Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a 17-a)

La Casa anticarilor, singurul loc la care reveneam neîncetat, deşi acum nu mai aveam bani să citesc cărţi, privirea îmi căzu într-o zi pe un titlu: Cum am cucerit viaţa, de Georgescu Dela­fras. I-am cerut voie anticarului meu s-o citesc chiar acolo; şi în câteva ore am sorbit-o. Georgescu Delafras povestea cum, sim­plu băiat de la ţară cu şapte clase primare, ajunsese (prin "perse­verenţă şi continuitate" desigur) unul dintre cei mai mari editori din Bucureşti. Iată, mi-am zis, omul care mă poate ajuta. Eu sunt mai bine înarmat, am studii secundare, am citit cel puţin o mie de cărţi, am nouăsprezece ani şi pot să fac orice... la editu­ra lui, fireşte! Nu se poate să nu mă înţeleagă, el care a trecut pe unde treceam eu şi cunoştea neliniştea celui ameninţat cu eşe­cul. Eşecul ar fi însemnat, în cazul meu, întoarcerea la ţară, pe capul familiei, care trudise pentru mine patru ani... Cum aveam să-i răscumpăr acei ani şi ce să fac acolo în mijlocul unei lumi care ar fi rânjit: "Uite-l pe-ăsta, cheltui alde tat-său cu el degea­ba atâţia bani, ca să se întoarcă tot la sapă".
Am revenit în odăiţa mea şi i-am scris o scrisoare de. patru pagini. Am pus-o într-un plic şi a doua zi m-am dus cu ea pe strada Popa Nan. Vederea acelei clădiri, cu tipografie la subsol, care lucra şi scotea un zumzăit ca o muzică, m-a făcut visător. "Da, în sfârşit aici voi lucra, gândeam, şi odată întors acasă am să citesc şi să scriu." Gândul nu m-a mai dus la învăţătură, vederea acelei clădiri care tipărea cărţi parcă m-a apropiat verti­ginos de un scop pe care îl aveam în minte îndepărtat, după ter­minarea studiilor şi luarea licenţei, adică sa public o carte. De ce tocmai atunci? Da, am gândit, era prea târziu pentru mine să-mi mai continui studiile. Nici Caragiale nu şi le-a continuat, şi totuşi... O să citesc pentru mine, nu pentru examene, e prea în­depărtată ziua când puteam să mă înscriu la Universitate şi să-mi iau Licenţa... Opt ani... Nu, hotărât, editura asta îmi deschidea toate perspectivele... Puteam chiar, nu după multă vreme, să-mi adun povestirile mele, să mai scriu altele şi să fac un volum pe care chiar domnul Delafras să mi-l şi publice... De ce nu?
N-am predat scrisoarea imediat, m-am plimbat multă vreme de la un capăt la altul al străzii. Părăsirea gândului de a mai învăţa mă arunca în prada unei exaltări neaşteptate. Aveam sen­zaţia bizară că am câştigat, printr-un simplu act de voinţă, opt ani de viaţă, care îmi apăreau liberi, fără obstacole, ai mei sin­guri... Da, crezusem că sunt liber, dar abia atunci mă simţeam cu adevărat liber...
Am predat, după ce bătăile inimii mi s-au mai liniştit, plicul şi n-am luat în seamă vaga şi absenta nedumerire a funcţionaru­lui, care mi-a spus:
- Patronul e în birou şi e singur, dacă vreţi îl anunţ şi vă poa­te primi, ce nevoie aveţi de scrisoare?
- Nu, am răspuns, am să viu mâine... A dat din cap cu neîncredere:
- Bine, zice, veniţi şi mâine!
După exaltarea din ajun a doua zi eram liniştit, chiar puţin mohorât, vizitat de îndoieli... Şi dacă... O să vedem... Fapt e că am viaţa înainte... istoria asta care părea aşa de simplă, cu examenele în particular, în realitate mă încătuşa...
Domnul Georgescu Delafras, un domn mic de statură, bon­doc chiar, cum mi s-a părut atunci, nici tânăr, nici bătrân, m-a primit cu scrisoarea mea pe birou, nu grăbit, dar nici dispus să stea îndelung de vorbă cu mine, cum credeam. Întâlnirea a fost scurtă, îmi pledasem cauza în scrisoare, nimic nu mai era de adăugat din partea mea. S-a ridicat în picioare şi nici mie nu mi-a spus să stau. Că, scrisoarea mea, a început el, dovedeşte că am talent literar... Dar, n-are nimic pentru mine...
Atât, asta era totul şi şi-a desfăcut braţele într-un mic gest, nu neputincios, ci indiferent, n-avea adică nici un chef să ajute şi pe altcineva să cucerească viaţa ca şi el.
- Chiar nimic, am zis, în toată editura?
- Da, nu pot să dau pe nimeni afară ca să te angajez pe dum­neata... care... mă rog, în afară de talent literar, nu ştii nimic. Ce ştii? m-a întrebat.
- Pot învăţa, i-am răspuns.
- Nu, n-am unde. Cine să te înveţe?
Am înţeles că n-avea rost să insist. I-am cerut scrisoarea îna­poi, mi-a dat-o, am rupt-o în faţa lui şi i-am aruncat-o pe birou. Vroiam astfel să-mi arăt dispreţul pentru neînţelegere şi micime sufletească crezând, în naivitatea mea, că o să-i pese. Şi am pă­răsit indignat încăperea fără să-i dau bună ziua.
"Dacă m-am hotărât ca de pe acum să fiu scriitor, mi-am spus afară liniştit, atunci să încerc să public ceva şi cu revista respectivă în mână s-o ţin ca un certificat că ştiu ceva pe lume. O scrisoare care dovedeşte talent e una, în timp ce numele tipă­rit sub o povestire era cu totul altceva."
Dar unde să public? Mie îmi plăcea revista Gândirea, forma­tul ei elegant, desenele lui Demian... O nuvelă în Gândirea! De ce să nu încerc?
Mi-am vândut plapuma să am din ce trăi, puţinele cărţi pe care le aveam şi am început să scriu o nuvelă. Mergea bine. Din când în când ieşeam, îmi cumpăram pâine şi roşii, dormeam câteva ore şi mă întorceam la nuvela mea. O vecină îmi dădea târcoale, curioasă sau poate grijulie să vadă dacă mai trăiesc, îmi bătea în uşă.
- Ce este? o întrebam.
Ce să fie, nimic, nici ea nu ştia ce să spună. După o săptă­mână mi-am băgat manuscrisul în buzunar şi m-am dus acasă la domnul Nichifor Crainic. Ştiam că e ministru, dar, îmi spuneam că n-a încetat să fie scriitor, şi cum nuvelele care apăreau în Gândirea nu erau formidabile, a mea, îmi spuneam, în mod sigur va plăcea poetului şi îi va da drumul la tipar.
La poartă, ministrul avea o gheretă cu un soldat.
- Bună ziua, zic.
Şi m-am apropiat ca acasă, între ţărani, când te opreşti la poarta unuia care şi el stă şi timpul curge peste el fără sfârşit. Era în glasul meu ceva ştiut, universal, un semn al nostru,, al ţăranilor, care nu deschidem gura degeaba, chiar dacă nu vrem să spunem nimic. Un gând ne împinge, un sentiment pe care chiar dacă nu-l exprimăm, stăm împreună şi, vorbind, acel gând îşi găseşte înţelesul, sentimentul se limpezeşte.
- Ministrul, zic, o fi acasă?
Ca şi când aş fi spus "nea Stan, nea Gheorghe... Ce mai fac?"
-Da, zice, e acasă...
Cu voce scăzută, ca şi a mea, firească, da, e acasă, a fost pe la deal, a dus de dimineaţă o căruţă de băligar pe lot, dar pe la prânz aşa s-a întors... Ai ceva cu el? Nu, întrebam şi eu... Contigentul? A, contigentul! Treizeci şi nouă... De unde, din ce judeţ? Ilfov! A, chiar Ilfov.
- Şi nu pot să stau şi eu de vorbă cu el?
- Nu acum, zise santinela, acuma doarme...
- Aha! Şi când se scoală?
- Aşa, pe la şase. Mai plimbă-te, zice, pe ici pe colo, un ceas-două şi întoarce-te pe la şase, şase jumătate.
Nichifor Crainic (Ion Dobre) m-a primit în biroul lui după ce santinela l-a anunţat că un scriitor îl roagă să-l primească. Era un om în puterea vârstei, tuciuriu, cu mustaţă şi chelie avansată, exact cum arăta în proaspăta Istorie a literaturii române de G. Călinescu, pe care apucasem s-o cumpăr din banii mei din Fier­binţi. Totuşi, parcă puţin mai gras şi cu un chip mai puţin spiri­tualizat ca în acel desen. Se vedea că mânca şi bea zdravăn. Despre asta ştiam multe, se auzise şi în şcoală (totul se aude când e vorba de-un scriitor) cine era, din ce tată era născut, cum era adunat de prin cârciumi şi dus acasă beat mort. Ei şi? Cine ştie ce îl împingea la beţie. Treaba lui. Şi Poe şi Villon... Ştiam că îi luase apărarea lui Codreanu ca martor în procesul aceluia, când răspunsese agresiv la întrebarea acuzării dacă îl considera sau nu pe şeful legionarilor, trădător de ţară: "Trădător de ţară? Mă aşteptam să-mi puneţi o întrebare mai serioasă", răspunsese el, ai fi zis eschivându-se dar vizibil în favoarea Căpitanului. Fi­indcă întrucât întrebarea era neserioasă? Adică, nefondată? Era această întrebare o glumă de prost gust, acuzatul fiind hăt de­parte de aşa ceva? Era clar că ăsta era sensul răspunsului său, deşi ar fi putut spune mai simplu: "Nu, nu-l consider trădător de ţară". Totuşi, după câte ştiam eu, nu îmbrăcase cămaşa verde în timpul celor câteva luni cât stătuseră legionarii la putere, însă după aceea generalul îl făcuse ministru al propagandei. Nu fuse­se, deci, legionar. Înţelesesem eu greşit poziţia sa în acel proces. Nu trebuia el să fie alături de legionari? Nu fusese! Numele lui nu apăruse nicăieri în acele zile verzi. Rămăsese deci poet...
I-am spus că vreau să debutez în literatură şi anume la Gân­direa, şi am scos manuscrisul din buzunar.
- Îţi place Gândirea ?
- Da.
- De ce?
- Pentru că a publicat mari scriitori români, şi...
Şi m-am poticnit. Eram neinformat în ce priveşte curentele şi tendinţele nu numai ale revistelor, ci şi ale întregii literaturi. Nu mi se părea pe atunci important dacă un scriitor era ortodoxist, tradiţionalist, ermetic, mesianic, suprarealist sau mistic... Totul era să fie bun. Şi Nichifor Crainic era bun, ca şi Gândirea de care era legat. Într-o revistă tot trebuie să public, gândeam, asta nu înseamnă că o să adopt tendinţele acelei reviste, în oricare aş fi publicat, tot dădeam o tendinţă. O să văd mai târziu ce e şi cu aceste tendinţe, nu-mi spărgeam, în acele clipe, capul, să răs­pund de ce îmi place Gândirea.
- Măi băiete, mi-a spus poetul, văd că ai o figură de călugăr şi o credinţă că manuscrisul tău e bun. O fi! Dar eu sunt minis­tru, şi îmi pare rău, nu am timp şi nici pasiune pentru debutanţi. Caută-ţi un obscur descoperitor de talente, ţine-te de el până te lansează şi după aia dă-i un picior în cur şi urmează-ţi destinul. Eu ştiu, voi veniţi în urma noastră, eşti sau nu unul care să ne contemple sfârşitul, puţin îmi pasă, dar eu mă hrănesc acum din rodul credinţei mele şi după pofta pe care o am, ar trebui să domnesc un veac! Aruncă-te în viaţă! Defineşte-ţi credinţa! Şi poate ne vom întâlni şi mă vei sfida: în acele clipe, duşmănindu-ne, vom avea amândoi certitudinea permanenţei noastre pe acest pământ.
Şi punct. A bătut cu palma în masă. A urmat o tăcere ca un piuit după o lovitură dată într-o nicovală. Dar eu n-am înţeles nimic din ceea ce îmi spusese, în loc de aceste cuvinte găunoa­se, nu putea să ridice un.deget şi să mă pună în legătură cu unul din cei ce făceau Gândirea şi să mă scoată din impas? Nu, nu putea. S-a ridicat şi a dispărut din încăpere. Biroul său mi s-a părut mai pustiu decât câmpia, mort, inexistent, cu covor pe jos, cu cărţi în rafturi negre, cu uşi în dreapta şi în stânga...
Pe unde era ieşirea? Am găsit-o, m-am pomenit în stradă, fără să-mi uit de astă dată manuscrisul (pe care totuşi l-am pier­dut...).
"Ion Dobre! Dobre eşti, mi-am spus, nu Crainic, un Crainic nu se poartă astfel... Ai ajuns ministru, şi la poarta ta stă un ţăran, să ştie când dormi tu şi când te trezeşti, şi noi doi, eu şi santinela ta, să credem că eşti de-al nostru, ostenit după trudă şi să aşteptăm să-ţi termini somnul, ca să ne auzi vorbind de-ale noastre şi să vedem cum îi facem... Tatăl tău a fost găzar şi mai degrabă el decât tine o fi avut nostalgia paradisului despre care ai scris o ilizibilă carte. De ce bei? Ce te nelinişteşte? Dacă zici că te hrăneşti din rodul credinţei tale, atunci de ce..."
Dar interogaţiile mele se rupseră brusc. "Nu trebuia, mi-am zis, să mă duc la unul aşa mare. Oricum, e ministru, chiar că n-o fi având nici un chef şi nici timp să se ocupe de un debutant. Da, dar unde să mă duc? Să las manuscrisul unui necunoscut, se pierde printre atâtea manuscrise... Da, trebuie mai întâi să-l copiez şi să încerc totuşi la Gândirea...

Deocamdată, rătăcind pe Calea Victoriei, am intrat la Teatrul naţional. Biletele la galerie erau ieftine. De ce nu? Am văzut Faust, cu George Vraca în rolul savantului care nu-şi trăise tine­reţea. Mă duceam pentru întâia oară la un spectacol de teatru şi cum citisem piesa, am fost uluit să văd ce pot face actorii cu un rol. Faust, un savant, era dinamic pe scenă, puţin fanfaron, ori­cum gălăgios, în timp ce eu îl credeam meditativ, cel puţin până nu i se reda tinereţea, totuşi îmi plăcea, avea grandoare, iar Mefisto, cu Bălţăţeanu în rol, insinuant, viu, inteligent, însuşi spiri­tul diavolesc, mă înfiora. Tragedia Margaretei apărea însă ştear­să, din pricina strigătelor lui Vraca. Dar ceea ce nu apreciai bine în text, petrecerea din pivniţa lui Auerbach, te încânta pe scenă, cum Mefisto făcea să ţâşnească vinul din masă şi alte artificii ignorate mai târziu în teatru, cu abstractizarea extremă a decorărilor şi costumelor şi ciopârţirea operei de către regizori care puneau în scenă "o piesă a lor" nu a lui Goethe sau Shakespeare. Horaţio avea să apară nu ca prieten al lui Hamlet, ci ca intrigant şi trădător, nu numai al prieteniei, ci şi al ţării, iar regina, asasină a Ofeliei.

Deşi nu aveam bani m-am dus în zilele următoare şi am văzut pe Uranus Ciuta de Victor Ion Popa. După spectacol mi-a venit un gând: ce-ar fi să intru în cabinetul directorului? (teatrul "Muncă şi voie bună" era al său). Nu cumva?... Deşi era târziu, scriitorul era acolo şi m-a primit într-adevăr cu "voie bună". Îi citisem cărţile, îmi plăcuseră, cu idilismul şi moldovenismele lor cu tot. I-am spus-o şi am început o discuţie despre ele care l-a încântat pe autorul lui Sfârlează cu fofează şi mi-a fost ruşine atunci să-i cer ceva. Totuşi, ghicind parcă, mi-a spus să mai trec pe la el.
Am trecut, dar auzind că nu lucrez nicăieri şi nici măcar n-am debutat, e greu, mi-a spus, e foarte greu, şi a rămas gânditor. Până la urmă a scos portofelul şi mi-a dat nişte bani, spunându-mi să nu mă jenez şi să-i primesc cu titlu de împrumut, când o să am, ştie el că o să viu şi să i-i dau înapoi. Un om simplu, cald, al cărui mare talent în teatru aveam să-l descopăr mult mai târziu văzând Take, Ianke şi Cadâr, piesă admirabilă în care sufletul generos, lipsit de prejudecăţi al lui Victor Ion Popa îşi găsise o albie potrivită.
Cămăruţa lăsată de Nilă era ea ieftină, dar nu avea sobă şi chiar dacă ar fi avut nu aveam eu lemne. M-am mutat pe Pantelimon, numărul 64, într-o odaie cu două paturi mari şi cu încă trei băieţi ca şi mine, tineri muncitori necalificaţi... Câştigau atât de puţin încât n-aveau banii necesari ca să plătească, peste chirie, lemnele pentru încălzit odaia. N-am plătit nici eu. Unul era un fel de ajutor de dulgher, altul ucenic la o croitorie, celă­lalt, care câştiga mai bine, era picolo la un restaurant. M-am îm­prietenit cu el şi a început să mă invite la acel birt şi să-mi dea acolo din mica lui porţie, spunându-i patronului ca îi sunt frate. Dar băieţii ăştia n-aveau nici bani de mâncare, în unele zile răbdau, în altele cumpărau cartofi, îi dădeau proprietăresei să-i cu­reţe, cereau de la ea puţin untdelemn şi îi prăjeau... Mâncam toţi... Proprietarul, un pitic, vindea ciurele în oraş. Camera lor era lângă a noastră, acolo trăiau şi găteau, era cald, aveau o sobă mare, ţărănească, spoită cu var. Miloasă, când veni iarna timpu­rie şi geamurile noastre începură să înflorească, aştepta să-i ple­ce bărbatul în oraş şi deschidea uşa spre noi măcar să se dez­gheţe geamurile.

Ideile nu vin decât când vor ele. O inerţie inexplicabilă a minţii le împiedică adesea să se formeze şi să ţâşnească în con­ştiinţă sub formă de idee-acţiune sau nu vin la toată lumea. Nu ştiam ce să mai fac, dar nici nu mă mişcăm. Trimisesem de mult nuvela la Gândirea, dar nu primisem nici un răspuns. Adesea gândeam că numai cu pâine şi apă, o să mă îmbolnăvesc de oftică şi o să mor. Eram chiar încredinţat, dar nu făceam nimic. Proprietarul avea altă idee: că, zise el odată în faţa ciorbei de fasole care îi aburea în faţă, "cine mănâncă mereu numai pâine goală, se tâmpeşte la cap". Am râs de această idioţenie şi am intrat în odaie cu pâinea în mână, s-o mănânc şi să-mi văd de scris. Dar parcă avea dreptate, scrisul nu prea mergea, scriam o altă nuvelă într-adevăr fără nici un gând, nici nu ştiam ce scriu, am rupt-o şi am aruncat-o.

De revelion unul din băieţi plecă, găsise undeva de lucru în­tr-o suburbană, proprietăreasa puse afară pe gard un bilet "de închiriat", şi veni altul. Asta aduse cu el un acordeon, ne cânta din el seara înainte să adormim, câştiga ceva mai bine şi plăti el lemnele să ni se facă foc, bineînţeles numai o dată pe zi, să fie cald spre seară, când se întorcea el de la un depozit unde căra ceva cu spinarea.

Şi într-o zi îmi veni o idee. Era mică, dar trebuia încercat. Să mă duc, mi-am spus, la băiatu-ăla care vrusese să mă publice în efemera lui revistă Albatros, anul trecut prin primăvară, când îi trimisesem o schiţă care fusese reţinută. În amorţeala lunilor de internat scrisesem totuşi ceva bun, iată, va apărea, primisem răspunsul prin poşta redacţiei şi făcusem după aceea o vizită Ia "sediul" revistei, o simplă odaie pe Calea Griviţei şi un singur redactor, care se prezentase: Geo Dumitrescu. Era chiar odaia lui... Dar revista fusese interzisă pentru orientarea ei "roşie", cum mi s-a spus. Roşie? În primul număr era elogiat Baudelaire, de la care se luase titlul celebrei poezii, în care poetul era comparat cu albatrosul care înfruntă, sus, furtunile, dar exilat jos, în mijlocul huiduielilor, aripile lui de uriaş îl împiedică să meargă. Ce era roşu aici? Dar intrasem în război şi pesemne muzele trebuiau să tacă. Să mă duc, mi-am spus, să-i mai fac o vizită. El cunoaşte lumea presei şi a redacţiilor literare, cine ştie?
L-am găsit tot acolo şi după ce i-am spus, s-a gândit puţin, apoi a scos o carte de vizită şi a scris ceva pe ea, către un domn Al. Cerna-Rădulescu, secretar de redacţie la un ziar de pe Sărin­dar. Am citit cele câteva cuvinte de recomandare: erau simple şi patetice, în numele unor principii de colegialitate şi nu numai atât, era rugat să stea de vorbă cu mine şi să mă ajute. Eram scriitor.
- Care sunt celelalte principii, în afară de cele de colegialita­te? l-am întrebat.
- E un om de stânga, mi-a răspuns Geo Dumitrescu. Dar să nu-i vorbeşti despre asta.
Ca şi când aş fi ştiut ce putea să însemne asta: un om de stânga... Stânga, dreapta erau pentru mine noţiuni necunoscute în orientarea politică a cuiva. L-am găsit pe Cerna-Rădulescu în tipografie. Purta un pulover "roşu" şi era foarte prins, mi-a spus să-l aştept vreo oră până termină ziarul de paginat şi pe urmă stăm de vorbă.
- Ştii să faci corectură? m-a întrebat apoi la fel de grăbit. Ne-a plecat un corector, l-a concentrat, ziarul merge şi fără el, dar pot să-ţi fac loc.
Am răspuns că ştiu, deşi nu ştiam, dar mă gândeam că o să învăţ repede...
- Durează, zice, vreo două săptămâni, fiindcă administraţia i-a plătit celuilalt aceste două săptămâni şi nu angajează altul până nu trece acest termen. Până atunci îţi dau însă altceva, tot la corectură, la o revistă săptămânală pe care o fac eu, cu corec­tură cu tot. Îţi cedez locul.
S-a sculat şi mi-a adus un vraf de şpalturi, dă-le drumul, zi­ce, şi a dispărut. Era o revistă de humor. Am lucrat la acele şpalturi şi n-am găsit aproape nici o greşeală. A doua zi însă când am revenit, omul care îmi cedase locul era foarte supărat.
- Mi-ai spus că ştii, nu cunoşti nici semnele care se fac pe margine ca să indici greşeala. Nu-i nimic, le-am citit eu, dar ce-i facem? N-ai ochi încă, meseria asta se învaţă, nu e grea, dar cine să te înveţe, fiindcă eu n-am timp.
Mi-a adus noi şpalturi şi m-a ţinut două săptămâni, când mi-a spus că locul acela liber s-a ocupat... Şi mi-a dat de înţeles că nici la revista aceea nu mai puteam să stau. Totuşi am încasat ceva bani...
M-am întors la Geo Dumitrescu, căci aşa ne înţelesesem, să viu să-i spun... N-a fost mirat de nereuşită, se gândea...
- Să intri, zice, funcţionar la "Institutul de statistică". Cu­nosc pe cineva acolo, un poet, şi poate să-ţi găsească ceva... Au tot felul de posturi...
Dar nu mi-a dat nici o recomandare scrisă, mi-a spus însă numele poetului şi a adăugat că e comunist, nu-l cunoaşte bine, să încerc... Şi dacă nu se aranjează nimic să vedem, poate intru la Timpul să învăţ acolo corectura şi pe urmă să mă angajez, a adăugat, că el însuşi era fără serviciu, dar avea perspectiva apropiată să intre acolo în redacţie, la acel ziar, la pagina cultu­rală. Am reţinut şi eu perspectiva ca după el să intru şi eu la co­rectură, dar până atunci să încerc la institutul acela de statistică. Ce bine făcusem că venisem la acest băiat. Iată, fără să aibă ae­rul, calm şi eficient, fără să-mi dea iluzii care să mă entuziasme­ze, cum îmi dăduse Georgescu Delafras cu cartea şi editura lui, fără să mă lase fără speranţă, fostul redactor şef al efemerului Albatros, nu numai că îşi cerceta cunoştinţele să găsească pen­tru mine o soluţie, dar era alături de mine, fără cuvinte umflate, gânditor, grav, şi fără chiar să ne spunem prea multe cuvinte. Era el însuşi poet, scosese sau avea să scoată curând un volum de versuri Aritmetică, versuri admirabile, parcă noi pentru mi­ne, ironice, şi de o claritate scăpărătoare.
Am plecat de la el cu sentimentul că nu mai eram singur în Bucureşti. Înainte să plec se uitase discret la pantofii mei a că­ror talpă se desfăcuse. Eram veşnic cu picioarele ude, călcând prin lapoviţă, dar eram învăţat, când eram mic puteam să mă joc cu alţi copii ore întregi prin zăpadă, desculţ fără să-mi îngheţe picioarele. "Îţi trebuie, mi-a spus ca şi când eu n-aş fi ştiut, iar dacă ştiam nu trebuia să mai ignor faptul, o pereche de pantofi noi. Şi a adăugat după puţină gândire: Ai putea să răceşti! ar fi dezagreabil". Nu răcisem niciodată şi nu ştiam cât ar putea fi de dezagreabil, dar grija lui pur constatativă, fără inutile efuziuni, m-a mişcat. "Îţi dau eu o pereche, a zis apoi. Sunt cam vechi, dar sunt mai buni decât cei pe care îi porţi." Cu o ironie fără surâs. Dar eu m-am înveselit: aşa era, oricare alţi pantofi nu puteau fi mai răi decât fleşcăiturile pe care le purtam eu în picioare. Am încălţat pantofii. Erau uscaţi, şi mi se potriveau. M-am ridicat. Da, aşa mai mergea. "Normal, a zis el cu aceeaşi ironie. Până îţi cumperi alţii din leafa de la statistică, sunt buni şi ăştia."
Deci era încredinţat că voi reuşi acolo unde mă trimitea.

Poetul comunist de la statistică era elegant îmbrăcat şi nu prea prietenos. Când a auzit că vreau să debutez, că adică sunt scriitor, i-a sărit ţandăra.
- Ce e asta, toţi vreţi să ajungeţi scriitori, de ce nu vă apucaţi să învăţaţi o meserie? Umblaţi toată ziua prin cârciumi, scrieţi lucruri ceţoase cu care umpleţi revistele şi nu munciţi, să vi se dea, altceva nu ştiţi...
Eram în biroul lui şi era singur, însemna că era mare şef... La intrare zărisem o sală imensă, cu zeci de funcţionari, toţi la un loc, unii la mese, în faţa unor maşini mici, alţii în picioare, în faţa altor maşini, acestea însă mari cât nişte trioare, cu care de altfel şi semănau.
- Vreau să muncesc, i-am spus, de-aia am şi venit la dum­neavoastră.
- Vrei să munceşti, vrei să munceşti, se izmeni el cu gândul pesemne la altcineva, fiindcă nu vedeam de ce m-ar fi imitat pe mine, îi răspunsesem cu toată gravitatea. Am mai angajat unul, a continuat el, am fost la domnul Manuilă cu insistenţă, ca pe urmă să nu stea nici două săptămâni... S-a cărat... Păi în ce situaţie mă puneţi, bă?
Avea un glas subţire, fără forţă, dar indignarea în el era mare.
- Nu te recomand, decise iritat. De ce să te recomand? Mai bine învaţă o meserie. Uite, am un unchi, patron de frizerie. Du-te acolo la el şi învaţă chestia asta, fă-te frizer, câştigi bine, bac­şişul e bacşiş şi scoate-ţi din cap fumurile de scriitor, că mori de foame pe stradă...
- Fumurile, i-am răspuns, mă privesc, nu fac rău la nimeni cu ele, vreau să lucrez într-un loc pe măsura studiilor mele, cât de modest ar fi.
- Ei, ce studii ai? Şi auzind răspunsul meu iar maimuţări pe cineva, dar cu cuvintele mele (refuzam să cred că se referă la mine, nu-i făcusem nimic şi nu înţelegeam de ce ar fi fost atât de pornit împotriva mea), am patru clase normale, am patru cla­se normale, astea sunt studii?
- Sunt, toată familia mea a muncit ca să le urmez, ca să ajung frizer nu era nevoie de atâta trudă.
Se mai calmă. Puse mâna pe telefon.
- Pavele, zise, vino te rog puţin până la mine.
Închise. Urmă o tăcere. Nu-mi spunea să plec, se gândise pesemne la ceva chemându-l pe acel Pavel. Tresării. Pavel, ăsta era numele orbului. Cine o fi? Îşi vârî nasul în hârtii. După câte­va minute intra pe uşă un domn subţirel, fără frizură, tuns perie, cu trăsături fine, prelungi, şi mişcări domoale, controlate.
- Uite dragă, îl întâmpină poetul, mai recomandă şi tu scrii­tori, că eu m-am săturat. Ia-l cu tine şi staţi de vorbă. Dacă ai încredere, încearcă. E inteligent, are ceva studii, fă-i un loc jos la maşini, vorbeşte cu domnul Bosch, el are totdeauna locuri libere la direcţia lui. Vrea să fie scriitor, mai adăugă el scos din pepeni, dar n-are ce mânca...
Nu-i spusesem că n-aveam ce mânca, şi nici că vroiam să mi se dea ceva fără să fac nimic, ca acei scriitori care veniseră la el şi fugiseră, la care făcea aluzie, şi care îl puseseră în grea difi­cultate faţă de acel Manuilă, pe lângă care el insistase. Am înţe­les că era bine instalat în acel institut şi că numai aşa, bine in­stalat, puteai fi scriitor... Alţii nu puteau să viseze să fie scrii­tori decât dacă erau şefi într-un birou, bine îmbrăcaţi şi cu rela­ţii asigurate... Manuilă, Bosch, direcţie... un Pavel care putea să rişte pentru unul nou, el nu, se săturase... Bine că totuşi mă încredinţase unui altuia... Se debarasa, dar nu fără să facă ni­mic. Cineva (aşa înţelegeam) mai încrezător în oameni, putea fi împins în faţa acelui Manuilă să-şi ia răspunderea pentru mine. El era, în conştiinţa poetului scârbit de aşa-zişii scriitori şi de pretenţiile lor, mai eficient decât el...
Domnul Pavel îmi făcu semn: să mergem. Era un om tăcut, la el în birou nu-mi puse decât câteva întrebări fără importanţă. Dar când auzi că sunt de la ţară se gândi câtva timp şi mă întrebă dacă l-am citit pe poetul Dumitru Corbea. Îi răspunsei că nu.
- E un mare poet, citeşte-l! spuse el.
Se ridică de la birou, îmbrăcă un fel de raglan, prea subţire pentru vremea de afară şi plecarăm. O luarăm pe jos. Îmi spuse că mă invită la masă. Străbăturăm drumul de la Splaiul Indepen­denţei până la Piaţa Victoriei, tot pe jos.
- Nu vă e frig cu capul gol? îl întrebai eu, care aveam o claie de păr pe cap.
El tăcu mai departe. Avu doar un gest: nu-i era frig... Locuia în două odăi într-o curte pe Şoseaua Ştefan cel Mare, nu prea mari, dar cu tot confortul. Ne întâmpină o doamnă mică de statură, atrăgătoare, care nu se miră că avea un musafir. Era cald, un cămin tihnit... Tăcerea soţului se transmisese şi soţiei. Ne aşezarăm la masă şi până să fim serviţi, domnul Pavel se scufundă în lectura unui ziar.
- Şi ce vrei să scrii? mă întrebă el în timpul mesei.
- Acum nu mă gândesc la scris, îi răspunsei. E greu să scrii când nu mănânci decât pâine şi stai în frig. Ba chiar începi să uiţi că eşti o vieţuitoare pe pământ şi poţi să şi mori fără să mai ridici un deget să te aperi. Nici nu-ţi mai dai seama că eşti în primejdie...
El tăcu multă vreme şi după expresia chipului său înţelesei că nu mă aproba.
- Ascultă, Marine, zise în cele din urmă, tu ştii că există în închisori oameni care luptă pentru o cauză? Şi ei stau în frig şi nu mănâncă decât pâine şi apă.
Am tresărit. În închisori ştiam că erau şi legionarii care luaseră parte la rebeliune, adică nu ştiam precis dacă mai erau sau nu.
- Ce fel de oameni? am întrebat. A tăcut iar.
- Vrei să mergi cu mine să-i vezi?
- Nu mi-aţi spus despre ce oameni e vorba.
- Sunt comunişti.
Comunişti? Aşadar domnul Pavel era comunist, ca şi poetul...
- Mergem într-o zi, dacă vrei, şi îi vizităm... Trăiesc în be­ciuri, supuşi la un regim de exterminare... Mă întrebai pe drum dacă nu mi-e frig. Nu mi-era frig...
Adică se gândea la ei în acele clipe, de aceea era aşa tăcut. Şi la ce folosea acelor comunişti că el umbla cu capul gol iarna şi tuns scurt? Întrebarea pe care mi-o pusese, ce vreau să scriu, ascundea ceva, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Parcă ar fi vrut să spună că nu poţi scrie dacă nu ştii ce, şi că acest ce tre­buia lămurit. Putea fi? Şi eu vroiam. El continua însă să tacă, enigmatic, sau poate pentru că nu era vorbăreţ, sau poate fiindcă nu ne cunoşteam bine, deşi eu ştiam din Dostoievski că o destăinuire e ca o fatalitate, vii tocmai din Siberia ca s-o faci, împins de un demon interior... Avea el legături cu acei comunişti în­chişi în beciuri? Ce fel de legături? Nu mi le putea dezvălui şi mie? Şi cum de nu-l arestau, şi pe el şi pe poetul iritat că scri­itorii nu munceau? Ideile unui regim, chiar dacă nu le urmăreşti în presă sau în discursuri, (şi eu nu le urmăream) plutesc în aer, ţi se insinuiază fără să vrei şi ştiam că erau urmăriţi şi închişi comuniştii, cu toate că nu-i văzusem până atunci nicăieri. Iată că acum cunoscusem doi, un ins cu o ranchiună împotriva scrii­torilor, al doilea însă, domnul Pavel, venea cu o enigmă, se în­văluia într-o tăcere pe care n-o înţelegeam. De ce credea el că Dumitru Corbea era un mare poet? Nu auzisem de Dumitru Corbea, singurul nume tainic care îi scăpase din gură.
- Şi-a dat paltonul şi căciula, zise soţia lui, de aia umblă aşa. O să facă într-o zi o meningită.
Era alături de el, dar era îngrijorată. Iar eu eram nedumerit: înţelegeam, şi-a dat căciula şi paltonul acolo în închisoare, dar de ce s-a mai tuns şi aşa scurt?

Aveam deci de aşteptat. Am vândut cu un preţ bun Istoria literaturii române de Călinescu, singura care îmi mai rămăsese, şi după câteva zile i-am făcut din nou o vizită lui Geo Dumitrescu pe Griviţei. Era opt seara. O doamnă mi-a spus că nu e acasă, dar că îl pot găsi la redacţia ziarului Timpul, unde fusese anga­jat.
Într-adevăr, era acolo. M-a întrebat ce-am făcut. Când a au­zit felul cum mă primise poetul statistician a surâs. Dar s-a ab­ţinut să facă vreun comentariu. Tot e bine, a adăugat, că l-am cunoscut pe acel Pavel. Înseamnă că o să se aranjeze. Stăteam deoparte în încăperea redacţiei, în picioare, când se apropie de noi un ins spelb, pe care îl cunoşteam, îl chema Virgil Untaru. Anul trecut, în desele mele ieşiri pe poarta Şcolii normale, ni­merisem de câteva ori la cursurile lui Tudor Vianu şi într-o zi, la ieşire, m-am apropiat de un grup care discuta una din întrebă­rile profesorului: dacă Rafael n-ar mai fi avut mâini ar mai fi ră­mas tot atât de mare artist? Printre ei, Geo Dumitrescu, care m-a prezentat celorlalţi astfel: "Un viitor colaborator la Albatros". Ceilalţi erau: acest Virgil Untaru (care avea sub braţ Ulysse de Joyce), Marin Sârbulescu, un uriaş şi Tib Tretinescu, un băiat cu gâtul strâmb. "Şi tu de ce umbli cu Joyce sub braţ, l-a între­bat Geo, acasă nu poţi să-l laşi?" "Nu pot să-l las din mână, i-a răspuns Virgil Untaru înroşindu-se, îl citesc în tramvai." "Sigur, a continuat Geo, James Joyce, cum să nu, câtuşi de puţin, noi ăştelanţii nu citim James Joyce, eu am tras de el inutil, imposi­bil de înghiţit, el vrea să ne facă să-l credem că e pasionant, îl citeşte în tramvai." Untaru se prefăcea că râde, dar se vedea că suportă greu aceste ironii.
Şi acum aflam că toţi, afară de Tretinescu, erau angajaţi la Timpul. Sârbulescu, aplecat asupra unei mese, scria. Ce pot să-şi spună nişte tineri care nu se cunosc? Nu-şi spun nimic, dar stau împreună, ghidaţi de instinct: "Nu ne cunoaştem, dar cine poate să ştie ce este celălalt? Să stăm deci împreună să aflăm." Desi­gur, fiecare poartă cu sine un mic semn. Ei şi ce dacă e mic?... fost viitor colaborator al unei reviste care nu mai exista, ce, era o glumă? Fusese revista lor, Albatrosul mă atinsese cu aripa lui, ei, era puţin?! Untaru mă întrebă dacă m-am înscris la facultate. I-am răspuns că nu, am pierdut această căruţă de mult, am aproape douăzeci de ani şi sunt abia absolvent a patru clase nor­male.
- Păcat, a zis, te-ar fi ajutat.
- Dacă mai stai pe-aici, zise Geo Dumitrescu, te luăm cu noi la Tiparul universitar.
Era ca o promisiune că acolo o să văd ceva deosebit. Sigur că mai stăteam. Fără să-mi spună şi nici eu nu l-am întrebat, ce urma să facem la acel Tipar. Alături pe un pupitru mare, se afla colecţia ziarului, am început s-o răsfoiesc şi cu­rând am descoperit că Timpul avea o pagină (a doua) intitulată Popasuri, cu versuri, proză şi articole despre literatură. Frumoa­să pagină, îşi merita într-adevăr numele, în restul ziarului nu găseai nimic, aici însă erai îndemnat să poposeşti, erau discutate cărţi, polemici cu un ziar Porunca vremii (despre care aveam să aflu curând că era violent antisemit) şi polemici şi cu alte revis­te literare şi chiar cu scriitori despre care ştiam prea puţin. După vreun ceas, Geo Dumitrescu a dat semnalul de plecare. Am ieşit toţi patru pe Brezoianu, apoi pe Bulevardul Elisabeta şi la a doua sau a treia la stânga grupul nostru a luat-o pe strada Elie Radu şi am intrat într-adevăr într-o tipografie. Am coborât trepte şi la intrare am dat într-un mic birou. De după el un ins gras, bondoc, cu ochelari, s-a uitat la noi şi a avut un surâs de încântare:
- Aţi venit, bă? Uite-acuma mergem, mai am puţină treabă... Şi şi-a întors faţa de la noi şi a continuat o discuţie cu un subaltern care îi spunea că are necazuri cu cei de la Pepegaz, cu cei care trebuiau să le livreze nu ştiu ce, hârtie de-o anumită calitate, să le ridice nişte comenzi... Untaru îi răsfoia cărţile de pe birou. Mă uitam şi eu. Printre ele o broşură, dar nu rău tipă­rită, iar autorul era chiar poetul comunist de la statistică. Dar nu era un volum de poezii.
- Aveţi fiecare câte-un volum cu dedicaţie, zise grasul, zilele astea a apărut, a trecut pe-aici şi vi le-a lăsat.
Şi le împărţi. Mie îmi întinse doar mâna şi mă întrebă cine sunt. Răspunse Geo Dumitrescu în locul meu, iar grasul nu păru mirat că numele meu nu-i spunea nimic. Dar n-avea importanţă, simpla mea prezenţă în grup era suficientă ca să ghicească; eram fie un nou poet, critic, sau prozator.
- Mergem, zise el.
Ieşirăm şi refăcurăm drumul spre Brezoianu. În colţ însă ne oprirăm şi intrarăm într-un restaurant, mă uitai să văd: Gambrinus. Nu ştiam de unde, dar numele îmi era cunoscut. Plin de lu­me, cu săli mari şi cu etaj, cu boltă şi scări uriaşe. Era de fapt o berărie, chelnerii cărau halbe de la tejghea la care berea curgea neîncetat în valuri de spumă. Ne aşezarăm la o masă şi un chel­ner se apropie şi-şi apropie capul de umărul grasului; îl cunoş­tea şi aceasta ne întrebă:
- Luăm, bă, câte-o chestie d-aia?
Cum să nu, dar până atuncea bere. Bineînţeles, zise chelne­rul şi curând se întoarse şi ne aşeză înainte halbe şi încă pe-atâtea de rezervă. Le apucarăm de toartă, ciocnirăm şi le golirăm pe jumătate. Eu ameţii imediat. Ceilalţi răsfoiau broşura poetu­lui comunist de la statistică în timp ce grasul îi privea batjoco­ritor, dar cu afecţiune.
- Mi-a spus că trebuie să scrieţi despre ea, zise el.
- O să dam o notă, răspunse Geo Dumitrescu preocupat, rece, fără ironie, deşi ironia exista, dar era greu să-ţi dai seama din ce reieşea.
- Hî, făcu Marin Sârbulescu şi avu un surâs strâmb, timid şi fermecător.
Faţă de statura lui uriaşă blândeţea surâsului era cuceritoare.
- Ce hî? zise Geo Dumitrescu cu aceeaşi răceală, fără umor, deşi umorul răzbătea, dar ai fi zis ca el n-avea chef de glume. Vrei să spui că nu-ţi place? continuă. O să-i spun lui Miron să te pună chiar pe tine să scrii nota.
- Şi ce, zise uriaşul, ai vrea s-o înjur?
- Cum s-o înjuri dacă nici n-ai citit cartea! Avea o falsă ului­re stăpânită şi se uită la noi toţi luându-ne martori: am zis că tre­buie înjurată? Asta e cam într-o ureche, îţi interpretează cuvin­tele cum i se năzare lui! Citeşte-o întâi şi pe urmă faci nota. Îţi place, nu-ţi place, te priveşte.
Dar şi grasului îi sticleau ochii sub lentilele groase ale ochela­rilor, între timp Untaru o şi citise, răsfoia ultimele pagini. De-atunci am aflat că eşti pierdut dacă forţezi mâna recenzentului; poetul statistician făcuse această imprudenţă, transmiţându-le prin bondocul gras care o tipărise că trebuie să se scrie despre ea. Asta rămâne totdeauna de văzut dacă trebuie, şi ai mai multe , şanse să fii bine primit dacă laşi libera opinie să se exprime, într-un minut se şi decisese să se scrie despre cartea poetului o notă, în timp ce dacă ar fi tăcut, poate că s-ar fi scris un articol, încreţindu-şi fruntea în semn că era stăpânit de cea mai sinceră obiectivitate, Geo Dumitrescu i se adresă lui Untaru:
- Ei, cum e?!
- Interesant! zise acesta, dar se roşi şi izbucni în râs.
- Ei, vezi?! se adresă Geo Dumitrescu uriaşului, ai fi zis supărat, şi era chiar supărat, dacă n-ai fi simţit în cuvintele lui nepăsarea.
Ameţeala după prima halba mi se împrăştie la a doua. Ni se aduse ceea ce grasul numea "chestie d-aia". Era mămăligă la cuptor aurie cu unt şi straturi groase de brânză şi ouă, se pare o specialitate a berăriei.
După ce o mâncarăm şi băurăm a doua halba scoaserăm ţigări. Deodată Geo Dumitrescu începu să râdă. Spuse că nouă ne e suficientă porţia asta, dar cu Sârbu ce facem, că lui nu i-a ajuns nici pe-o măsea. Chemă chelnerul din proprie iniţiativă şi îşi desfăcu mâinile: avem aici, zise el, şi clienţi mai corpolenţi, să mai aducă o chestie d-aia dacă nu cumva Sârbu dorea altceva. Uriaşul însă îşi dădu cuvântul că nu mai dorea nimic, numai bere. Auzi! Bere! Dar asta mai vroiam şi noi! Apoi mi se adresă, ce fac, de ce n-aduc nuvela aceea să debutez? Dacă n-ar fi pierdut-o (adică pe cea care i-o trimisesem anul trecut pentru Albatros) ar fi dat-o acum la Popasuri... s-o aduc eu neapărat chiar zilele astea dacă am păstrat o copie. Sau dacă nu-mi mai plăcea, să aduc altceva... Discuţia reveni apoi asupra poetului comunist de la statistică şi fui invitat să povestesc cum mă primise. Eu însă tăcui şi Geo Dumitrescu îmi respectă discreţia. Nume de ziare, reviste şi polemici de care eram străin urmară în discuţie amestecându-se cu rumoarea berăriei. Mă simţeam atât de bine, încât aveam sentimentul că starea mea de spirit se transmitea şi că n-avea nici o importanţă faptul că nu scosesem până atunci nici un cuvânt. Acest lucru avea să mi se întâmple multă vreme. Veseli toţi, trăindu-şi bucuria de a fi, grupul lor, angajaţi la un ziar, puneau la cale noi polemici, în special cu acelaşi ziar Porunca vremii, râzând, citând pasagii tari care trecuseră prin cenzură, furia celui cu care polemizau; temerea voalată a lui Untaru că ar putea-o păţi, stârnind ironiile răsucite ale celui care avea un ascendent asupra tuturor, Geo Dumitres­cu. Grasul se uită la ceas, stârnind proteste. Să stea, unde se grăbea aşa? El le spuse cu un glas care te făcea să înţelegi că aşa se întâmpla totdeauna:
- Voi mâine sunteţi liberi până seara, în timp ce eu la opt dimineaţa trebuie să fiu la Tipar.
Ei şi? Grasul zâmbi şi mai rămase, dar nu mult, chemă chelnerul şi ceru nota. Când plăti scoase un teanc de bani.
- Nu înţeleg, zise Geo parcă scârbit, cum poate cineva să aibă atâţia bani! Nu te jenează când stai cu portofelul plin? Împrumută-l şi pe el cu vreo mie de lei, zise aruncându-mi o privire, ţi-i dă îndărăt la prima leafă pe care o s-o încaseze de la statistică.
Grasul râse, luă, fără să numere şi fără să ezite, o felie din teanc şi mi-i întinse. Adăugă că nu chiar la prima leafă să i-i înapoiez, ci la a doua şi să trec pe la el când vreau, să stăm de vorbă... Ne ridicarăm. Ne duse pe toţi cu un taxi acasă. Îl che­ma Niculescu şi era, acolo la Tiparul universitar, şef al tipo­grafiei, director fiind profesorul Bagdasar. Poet, semna Sergiu Filerot...