescu începu să mă întrebe: cine eram,.de unde veneam... De când începusem să scriu? Şi o întrebare ca o paranteză, bizară, care venea dintr-un interes al lui anterior întâlnirii noastre: cum scriu! N-am înţe­les.
- Cum faci când scrii? preciza el. Te gândeşti dinainte, sau îţi vine?
- Doresc să scriu, îi răspunsei.
- Şi pe urmă îţi vine! zise el parcă triumfător.
Era mulţumit, îi confirmam ceva, sau mai bine zis îmi smul­sese el confirmarea de care avea nevoie în secretul gândirii lui. Aş fi vrut să-i precizez că uneori mă gândeam şi dinainte la un subiect care nu venea singur, ci îl smulgeam din viaţa cunoscu­tă, cu un efort de a exprima o idee, aşa cum îmi aminteam că făcuse Baudelaire în La charogne, dar am tăcut, nu vroiam să-i stric plăcerea acelui gând al său confirmat...
Şi pe urmă întrebările continuară. Ce citesc? Ce citeam? Nu prea mai aveam chiar atunci timp să citesc, i-am răspuns. L-a apucat un entuziasm. A început să râdă sufocându-se, aruncându-mi în acelaşi timp priviri înduioşătoare, paterne şi în mod surprinzător pline de admiraţie. N-am înţeles comportarea aceasta bizară, adică, era bine că nu citeam, sau era ceva de râs?... Făcusem ceva, şi acest ceva se afla în strânsă legătură cu bâlbâială mea, adică se potrivea şi de aceea era el atât de vesel? Îmi sugera însă o experienţă de viaţă şi de oameni în care eu ocupam un loc printre cei care îl interesau, încât mi-am simţit bătăile inimii de emoţie.
Timpul trecea însă şi eu eram aşteptat jos. I-am spus acest lucru. A râs iar:
- Dă-i în... mă-sii! Apoi a revenit: Bine, du-te! În clipa aceea s-a apropiat Geo Dumitrescu.
- Dom' Preda, îl aud că zice, cu vocea lui neutră (aşa avea să-mi zică totdeauna, dom' Preda sau domn Marin, pentru a evita o prietenie pe care n-o dorea) mâine după masă ce faci?
- Ce să fac, sunt liber.
- Nu te duci la statistică?
- Nu, poimâine.
- Hai să mergem mâine pe la Tib (ăsta era tipul cu gâtul strâmb, Geo îl agrea, dar eu, nu ştiu de ce, mă feream de el, dar şi el de mine), venim toţi, mai stăm de vorbă şi pe urmă mer­gem la Gambrinus. Nu ştii unde stă, să-ţi dau adresa... Vino aşa, pe la cinci.
I-am găsit într-adevăr a doua zi adunaţi pe toţi la Tib. Numai Untaru lipsea. Tatăl lui Tib era ofiţer superior şi fiul, Tib adică, avea camera lui spaţioasă, mobilată bine şi o masă rotundă în mijloc, la care probabil scria, căci era şi el scriitor, publicase un volum de vioaie schiţe bucureştene. Şi împreună cu ei, cine? Miron Paraschivescu, pe care nu-l văzusem până atunci cu noi şi îndată ce mă aşezai pe scaun el începu, supărat dar preve­nitor:
- Am vrut să te vedem, Tib, ca să-ţi spunem că ai făcut o faptă execrabilă. Cum e posibil ca tu să nu ştii cine suntem şi ce reprezentăm noi toţi cei de la Popasuri, pe care tu ne cunoşti şi ne urmăreşti? Ai văzut tu vreodată pe vreunul dintre noi că scrie articole antibolşevice, aluzii de vreun fel, reportaj, cum ai scris tu fără să te fi dus pe front, din burtă şi în aşa hal de minciună şi mistificare? Ce suntem noi după tine? Legionari "adevăraţi" dintre cei care au mai rămas şi pe care Mareşalul îi ocroteşte, sau redactori la Porunca vremii sau la Sfarmă piatră?
- Miroane, nu m-am gândit, se bâlbâi Tib.
Nu ştia ce să mai spună şi tăcu, dar nu prea opresat de cu­vintele poetului, care, înnegurat, răsfoi ziarul (nu era Timpul) şi începu să ne citească din el, adică din reportajul lui Tib, pasagii întregi, într-adevăr,antibolşevice... expresiile curente... cei fără cruce şi credinţă... barbarii de la răsărit...
Miron Paraschivescu se opri şi izbucni în râsul acela al său înecat, care nu însemna numai entuziasm, ci şi o ironie la adresa cuiva sau ceva atât de copleşitoare încât ai fi zis că îi venea şi îţi venea şi ţie, auzindu-l, să te tăvăleşti pe jos de râs.
- Barbarii de la răsărit... a.. .ha, ha... a... ha, ha... Pe urmă îşi reveni, deveni brusc grav.
- Să fie ultima ta prostie pe care ai făcut-o. Passons... Să sperăm ca după război acest reportaj nu va trece în dosarul tău. Căci vor fi dosare! Vor cădea multe capete.
Se lăsa şi peste noi o tăcere grea. De unde ştia el, mă întrebam, ce va fi după război? Şi de unde era atât de sigur că războiul va fi pierdut de nemţi şi câştigat de ruşi? Dar poetul ne smulse din această apăsare prea dură pentru vieţile noastre tinere (el era mai bătrân, să fi avut treizeci şi ceva de ani), scoase din buzunar nişte hârtii şi ne spu­se:
- Să vă citesc acum ceva, o schiţă... Se numeşte Pârlitu, iar autorul, a... ha, ha... se înăbuşi el scurt, nu vi-l spun. Ascul­taţi...
Şi începu să citească. Eram neliniştit... Dacă această schiţă avea în paginile ei ceva asemănător cu ceea ce făcuse Tib, în alt sens, desigur... desigur în sens literar, şi o citea aici ca să mă ia şi pe mine la rost ca pe acela, pentru... cine poate să ştie, gre­şeli... necunoaşterea limbii... Dar curând mă liniştii şi inima în­cepu să-mi bată iarăşi cu putere, ca aseară când stătuse de vorbă cu mine: se opri la un pasaj să-şi vie în fire de entuziasm.
- Cum a putut să-i zică, voi auziţi?
Şi reciti pasajul şi mima apoi o perplexitate extraordinară. Nu era nici o îndoială şi avui brusc revelaţia destinului meu confirmată spectaculos: îi plăcuse schiţa mea şi înţelesei că Geo Dumitrescu i-o dăduse, după ce o citise el însuşi sau poate n-o citise... Şi de aceea stătuse aseară de vorbă cu mine, să cunoas­că mai întâi animalul care o scrisese şi abia după aceea să-mi comunice verdictul.
A continuat lectura cu numeroase pauze ca să ne explice subtilităţile de limbaj, dialogul, intervenţiile autorului, care, a, ha, ha, era acolo, cu pârlitu-ăla, îl auzea vorbind, vorbeşte ca el... a, ha, ha...
De fapt nu citea, făcea ca la teatru, regiza, îşi schimba vocea potrivit cu replicile şi eroii, din când în când se oprea supărat şi îmi punea câte-o virgula (cam multe după mine şi mă corecta să zică eroii mei dă, în loc de de, pă, în loc de pe, n-avea nici o importanţă, gândeam, lasă-l să le pună). Termină lectura într-un triumf al lui personal, scrise pe manuscrisul meu cuvântul Popasuri, puse corpul de literă de cules şi numărul de coloane şi îi dădu manuscrisul lui Geo Dumitrescu.
- Pentru numărul de duininică, îi spuse.
Şi se ridică şi îşi îmbrăcă paltonul, care în mod curios îl făcea parcă şi mai mic.
- Domnule, îmi spuse, debutezi. Scrie! Dar tot aşa, de-astea ( şi le luă cu palma pe dedesubt, astea la care se referea, şi care puteau să-l încânte pe el atât de mult...). Să nu scrii altele, cel puţin o vreme, mă avertiză el. Mai târziu lărgeşti aria, te pri­veşte, dar pentru început e bine aşa, să te ţii de acest filon. Pe urmă, e adevărat, trebuie să-l depăşeşti.
Şi a plecat. Iar noi ne-am pus ca şi el paltoanele şi ne-am dus la locul ştiut să sărbătorim evenimentul...
Sârbulescu, masivul, cum îi spuneam eu cu infinită simpatie, fiindcă vederea lui te calma ca o forţă liniştită a naturii, era cel mai comunicativ, deşi nu vorbea mult.
- Ei, vezi? zise el când ciocnirăm halbele cu bere. Hî, ai văzut?
Ei, na! Bineînţeles că văzusem. Cum să nu fi văzut ceea ce se petrecuse? Ceva însă nu mergea. Geo Dumitrescu era tăcut, totuşi atent, însă rezervat, circumspect, inamic al efuziunilor deplasate şi de gust îndoielnic, represiv contra sentimentelor lăbărţate, pe care cu un umor şi o ironie ai fi zis amară (îl făcea pe feciorelnicul Untaru, care începuse să semneze Ierunca, să roşească) le lua în derâdere. În seara aceea părea chiar scârbit de ceva, poate de pata aceea de cerneală de pe mână, cu care se născuse şi pe care o remarcasem de la prima noastră întâlnire. Era semnul unui destin? Poate că da, dar el îl privea cu neîncre­dere, încă mirat, dacă nu chiar sceptic...
- Fă şi tu cinste aicea, mi se adresă iar masivul cu un entu­ziasm controlat, nu de propria sa natură, ci de prezenţa "şefului generaţiei", cum avea să fie numit mai târziu Geo Dumitrescu. Acuma, mai adăuga masivul, gata...
- Gata, ce? zise într-adevăr Geo Dumitrescu cu un dispreţ interogativ. Trebuie să vii să-i spui un lucru pe care el singur îl ştie de mult? Nu trebuia să debuteze la Albatros încă de anul trecut? Ce-ţi lucesc aşa ochii de entuziasm? El e mai liniştit. Parcă ai fi scris tu Pârlitu, dacă judecăm după figura ta bovină.
Veselia mea, auzind aceste cuvinte necruţătoare, izbucni fără măsură. Însuşi masivul râdea, ca şi când cine ştie ce lucru mă­gulitor se spusese la adresa lui. Gambrinusul, ca întotdeauna, era plin de bucureşteni. Berea, aici, avea în ea ceva în plus faţă de altele, nimeni nu ştia ce, şi al cărei secret pe urmă s-a pier­dut. Am mai cerut un rând şi ceva de mâncare, aveau peşte, am comandat peşte.
- Un scriitor, continuă Geo Dumitrescu, nu trebuie deranjat cu invitaţia la congratulări reciproce. Ai vrea să-ţi spună şi el ce-i spui tu, numai că el n-o să-ţi spună, aici e surpriza. Nu-l cunoşti!
Dar ce-mi spusese Sârbulescu! Nimic! Era primul meu ad­mirator, ce avea cu el? Ce făcusem eu să spună că eram greu de cunoscut, că numai el, Geo, mă cunoaşte? Sugestia lui era spre reţinere, dar ce strica puţin entuziasm? Masivul se supără de astă dată:
- Dacă îl preţuieşti aşa de mult, de ce l-ai publicat pe Nic Smeureanu şi nu l-ai publicat pe el?
- Pentru că nu mi-a trecut prin cap că o să ne desfiinţeze re­vista şi proza lui Nic Smeureanu o aveam dinainte, răspunse Geo prompt.
- Hî! făcu masivul şi el ironic.
- Ce hî? zise Geo sarcastic. Reţinusem nuvela De capul ei, s-o public într-unul din numerele viitoare.
- De ce nu imediat!
- Pentru că numărul care urma imediat era în întregime con­sacrat Istoriei literaturii române a lui Călinescu. Era urgent. Ai văzut ce campanie furibundă se dezlănţuise împotriva acestei capodopere. Şi acest număr a fost interzis, pe urmă a fost ucis şi Albatrosul. Călinescu, emoţionat, mi-a cerut să-i trimitem şi lui numărul care era paginat. L-am trimis.
- Hî! făcu iar masivul neîncrezător.
Dar Geo nu-i mai răspunse. Se apleacă asupra peştelui, care tocmai ne sosise. Era primul joc la care luam parte de cucerire de admiratori, fără de care se părea că un scriitor nu poate trăi. De aceea nici nu intervenisem, deşi discuţia mă jena. Un admi­rator abstract, cititorul anonim, cum să stai de vorbă cu el de­spre lucrările tale? Şi de aceea nu e lipsită de dramatism lupta pe care o dă, cel puţin la început, un artist să-i cucerească pe cei din jur.
Şi într-adevar, în sâmbăta următoare Orleanu, căruia şeful nostru, Grigorescu, îi încredinţase pagina Popasuri, primi prin­tre şpalturile sale nuvela mea Pârlitu. Avea un surâs mai accen­tuat ca de obicei, nu era un invidios, şi citind-o, la un moment dat izbucni în râs, semn neobişnuit la el. Aceste mici semne ale primilor noştri cititori nu le uităm şi în cronicile sofisticate care se scriu mai târziu despre noi, când, deşi pe drumul consacrării cu cărţi de maturitate, am vrea totuşi să regăsim aceste semne simple, că, adică, scrisul nostru trezeşte uimire, cititorul e prins, luat cu noi şi dus în lumea din care vrem să căutăm un înţeles.
- E bună, zise el după ce o termină, ridicând fruntea din şpalt. Felicitări!
- Îmi rezerv plăcerea s-o citesc şi eu mâine după masă, la cafea, zise Grigorescu. După câte înţeleg, e un debut?
- Da, zise Orleanu în locul meu..Şi încă unul reuşit.

Orele au trecut repede peste mine, până ce, împreună cu Or­leanu, ne-am dus la rotativă şi am aşteptat primele numere ale Timpului. Când, cu ele în mâini, am deschis pagina, am trăit, cred, aceeaşi senzaţie pe care trebuie s-o simtă marinarul când iese prima oară în larg şi vede marea. Aici ea era cuprinsul ţării, zecile de mii de cititori care vor deschide mâine la prânz ca şi mine Timpul cu frumosul lui titlu roşu, cei cărora le plăcea pa­gina Popasuri şi se vor opri şi vor fi curioşi să afle ce noutăţi mai erau în literatură. Acum marea era pentru mine senină, aveam noroc, dar ştiam, din biografii, că furtunile şi valurile ameninţătoare nu mă vor feri. Da, dar asta mai târziu, acum eram fericit, cerul era senin, primejdiile îndepărtate.
Am băgat amândoi ziarul în buzunar şi am ieşit. Noaptea de martie, a acelui an '42, era limpede şi rece. Ne-am oprit o clipă pe strada pustie, ascultând vuietul familiar al rotativei, pentru mine singurul vuiet din afară care suna ca un cântec al destinu­lui: ceva începea şi ceva se termina; gata, de-aici înainte soarta mea n-avea să se mai schimbe, n-aveam să mai ajung nici co­mandant de armate, cum visam adesea, nici mare om de stat, nici să cuce- resc noi insule şi să-i supun pe băştinaşi; istoria, acest fluviu care înainta spre necunoscut, şi la al cărui capăt viu simţisem atâţia ani că eram eu, aveau s-o facă alţii, mie îmi ră­mânea doar acest teritoriu de cucerit şi singurul cu care puteam s-o influenţez: cuvântul scris. Nu era mult, dar nici puţin.
Orleanu mă întrebă dacă nu dau şi eu un coniac. Un coniac? Unde, la această oră? Chiar alături, în colţ. Nu ştiam? E un mic birtaş care ştie că noaptea târziu ies ziariştii de pe Sărindar şi de la Universului vor să dea un pahar pe gât să se cureţe de plumb, şi ţine deschis până dimineaţa la cinci. Ce plăcere! Cum să nu, mai încape vorbă?
Am intrat şi ne-am aşezat la o masă. Micul birt nu era însă plin, cum credeam, doar două mese mai erau ocupate. Dacă nu doream cumva înainte nişte crenvurşli calzi, cu muştar şi chifle proaspete? ne-a întrebat birtaşul. Auzi! Cum să nu! Pe urmă ne-a adus coniac şi ne-au prins zorile. De o rară discreţie, Orleanu nu mi-a spus nimic de proiectele sale literare, deşi mă aşteptam, ce nu era ca genialul Mitică!, să ne ameţim amândoi cu vorbe şi pahare reînnoite. Deşi am stat mult, am băut şi am vorbit puţin... Despre colegii noştri, ciudatul domn Ecovescu, cu care el, Orleanu, ducea un duel de prioritate, când pe faţă când înăbuşit de autoritatea lui Grigorescu, istorii noi despre bătrânu Sachelarie, prăpădindu-ne de râs, şi ce iniţiative în comun să luăm şi să presăm administraţia să ne mărească salariile, care erau mai mici decât la alte ziare.
Ne-am despărţit vorbind clar şi călcând drept...

Am publicat apoi la Popasuri, aproape la rând, încă patru sau cinci nuvele, scrise sub impulsul debutului, apoi m-am oprit. Venise primăvara, lepădasem de mult urâtul meu palton de aba, îmi cumpărasem două costume de la Galeriile Lafayette şi spre surpriza mea, deşi aveam două salarii, banii nu-mi ajungeau să mă mut din Tutunari, fiindcă deşi camera îmi plăcea, proprietăreasa mă anunţase că vrea să mai aducă un chiriaş peste mine. I-am răspuns că voi plăti chiria spre dublu, numai să rămân sin­gur. Era totuşi cu mult mai puţin decât dacă aş fi închiriat o gar­sonieră centrală sau chiar semicentrală.