Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a 19-a)

Într-o zi i-am făcut o vizită lui Sergiu Filerot, la Tiparul uni­versitar. Nu aveam încă un volum, dar vroiam să-l sondez: când voi avea (şi asta putea fi curând, chiar prin toamnă), o să-l tipă­rească? Aşa, cât al poetului statistician de pildă. L-am găsit însă într-o stare de spirit schimbată. Nu i-am spus nimic. Stătea cu capul în hârtii şi tăcea. Pe urmă a chemat pe cineva, a cerut doua cafele şi la cafea a luat de alături de pe birou un manuscris şi mi l-a întins. Era un volum de poezii, al său, cartonat, bătut la maşină, intitulat Om. Chiar sub titlu am văzut o ştampilă parcă ameninţătoare prin literele ei groase şi verzi, aplicate ca o sancţiune: cenzurat. Va să zică Filerot avea un volum, vrusese să-l tipărească şi...
Am tăcut neştiind ce să spun. Mi l-a luat înapoi, l-a pus pe birou şi a continuat să lucreze la fel de puţin comunicativ şi de sumbru. Mi-aminteam de cuvintele lui spuse parcă într-o doară sau din lăudăroşenie, la fraţii Rochus, ca o să ne arate el nouă... şi uite că nu putea. "Ce-o fi înăuntru?" m-am întrebat.
- Filerot, dă-mi-l şi mie să-l citesc.
Şi-a ridicat privirea, care nu mai sclipea veselă după ochelari şi mi-a răspuns:
- Nu vezi ce scrie pe el? Vrei să intru în puşcărie?
- Nu spun la nimeni! Îl iau acasă şi mâine seară ţi-l aduc înapoi.
Nu mi-a răspuns. Am plecat şi am uitat de întâmplare. Ca să ne pomenim, câteva săptămâni mai târziu, tot grupul de la Po­pasuri cu ştirea uluitoare că, împotriva cenzurii, Sergiu Filerot tipărise un volum de versuri pe care până atunci îl ţinuse as­cuns. Ne-am dus la el, şi de astă dată, vesel şi jovial ca şi înain­te, ni l-a dat fiecăruia cu dedicaţie.
- Luaţi, bă, zice, citiţi!
- Filerot, zic, ţi-a dat drumul cenzura, l-ai trimis din nou?
- Nu, zice, e acelaşi volum.
- Păi ce-ai să faci, Filerot?
- O să văd eu!
Am râs toţi, râdea şi el, "masivul" puţin strâmb, Geo Dumitrescu admirativ, totuşi îngrijorat, Ierunca depăşit. Ei, gândeam, Filerot ne minte, face pe nebunul, altfel n-ar fi aşa de vesel. M-am dus acasă şi l-am citit. Era într-adevăr subversiv, versuri "tari" despre războiul pe care îl duceau armatele noastre, prin care poetul exprima presentimentul dezastrului final: ne înhămasem la un car străin, care avea să se sfărâme, al lui Hitler, şi muream zadarnic pe întinse pustiuri de zăpadă şi sârmă ghimpa­tă, în '42, când zeul războiului părea să fie de partea lui Hitler, starea aceasta de spirit a lui Sergiu Filerot ne uimi pe toţi. A di­fuzat cartea şi a fost imediat arestat.
Am fost toţi şi l-am văzut la Malmaison, pe Plevnei, dar nu înăuntru, ci din stradă. A apărut după gratii, care dădeau chiar spre trotuar, cu figura lui grasă, vesel, cu ochelari, ţinându-se cu mâinile de barele de fier.
- Ce faceţi, bă? ne-a zis.
Am stat în faţa lui lungi minute. Nici măcar nu ne dădeam seama: noi eram liberi, puteam merge în voie unde doream, ne puteam întâlni când vroiam, sau sta acasă şi... Şi iată, unul din noi călcase draconica cenzură ca să exprime starea noastră de spirit, fără să-i pese de ceea ce avea să i se întâmple. Am citit abia atunci, în privirea lui, cum stătea cu mâinile de barele de fier şi se uita la noi, cât de mult îl fascina prezenţa noastră, cât de mult îl fascinase, fără să ne-o arate, cât fusese liber.
- Filerot, am strigat, ce faci, Filerot?
- Bine, zice, ce faceţi voi?
Ce facem noi? Ce puteam face? Ce să-i răspundem? Nici noi nu ştiam ce facem. În orice caz nu ceea ce făcuse el. Şi-a lipit obrazul lui gras de gratii şi se uita la noi cu o nostalgie ironică, afectuoasă. "'Pentru voi am făcut totul", părea el să ne spună şi noi ştiam prea bine acest lucru.
- Filerot, îi strigam, Filerot, nu mai mergem la Gambrinus, unde tu plăteai, şi ne duceai şi acasă cu taxiul? Filerot, tu nu ne-ai dat să-ţi citim volumul, să deci­dem dacă era bine sau nu să înfrunţi cenzura, suntem totuşi ală­turi de tine, Filerot...
- Veniţi, bă, la procesul meu, la Curtea marţială, ne-a spus el fără emfază, parcă ne-ar fi spus, ne vedem, bă, mâine, la Tiparul universitar, ca de obicei, stăm de vorbă şi pe urmă mergem la Gambrinus.
Ne-am împrăştiat şi ne-am regăsit câteva săptămâni mai târ­ziu la procesul lui. Intrasem în clădire fără nici o autorizaţie, sau poate aveam autorizaţie, nu ştiam nimic. Lume nu era, tribuna­lul gol. L-am zărit pe Filerot în dreapta estradei judecătorului între două baionete, precedat însă de câţiva dezertori, al căror proces, fără avocaţi, a fost scurt. Noi însă, prin strădaniile frate­lui lui Filerot, ştiam că el, Filerot, avea ca apărător un celebru avocat în care ne pusesem mari speranţe şi ale cărui teze de apă­rare le cunoşteam. A început să pledeze bombastic, spunând că clientul său, civilul bondoc şi gras din boxă, poet imprudent şi obscur, avea ceva cu glanda tiroidă, care glandă putuse să-l adu­că spre manifestări incontrolabile, aşa cum spunea avizul unor celebrităţi medicale, aviz pe care îl înmâna preţios şi sigur de el, judecătorilor... Piesa de la dosar, acuzatoare, ridică el vocea, adică volumul de versuri Om, nu era emanaţia unui spirit lucid, ci a unei dereglări care se identifica cu articolul... paragraful... cerea instanţei să-l considere iresponsabil...
Credeam cu toţii că acest truc îl va salva pe prietenul nostru. Instanţa însă nu ţinu seama de asemenea subtilităţi şi asemenea somităţi şi aflarăm a doua zi că Sergiu Filerot fusese condamnat la moarte.
Citisem Ultimele ore ale unui condamnat la moarte, de Hugo, dar experienţa lecturii, care poate cutremura conştiinţa noas­tră în timp ce citim, (o experienţă a spiritului) nu coincide şi nu e acelaşi lucru cu viaţa noastră concretă, care nu totdeauna an­gajează spiritul, deşi oroarea poate fi cu mult mai mare. Nu ştiam cine era şi ce făcuse condamnatul lui Victor Hugo, dar eram alături de cel care îşi imagina supliciul, adică scriitorul! Acum ştiam cine era condamnatul, dar nu puteam să-mi imagi­nez că supliciul va avea loc. Adică cum? Filerot va fi omorât, împuşcat? De ce? El? Pentru ce? Era printre noi, făcea parte din viaţa noastră, de ce să fie el împuşcat? Atunci trebuia să fim toţi împuşcaţi, tot grupul! Şi cum acest lucru nu-l concepeam, dar nici nu ne desolidarizam de el, în ziua când am aflat sentinţa; am luat volumul lui de versuri şi în singurătatea camerei mele am scris cu nepăsare de ceea ce putea să mi se întâmple, pe coperta ultimă, cu litere apăsate, în câteva fraze, cuvinte despre destinul unui poet, într-un timp istoric turbure şi primejdios.
Cine doreşte să fie arestat? Nimeni. Dar cine vrea să stea acasă astupându-şi urechile când un prieten a păţit-o, pentru gânduri care au fost comune?
Mă aşteptam, de la o zi la alta, să fiu ridicat de-acasă, sau toţi împreună să fim arestaţi la redacţie. Fiecare avea la el volu­mul Iui Filerot, probă sigură a adeziunii la conţinutul lui. Fi­reşte, gândeam, chiar la moarte n-aveam să fim condamnaţi, dar nici ieftin n-aveam să scăpăm. Porneam de la gândul că, tortu­rat, Filerot spusese la anchetă cui îi mai dăduse el volumul. Sau chiar dacă nu spusese şi nu fusese torturat, anchetatorul, fără să fie prea abil, avea să caute în jurul arestatului şi să afle foarte simplu cine îi sunt prietenii.
Zilele treceau însă şi nu ne aresta nimeni. Mulţi ani mai târ­ziu, prin '57 sau '58, am înţeles de ce. Mecanismul represiunii lui Antonescu nu era bine pus la punct. Nu era, adică, rodat. A aresta pe toată lumea care era prietenă cu condamnatul, era o subtilitate la care acest mecanism încă nu ajunsese.
În acele zile am vizitat-o pe doamna Niculescu, mama lui Filerot, ca să aflu ştiri despre el. Mica figură care semăna cu fiul ei, nu aşa grasă, dar la fel de liniştită şi tăcută. Mi-a spus că fiul ei nu e acasă, şi a vrut să închidă uşa, crezând că sunt un străin oarecare. Locuiau pe Colentina în două odăi modeste, care le aparţineau. Tatăl murise. Mi-a spus că băiatul (aşa îl vedea ea, un băiat) nu fusese împuşcat, pedeapsa i se comutase în muncă silnică pe viaţă şi că fusese trimis deocamdată într-un lagăr militar.
L-am revăzut pe Sergiu Filerot după război. Arăta neschim­bat, ca şi Bezuhov, cu care semăna şi la chip şi la impulsul care îl determinase să se vâre singur în mecanismul orb al represiu­nii; scăpase ca şi eroul tolstoian ca prin minune din faţa pluto­nului de execuţie, dar nu ştiam cum, în ce împrejurări, fusese mareşalul însuşi cel care îi comutase pedeapsa, sau altă autorita­te militară din ordinul acestuia, în urma unui raport favorabil, misterios sau de rutină, pedeapsa cu moartea fiind menită doar să înspăimânte? N-aveam să aflu, fiindcă el n-a vrut să-mi po­vestească. A lucrat un an, doi, la un ziar, pe urmă ne-am pierdut unul de altul.

Departe de a simţi nevoia de a mă debarasa de cel care cu atâta entuziasm mă descoperise, cum îmi spusese Nichifor Crai­nic că trebuie să fac, adică de Miron Paraschivescu, dimpotrivă, începu să mă lege de el o prietenie fecundă, comunicativă şi plină de afecţiune. Ne plimbam împreună prin Bucureşti zile la rând, luam masa tot împreună, mă ducea prin străzi tăcute, în­cremenite şi misterioase, de-o frumuseţe care ne oprea pe loc uluiţi. "Ai văzut, zicea, lumina-aia de-acolo? Nu ţi s-a părut că era eternă şi că şi noi am avut o clipă sentimentul că ne aflam pe strada aia de totdeauna?" O dată am stat câteva ore şi am contemplat bustul lui Anton Pann, într-o mică piaţetă pe o astfel de stradă care, cum spunea Mateiu Caragiale, venea parcă "zice-se de demult". Îi plăcea Anton Pann şi nu se mai dezlipea de lângă epitaful poetului, scris de el însuşi, pe care îl recitea cu hohote de admiraţie şi pe care mai târziu avea să-l imite. Petre­ceam lungi după-amiezi în frumoasa lui garsonieră de pe strada Romniceanu, din Cotroceni, răvăşindu-i biblioteca. Ar fi vrut să-mi placă ce-i plăcea lui, de pildă Lautreamont, care însă pe mine mă plictisea. A fost încântat însă că mi-au plăcut Craii lui Mateiu Caragiale, deşi nu atât de mult cât lui, i-am spus că Pirgu era confecţionat şi încărcat cu prea multe vicii ca să fie convingător şi că natura adevărată a acestui personaj trebuie să fi fost alta. "De ce crezi?" m-a întrebat el. "Trebuie, i-am răs­puns, să fi avut şi el poezia lui din moment ce şi cei trei crai, la fel de stricaţi, o aveau pe-a lor. Or, aici Mateiu îl despoaie prea tare pe Pirgu şi-i arată toate părţile ruşinoase. Un scriitor nu trebuie să aibă aversiune pentru nici unul din personajele pe care le creează, sunt dorul imaginaţiei lui... De pildă taică-său, simţi că ţine până şi la Dandanache. I-o fi făcut ceva în viaţă acest Pirgu, lui Mateiu.” "Da, mi-a răspuns Miron, aşa este, i-a făcut, Pirgu reprezintă canalia, noroiul, omul fără nici o nobleţe, în timp ce Mateiu se credea descendent din prinţi îndepărtaţi... Gândul că socialmente putea fi egal cu de-al'de Pirgu îl indigna probabil prea tare, fiindcă taică-său i-a arătat capul lui mare spunând: ce e turtit de atâtea tăvi de plăcinte pe care înaintaşii lui le-au purtat pe creştet." Mi-a dat să citesc Jean Giono, care scria tot despre ţărani, nu m-a entuziasmat, prea mult lirism, i-am spus. "Da, e un poet al naturii sălbatice. Citeşte atunci Les paysans, de Reymont, e un polonez, mai realist...” Era într-a­devăr foarte realist, dar Rebreanu mi se părea mai viguros şi mai epic. Într-o zi am dat de un filosof, Friedrich Nietzsche, Ecce Homo. "Asta e ultima lui carte, mi-a spus Miron, dacă te in­teresează citeşte-i-le întâi pe celelalte şi pe urmă Ecce Homo, fi­indcă aici vorbeşte despre ele şi dacă nu le-ai citit; n-o să înţe­legi... Care erau celelalte? Erau înscrise pe o pagină interioară şi mi le-am notat.
Am găsit la anticarul meu Aşa grăit-a Zarathustra, în româ­neşte şi încă două în versiune franceză Par delâ le bien et le mal şi La genealogie de la morale, vechi, galbene, aproape zdren­ţuite, apărute de mult la Mercure de France. Acest Zarathustra mi-a făcut impresia că trebuie să fie o specie de profet indian, persan sau brahman, o traducere făcută de filosof după o operă necunoscută sau reluată după texte vechi. Indienii ăştia au obi­ceiul să moară voluntar apoi să se trezească tot voluntar, să se ridice în văzduh după îndelungi practici yoghiste, să atingă Nir­vana. Krishnamurti era mult mai interesant decât acest Brahmaputra care vorbea ditirambic, cu o vervă neobosită. Se înţelegea bine cu soarele căruia îi spunea, o, mare astru, care ar fi ferici­rea ta dacă nu ne-ai lumina pe mine, vulturul şi şarpele meu?... Coboară în oraş şi vorbeşte poporului: Vă învăţ ce este suprao­mul. Omul e ceva care trebuie depăşit. Ce-aţi făcut ca să-l de­păşiţi? Altădată omul era maimuţă şi acum încă omul este mai maimuţă decât o maimuţă... Sufletul vostru este sărăcie, murdă­rie şi demnă de milă mulţumire de sine... Dumnezeu e mort... Unde e deci fulgerul care vă va linge cu limba lui? Unde e ne­bunia care ar trebui să vi se inoculeze? Iată, vă anunţ suprao­mul: el este acest fulger şi această nebunie!... Iată, sunt un vi­zionar al trăsnetului şi acest trăsnet se numeşte supraom...
În loc să mă îmbete, cum ar fi fost firesc la vârsta aceea, îl citeam pe marele filosof cu neîncredere; trufia pe care i-o sim­ţeam printre rânduri mă îndepărta de mesajul său.
Bineînţeles că mulţimea nu-l înţelege, râde de el, aşa cum nu sunt înţeleşi şi se râde de marii profeţi. O să vă spun trei meta­morfoze ale spiritului, continua filosoful, cum spiritul devine cămilă, cum cămila devine leu şi cum în fine leul devine copil... Şi filosoful continua luând în derâdere idolii, preoţii, miloşii, virtuoşii, canaliile, înţelepţii iluştri, oamenii sublimi, sa­vanţii, poeţii. O poezie abia frânată, o poezie a gândirii însă, dar şi a unei exaltări lucide, curgea ca un torent peste pagini. Era greu să spui că însăşi gândirea era şi ea aruncată în aer, fiindcă gâdirea exista, dar una abia coerentă. Ce făcea el în caverna lui din munţi? Urmăream pagină după pagină să-l văd trecând în sfârşit la acţiune, fiindcă ceva pregătea, dar ce? Evanghelia după Matei avea patruzeci de pagini, în care găseai o nouă reli­gie, pe concret, cu parabole clare, o viaţă, o răstignire şi o învie­re. Ăsta nu mai termina cu profeţiile lui delirante şi în plus nu păţea nimic şi nici nu era limpede cum după spusele lui puteai deveni supraom. M-am uitat la sfârşit să văd dacă într-adevăr înfâptuia sau păţea ceva. Nimic, stătea mai departe, în cavernă, ieşea afară, vorbea cu soarele, păsările, animalele îl înconjurau, eţetera, eţetera... M-am uitat prin celelalte două volume. Acolo, da, era filosofie, dificilă însă pentru gustul meu de claritate, şi poate că şi limba era un handicap, nu citisem până atunci filoso­fie decât în traduceri.
- Miroane, spune-mi tu ce e supraomul lui Nietzsche, rezu­mă-mi tu filosofia lui, fiindcă nu pot să-l citesc, mă enervează.
- Supraomul, zise Miron, e în primul rând omul eliberat de orice morală şi în care irump forţele vitale, instinctuale. Filoso­fia lui e un atac la adresa creştinismului, pe care îl consideră o catastrofă în care a căzut omenirea de două mii de ani. Trebuie citit, orice atac asupra valorilor le poate întări. Dacă iubeşti ci­vilizaţia noastră greco-creştină ai să vezi cum efectul după lec­tură este exact contrariu celui scontat de filosof. Nenorocirea e că a fost luat în braţe de Hitler şi banda lui, care se cred supra­oameni... Te incită să aperi ceea ce el vrea să dărâme. Atacul e îndârjit, ai să vezi. Ce e de râs însă e că nici nemţii nu scapă de diatribele lui, aproape nimeni, nici măcar Luther, acest popă fatal, Kant, Schopenhauer, iar din rest, Dante e un nenorocit de creştin. În Shakespeare n-ai să găseşti un aer atât de tare ca în Zarathustra, zice el însuşi despre sine. Cât despre Shakespeare, în general n-are cultură...
- Aşa zice?
- Da, geniu incult. Voltaire e mai generos, îi spune geniu barbar, dar asta pentru că Shakespeare nu scria ca Racine şi Corneille. E mai explicabil. Cine sparge formele clasice poate să pară unui contemporan sau iubitor al clasicismului, barbar. Îi place însă Heine, care e evreu, a, ha, ha, cum se împacă Goebbels cu chestia asta nu ştiu... Şi mai cine crezi? Cine crezi că îi place?
- Ei, cine?
- Paul Bourget, Pierre Loti, Gyp, Meilhac... Miron se îneca de râs: Auzi cine!
- E de-al nostru, săracu, adăugă el, e simpatic. N-am înţeles, cum de-al nostru? l-am întrebat.
- E scriitor, în loc să-i placă Dante sau Shakespeare, îi place Paul Bourget, Pierre Loti, Gyp, Meilhac... E invidios şi el pe cei mai mari ca el.
Aşa deci! Supraomul era prin urmare o simplă fantezie?
- Nu chiar, zise Miron, descoperă-l singur, nu-ţi spun mai mult, nici în rău, nici în bine. Astea sunt lucruri fără importanţă, că îi plăcea Bourget şi ceilalţi, poate că îl distrau cum ne distrează muzica uşoară, ceea ce nu ne împiedică să ne înfiorăm de tunetele lui Beethoven. Mai bizar (adică nu e bizar, e conform cu atacul lui împotriva idealismului) e faptul că în clipa când el vede că Socrate de pildă opune instinctelor raţiunea, imediat îi apare în faţă decadentul tip, instrumentul descompunerii gre­ceşti. Lui îi place zeul Dionisos, care nu e numai un zeu al viei, al vinului şi al naşterii, ci şi al tenebrelor, expresia vieţii ple­nare, instinctuale, Dionisos pe care Cristos l-a omorât. Cristos, după el, a înjosit astfel omul, înstrăinându-l de natura sa dioni­siacă.
- Şi ce e Zarathustra?
- Oricine distruge trebuie să pună, sau să propună ceva în loc, răspunse Miron. Ţi-am spus, Zarathustra e tipul de om pe care îl propune el în locul omului moral, infestat de creştinism şi de orice idealism de orice speţă.
- Nu înţeleg ce găseşte el rău în creştinism?
- Resentimentul, şi idealul ascetic al preotului, care repre­zintă voinţa sfârşitului, adică o decadenţă, în timp ce el propune doctrina eternei întoarceri, 1' eternel Retour, adică repetarea ab­solută şi infinită a tuturor lucrurilor.
- Înseamnă, spusei eu atunci, că pentru atei filosofia lui e o mană cerească.
- Nu ştiu dacă nu e pentru creştini, zise Miron şi râse de paradoxul său. El nu ştie, adică ce zic eu că nu ştie, ştie, că e mare, dar mi se pare că scapă din vedere faptul că frâna creşti­nismului a făcut şi face şi mai puternică explozia dionisiacă.
- Da, dar e însoţită de căinţă, de conştiinţa păcatului, zisei eu. Mama a început să se ducă la biserică după o tinereţe păgâ­nă.
- Vezi, zise Miron, tot ai înţeles ceva din Zarathustra, te re­feri tocmai la sentimente care lui Nietzsche îi repugnă: căinţa, păcatul, mila, bunătatea, virtutea... Toate astea ţin după el sub obroc manifestarea plenară a instinctelor vitale.
- Bine, zic, dar Eriniile nu le-a inventat Cristos.
- Le-a amplificat, zise Miron.
- Deci Iuda nu trebuia să se spânzure, după vânzarea lui!
- Cred că nu, zise Miron şi râse.
Fremăta de plăcerea conversaţiei, iar eu simţeam o plăcere egală şi îmi părea rău ca nu puteam încă să-l citesc pe filosof integral. Îmi apărea, într-o fulgerare, ca un demon şi la douăzeci de ani demonii ne atrag mai mult decât îngerii... Dar nu eram pregătit să-l întâlnesc...
M-am reîntâlnit cu el mulţi ani mai târziu, după ce am fost contrariat de neocreştinismul şi fatalismul tolstoian. Războaiele, marile cataclisme? Nu vin de la oameni... în luptă, inteligenţa e o ispită. Ceea ce te atrage spre un succes orbitor e o capcană, mai mult, o zădărnicie şi o vanitate smintită. Vrei să-l prinzi pe Napoleon în cursă şi să-l iei prizonier? Ce prostie! E rănit mortal, nu-ţi ucide zadarnic oamenii încercând să-l ataci, merge şi singur spre pieire. E suficient să-l urmăreşti ca pe-o fiară pe care condiţii mai rele decât atacul îl vor distruge: frigul, zăpada, drumul lung... "Adio, Andrei, zice prinţesa Maria fratelui ei, care refuza să ierte răul care i se făcuse şi că oamenii nu sunt niciodată vinovaţi". Chiar aşa, nu sunt niciodată vinovaţi? Adică ce sunt, doar instrumentul a ceva mai presus de noi? Şi fraternitatea lui Andrei, când vede că rivalului său i se taie picioa­rele, şi simte pentru el o adâncă milă. Este sau nu este Anatol un ticălos? Atunci de ce să verşi lacrimi pentru el când a vrut (şi n-a reuşit decât din întâmplare) să-ţi fure iubita şi să se delecteze tocmai de inocenţa ei? Subjugat de grandoarea creaţiei, eram iritat de doctrina care se insinua din ea: Platon Karataev mi se părea un guguman, cu rugăciunile lui: "Doamne, fă-mă să dorm ca o piatră şi fă-mă să mă scol ca o pâine coaptă". Că era pri­zonier şi putea muri şi de ce era prizonier şi de ce trebuia să moară, erau întrebări pe care instinctele sale moarte nu-l mai împingeau să şi le pună. Dar de când instinctele vitale s-au stins ele astfel în noi? Când s-au transformat într-o astfel de resemna­tă înţelepciune? Şi Bezuhov îl admiră, el care îşi ascultase odată instinctele şi pusese mâna pe placa de marmură a biroului să-i crape capul desfrânatei Helene: te omor, urlase el, înspăimântând-o. Aşa da! Şi dacă ar fi omorât-o pe loc pentru neruşinarea ei sfidătoare, pentru murdăria ei de a fi atras în cursă un ino­cent fiindcă era bogat, pentru ca după aceea să-i aducă în casă amanţi, ar fi fost în ordinea naturii, ca un trăsnet... Aşa, e doar ca un fulger şi faptul că Helene moare de o angină pectorală e uman, prea uman... O slăbiciune a creatorului ei ca şi în cazul lui Kuraghin, când doar războiul îi taie picioarele... Dubla natură a eroilor tolstoieni, prinşi între instincte şi în acelaşi timp detaşare fatalistă de ele, mi se părea o sfâşiere a naturii umane care mă ameţea şi în acelaşi timp mă revolta. Homeric, cu forţa cataclismului, simţeam că ţâşnise din firea omului acel te omor şi penibilă experienţa morală alături de Platon Karataev. Teren al acestei dedublări aflam că a fost însuşi Tostoi, care în clipa când soţia lui bolnavă se pregătea să moară în mod sublim, el era fericit (detaşarea ei de viaţă, cuvintele frumoase pe care le rostea sub febră, iertarea pe care o cerea tuturor) pentru ca a doua zi, când avea să afle că ea a învins moartea, să fie profund dezamăgit. Totul ar fi putut să fie atât de frumos, atât de înalt... Şi când colo ea avea să se facă sănătoasă, să reînvie puternica ei gelozie, încăpăţânata ei dorinţă de a-şi păstra soţul numai pentru ea şi pentru numeroşii ei copii... Exasperat, încrezându-se într-un medic imbecil şi adormit, bătrânul avea să fugă cu un tren, şi între tampoane, sau pe scară, să prindă o pneumonie şi să moară într-o gară pustie.
Humain, trop humain! Era o exclamaţie nietzscheană şi mi-am amintit atunci de acest dionisian contemporan cu Tolstoi, care îmi apăruse la douăzeci de ani ca un demon. Mai bine înarmat, am căutat din nou cărţile lui. N-am găsit însă în ele experienţa lui Helene sau a unei Nataşe fără să doresc bineînţeles să le prezinte ca un romancier. Era un filosof şi un poet, nu un crea­tor epic, se compara cu Shakespeare şi Dante, nu cu Homer sau Balzac. Zarathustra însă, în caverna lui din munţi, declară că n-a­re pentru femei decât un mic adevăr, biciul! mesquin, trop mesquin, am gândit. Pentru sursa primordială a vieţii pe care o exalta, atât găsise el!? E adevărat că nici Cristos n-a cunoscut o Helene ca bărbat deşi se pare că da, pe Maria Magdalena, dar celor care vroiau să omoare cu pietre o desfrânată, el le-a spus: cel care se crede în sinea lui curat, să arunce primul cu piatra. Toată vorbăria lui Zarathustra nu atingea nici pe departe această înţelegere a naturii umane, violentă, răzbunătoare, plină de pre­judecăţi, robită instinctelor, infamă, cum a înţeles-o nazarineanul. Dionisianul era prea inferior în isteria cu care exalta el in­stinctele, ca să nu înţeleg că nu le cunoştea deloc, cum le cu­noştea uriaşul de la Iasnaia Poliana, care luptase împotriva lor cu toată forţa geniului său, ca să nu sucombe. Critica creştinis­mului şi a oricărei morale era uşor de făcut şi nu trebuia pentru asta un curaj colosal, cum declara Nietzsche. Dar pentru încre­derea totală în instincte ce garanţii aveam că ne va dărui un om liber, mândru şi aşteptat? Selecţia naturală? În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aştep­tat; ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionea­ză rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie omorând orice scânteiere a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi fanatis­mului. Spinoza, în singurătatea sa unde şlefuia lentile ca să-şi câştige existenţa, a fost mult mai liniştit decât Nietzsche şi mai profund, fiindcă a fost mai adânc lovit: renunţând la religia sa ca să poată trăi cu fata iubită, i s-a cerut să treacă la religia ei. A răspuns: n-am renunţat la o religie, ca să trec la alta, ci am renunţat la orice religie. A pierdut totul, ai săi l-au blestemat şi l-au izgonit din comunitatea lor, ceilalţi nu l-au primit. Senin, l-a corectat pe nazarinean mai modest dar mai convingător, ura nu poate fi învinsă prin simpla iubire, ci printr-o iubire mai puter­nică decât ura. Într-adevăr, o ură mare nu poate fi învinsă printr-o iubire mică! Acest joc dramatic în care omul e prins să-l joace i-a scăpat lui Nietzsche, n-a vrut să accepte că e un blestem, a ima­ginat un om pe deasupra acestei realităţi, care da naştere con­flictelor dintre oameni, când liniştite, când demenţiale, închipuindu-şi că dacă ispiteşte omul cu eliberarea de orice morală, va ieşi din asta o specie mândră, liberă şi binevenită. Lăudăroşenia lui din Ecce Homo că el ar fi o fatalitate ca şi creştinismul, m-a făcut să mă întreb de ce nu şi-a dat seama că nu mai înfrunta el de mult un creştinism activ şi dacă ar fi fost în faţa unui nou Savonarola n-ar mai fi îndrăznit să fie atât de ditirambic: l-ar fi ars pe rug la prima erezie, cum a fost ars el însuşi. înseamnă că timpurile erau schimbate (şi nu de el!) când putea să scrie: "... Un jour s'attachera a mon nom le souvenir de quelque chose formidable - le souvenir d'une crise comme il n 'y en eut jamais sur la terre, le souvenir d'un jugement prononce confre tout ce qui jusqu’a present a ete exige, sanctifie. Je ne suis pas un homme, je suis de la dinamite. "Nu mai spune! Bizuindu-se pe aforismele lui, s-au putut pronunţa câteva decenii mai târziu cuvintele: ucideţi, iau asupra mea remuşcările voastre de conşti­inţă. "II y aura des guerres comme il n 'y en eut jamais sur la terre. C’est seulement a partir de moi qu'il y a dans le monde une grande politique... "A fost, filosoful a fost luat în braţe de o "mare politică". "Je suis de beaucoup 1'homme le plus terrible qu'il y eut jamais". Da, dar n-a bănuit că ceea ce i se părea lui că aduce rău, morala, nu venea de la morală ci tot din om, din natura lui, fiindcă nimeni n-a crezut vreodată că făţărnicia, min­ciuna, şiretenia, perfidia sub care se ascundea, după el vampirismul preoţilor, ar veni de la Cristos. Toate acestea capătă o eternă mască, şi puţin interesează denumirea ei. Obsesia sa de a dis­truge valori care numai în aparenţă erau legate de morala vam­pirică (creştinismul fiind după el o doctrină care suge sângele vieţii, al trupului) extinsă la orice morală, mă nelinişti. Ştiam de mic că omul nu e încătuşat atât de tare de opreliştile moralei, cât de puterea condiţiilor, a naşterii sale sub semnul eredităţii şi a societăţii în care trebuie să trăiască şi să-şi caute fericirea. În secolul XX noi ne-am îndreptat mai atent privirea spre societa­te, această zeiţă suverană, pe care atât Dionisos cât şi Cristos au ignorat-o. Care sunt legile care o guvernează? Ca scriitor însă am revenit încă multă vreme sub vraja fatalismului tolstoian. În ziua aceea însă când eram cu Miron Paraschivescu, eram liber ca o pasăre a cerului şi prietenia care mă lega de el era singurul mit în care credeam...
Tocmai se dezbrăca de pijama să ieşim în oraş şi rămăsese pe marginea patului, nedumerit şi abătut. Era mic, ca şi mine, o mână de om, cu picioarele subţiri ca nişte ţurloaie.
- Miroane, zic, ce e pe picioarele tale? Ce ai?
De la genunchi în jos picioarele lui erau roşii. El şi le mân­gâia de sus până jos parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă simţea vreo durere şi nu zise nimic. Nu erau bube, pur şi simplu pielea sa brună în restul corpului era roşie ca focul începând de sub genunchi până la tălpi.
- Nici eu nu ştiu, o să mă duc la un doctor.
Tânjea după o iubită, Loti, care îl părăsise şi nu se putea consola. Îmi povestea de fiecare dată noi detalii despre această mare iubire a vieţii lui şi cum n-o s-o mai revadă niciodată, deşi şi ea îl iubea. Dar nu-mi dezvăluia secretul, fatalitatea care îi despărţise. În schimb îmi povestea cum se iubeau, cum fiecare obiect şi fiecare colţ al fostului lor cămin era impregnat de dorinţele lor, şoaptele şi declaraţiile lor patetice. Aerul pe care îl respirau, cuvintele şoptite de unul şi reluate de celălalt ca şi când i-ar fi urmărit chiar gândul în smulgerea lui intimă. Nopţi nedormite, imposibilitatea de a se despărţi fie şi un minut, su­ferinţa despărţirii imense a unei dimineţi întregi... Avea foto­grafii cu ea (dar şi alte fotografii cu ţigani) şi mă uitam curios să văd dacă măcar Loti a lui era frumoasă. Nu era nici frumoasă nici urâtă şi începuse să mă plictisească discret această istorie... "Miroane, îi spuneam, caut-o, ea te aşteaptă!" "Crezi?" "Sunt sigur!" Tăcea şi nu înţelegeam de ce nu acţiona sau de ce n-o uita, dacă lucruri de nemărturisit îl împiedicau s-o mai vadă. La restaurant se uita ca un şarpe la muierile altora şi îmi propunea să le urmărim la plecare. Nu-şi lua ochii de pe câte una şi abia mai vedea ce are în furculiţă. Într-o zi mi-a arătat locul unde se petrece ceea ce povestea Mateiu Caragiale în Sub pecetea tainei şi cam pe unde se petrecuse şi scena cu Pena Corcoduşa, care, beată, plină de murdărie, făcând scandal, fosta iubită a marelui duce rus striga văzând craii: "Crailor! Crai de Curte Veche". Între ficţiune şi realitate, poetul Cânticelor ţigăneşti fugea de singurătate, în timp ce eu o căutam, fiindcă între două servicii, nopţi nedormite la ziar şi întâlnirile cu el, nu puteam să scriu nimic...
Simţind că prietenia noastră intra într-o penumbră din lipsă de evenimente, într-o zi îi răspunsei da, la o întrebare pe care mi-o pusese de câteva ori de-a lungul acelor luni de vară: dacă iubeam pe cineva, pe cine, şi să-i povestesc şi lui...
- Hai, zise, te ascult. Cunoşti versul: "Ma chair est triste, helas! il a lu tous les livres". Aşa mă simt eu acum.
Eram la el şi stăteam întins în pat, cu mâinile sub ceafă. Am vrut să încep, dar cineva a bătut în uşă. A strigat intră, dar fără să se ridice. Intră o pereche. Bărbatul şters, dar femeia, o brune­tă, era de o frumuseţe curioasă, între vampă şi intelectuală, ceva fascinant. Ea se duse drept la Miron, se aşeză lângă el pe pat şi, îngrijorată, îl întrebă ce are. Îi puse mâna pe frunte şi îl întrebă dacă n-are un termometru, fiindcă i se părea că îi ardea fruntea. Miron răspunse că are 37 cu 2-3, i se întâmplă adesea să aibă aceste stări subfebrile, dar că... Femeia, în pantalon bine strâns pe un corp micuţ, făcu câţiva paşi prin cameră şi schimbară câteştrei ştiri politice şi de pe front. Da, nu era bine. Nemţii înain­tau adânc în inima Rusiei, mai ales spre sud spre Donbass şi Volga. Era clară intenţia lor, vroiau să taie Volga şi sursele de petrol ale Rusiei, s-o asfixieze şi să învăluie Moscova dinspre Stalingrad. Era adevărat, câteva lucruri importante se petrecuse­ră, nemţii fuseseră respinşi în decembrie din faţa Moscovei, răz­boiul fulger eşuase, nici o revoltă nu se petrecuse în spatele frontului rusesc, cum sperase Hitler, Statele Unite intraseră în război atacate de japonezi (Japonia nu avea de gând să atace Sovietele), dar, iată, pericolul era mare, încordarea germană supremă, ruşii continuau să fie împinşi înapoi. Miron mormăia, nu se înviora deloc şi eleganţii musafiri (căci erau foarte ele­ganţi amândoi) se retraseră cu promisiunea că îi vor trimite un medic. Erau evrei, îmi spuse Miron. Locuiau într-o garsonieră deasupra lui. Evrei? mă mirai eu şi îi relatai experienţa mea din Fierbinţi.
- Nu pe toţi îi ia la muncă, zise Miron. Unii plătesc şi îşi văd de treabă.
Mai târziu aveam să-i întâlnesc (şi încă cum!) pe cei doi, în presă şi în lumea literară. Insul avea să facă să apară în Scânteia un articol injurios la adresa mea, după debutul în volum, în '48, iar mai târziu să fie numit secretar general al Uniunii Scriito­rilor şi aveam să scăpăm de el cu greu, într-o şedinţă memorabi­lă prezidată de un membru al Biroului politic, care îl susţinea. Acuzaţii precise n-aveam împotriva lui, dar era o nulitate şi nu puteam suporta să fie pus în fruntea Uniunii un astfel de zero total, care pe deasupra locuia într-o vilă somptuoasă, cu grădină şi cu trei servitori, câte unul pentru fiecare opt ore, să-l vegheze când scria el câte un articol de îndrumare, nesărat şi înţesat de lozinci.
- Spune, zise Miron toropit. Te ascult. Pe urmă ieşim să ne plimbăm. Am început prin a-i povesti cum am cunoscut-o, că era opticiană şi că multă vreme după ce m-am îndrăgostit de ea, de atunci de când s-a apropiat atât de tare de mine şi mi s-a uitat în ochi, n-am mai îndrăznit să mă duc s-o văd, deşi un pretext aveam, ochii, bineînţeles, dar eram rău îmbrăcat şi îmi dădeam seama că n-ar fi putut ieşi cu mine pe stradă nicicum aşa cum arătam, cu un palton de popă şi cu un costum cumpărat cu o mie de lei de la Taica Lazăr. Acum câteva luni însă m-am dus întâi m-am uitat îndelung prin geam s-o văd dacă îmi plăcea, dacă era aceeaşi femeie frumoasă, cum mi se păruse atunci că e, şi dacă înăuntru era aceeaşi atmosferă învăluitoare şi dulce, de căldură umană şi prietenie care mă făcuse să-mi bată inima. Da, era aceeaşi, totul era neschimbat, ba chiar chipul ei era mai tânăr decât în ziua aceea când îmi pusese cu mâna ei ochelarii la ochi şi prima fiinţă pe care o văzusem cu ei fusese ea şi mi se păruse mai bătrână, cu accentuate riduri la coada ochilor. Dar de-atunci am observat că toţi avem, chiar şi cei tineri, acest început de labă de gâscă deasupra pomeţilor şi opticiana, gân­deam în clipa aceea, abia dacă putea fi mai mare decât mine cu doi-trei ani. Am intrat înăuntru. Eram liniştit, ştiam de ce ve­neam şi asemeni lui Julien Sorel aveam în cap un plan pe care să-l pun în practică dacă întâlnirea eşua. Întâi: să văd dacă mă recunoaşte. Al doilea, să văd dacă avea să mă invite ca atunci, în camera semiobscura şi scena să se repete. Şi al treilea, acolo, să-i şoptesc ceva, nu ştiam ce, în orice caz o şoaptă care, gân­deam eu, fără să mă fac ridicul, să fie o întrebare acoperită, dar îndrăzneaţă, din care ea să ghicească starea mea de spirit. Avea un client înainte şi am aşteptat câteva minute. Pe.urmă, ce sur­priză! Fără să se fi uitat la mine, sau cel puţin eu nu observa­sem, în acele minute mă zărise şi mă recunoscuse, deşi nu-i aruncasem nici o privire, stătusem chiar cu spatele uitându-mă în vitrină, nu mă holbasem adică la ea... Apoi o împrejurare favo­rabilă, era singură, colegul cu care lucra lipsea. Şi apoi surpriza totală: mi-a zâmbit. "Bravo, zice, n-ai uitat ce ţi-am spus, să vii, după un an, la control. Unii nu mai vin, deşi e necesar, ochii tre­buiesc controlaţi chiar mai des. Cum te simţi?" Ideea de control fusese exprimată, totuşi i-am răspuns: "Nu prea bine, adică nu formidabil de bine..." "Adică?" "Îmi vine să dorm la lectură. Acum sunt ziarist, m-am grăbit eu să mă destăinui şi să mint (eram corector şi scriitor, ziarist nici vorbă, dar eu mă feream să spun că sunt scriitor) şi când citesc materialele, mă apucă som­nul." "Poate eşti obosit?" "Tocmai, că nu sunt." "Şi la ce ziar lucrezi?" "La Timpul". "Ţi-am găsit data trecută leziuni pe fun­dul ochiului?" "Nu!" "Cum te numeşti?" S-a uitat într-o cartotecă şi a verificat. "Da, s-ar putea ca ochelarii să fie prea puternici, sunt pentru distanţă, deşi la vârsta dumitale ochiul se adaptează, e tânăr, n-are încă nevoie de ochelari de apropiere. Pe la patru­zeci şi cinci de ani aşa s-ar putea să ai nevoie." Intră un client şi expresia frumosului ei chip se făcu mai rece... "Ei, zise ea apoi, ia să controlăm." Dar era detaşată, puţin ironică şi un vag surâs îi înflorise în colţul gurii. "Ştiu eu ce vrei, parcă îşi spunea în sinea ei, n-ai nimic, dar vrei să mă uit în ochii tăi, să fiu aproape de tine." "Da, doamnă, dacă nu vă deranjează!" am răspuns... "Nu e nici un deranj, dar dacă ai ceva, să ştii că trebuie să con­sulţi un oculist. Eu nu sunt oculist, sunt opticiană şi nu pot să-ţi prescriu un tratament..." "Bineînţeles", am răspuns. Îmi sugera­se că pe viitor să nu mai vin la ea, îmi făcuse atunci o favoare că eram elev, acum dacă eram ziarist, puteam foarte bine să plă­tesc o consultaţie la un specialist. Am intrat în mica încăpere semiobscură, şi-a tras un scaun până lângă mine, a aprins micul instrument şi scena de anul trecut s-a repetat, dar mai rău, îşi lipise genunchii de-ai mei iar chipurile ne erau atât de apropiate încât am uitat că nu trebuia decât să-i şoptesc ceva şi cu răsufla­rea înăbuşită de bătăile inimii, ameţit, în prada unei mari turburări, i-am luat capul în mâini şi mi-am lipit buzele de-ale ei într-o sărutare încleştată. Ea mi-a răspuns după o secundă de ezitare, timp în care am îmbrăţişat-o şi sărutul a devenit mai pătimaş. Apoi ea s-a ridicat imediat şi a dispărut câteva clipe dincolo. S-a întors şi mi-a spus puţin posomorâtă: "Acum să stai liniştit, eşti băiat inteligent şi înţelegi de ce." "Nu, i-am şoptit, nu înţeleg, vă iubesc, din prima clipă v-am iubit." "Am văzut eu, mi-a răs­puns, dar eram sigură că ţi-a trecut. La vârsta dumitale asta tre­ce repede." "Nu mi-a trecut şi nici n-o să-mi treacă..." Ea râse la un gând care îi venise auzindu-mi spusele dar nu-l exprimă. Arătă cu instrumentul spre uşă să mă uit într-acolo şi se aplecă din nou şi mica lumină electrică începu iarăşi să-mi exploreze ochii. Întârzie îndelung, dar valul afecţiunii mele tumultuoase era în retragere, după ce se consumase în acea sărutare şi îmbră­ţişare pasionată. De-aproape chipul ei îmi părea mai mare decât al meu, gura cu carnaţie bogată, ochii imenşi, nasul cu rădăcina lată între ochi, semn de personalitate puternică, turbulentă, încă­păţânată şi îndrăzneaţă până la capăt în ceea ce făcea, cum aveam să descopăr mai târziu. "Totul, e curat în ochii tăi", îmi spuse ameninţându-mă deodată din nou cu această intimi- tate, spunându-mi tu. Dar rămăsei liniştit ca orice bărbat care după ce a cucerit o îmbrăţişare şi un sărut total şi răscolitor, trebuia apoi să stea liniştit şi să conducă cu calm evenimentele care vor urma. "Caută totuşi să lucrezi la lumina naturală a zilei şi cât mai puţin noaptea, continua ea. Din ce parte îţi vine lumina veiozei sau a lămpii de birou?" "Nici nu ştiu! A veiozei vine din dreapta". "Nu e bine, să-ţi vină totdeauna din stânga, şi a ve­iozei şi a lămpii de birou. E important şi asta pentru toată viaţa şi nu numai pentru cei care poartă ochelari. Lumina din dreapta urcă drept în ochi şi-i oboseşte, în timp ce cea din stânga o ia pe de lături, nimeni nu ştie de ce, dar s-a descoperit acest feno­men." "Doamnă, am spus, vă mulţumesc, o să vă urmez sfatu­rile şi în clipele când am s-o fac, o să mă gândesc la dumnea­voastră.” "Fiţi liniştit, zise ea, n-ai nimic la ochi!" Şi spuse aceas­tă frază apăsând pe cuvintele la ochi cu o intensă ironie afectu­oasă, adică altceva putea să mă neliniştească şi trebuia să mă neliniştesc din partea aceea, nu a ochilor. Intuiam totuşi că aces­te cuvinte mă avertizau. Răspunsese la sărutul meu, dar dacă nu eram liniştit, adică stăpân pe mine ca un bărbat (şi dacă puteam fi bărbat!) atunci nu trebuia s-o mai văd, fiindcă astfel de efuzi­uni, dacă nu erau stăpânite, însemna că erau întâmplătoare, turburări ale vârstei, care pe o femeie împlinită o puteau ameţi doar pentru o clipă... Ca să-i spulber acest gând m-am înclinat rece, am plecat şi am pus o lună distanţă între dorinţa mea de a o ve­dea şi ironia ei afectuoasă. Când am revenit, posomorât, distant, absent, mi-a aruncat o privire rapidă, gravă, aproape neliniştită, mi-a luat ochelarii de la ochi, a dispărut în încăperea semiobscură (nu mai era singură) şi după un minut a revenit cu ei în mâ­nă şi mi i-a dat cu un bileţel pe care l-am vârât imediat în buzu­nar şi am ieşit. Am mers cel puţin un sfert de oră cu biletul în buzunar, uitându-mă la oameni fără să-i văd, cu privirea micşo­rată de triumf, dar fără tresăriri interioare, cu sentimentul net că puteam pur şi simplu să scot biletul din buzunar şi, fără să-l citesc, să-l rup şi să-l arunc pe jos. Atât de tare o iubeam pentru abandonul ei (fiindcă eram sigur că e un abandon complet şi to­tal) încât puteam să renunţ la ea, adică la iniţiativa ei, din bilet, să amân deznodământul, şi să vin în altă zi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi am deschis biletul: Vino duminică la ora cinci după-amiază pe strada Lunii numărul şapte, apartamen­tul. .. numărul... "Da, mi-am spus, e ceea ce am bănuit, mă voi duce, dar nu se va întâmpla decât ceea ce trebuie şi nu voi ad­mite intruziunea obişnuitului în această neobişnuită aventură..." Era într-o vineri şi îmi părea rău că nu era într-o marţi, pentru ca distanţa dintre noi să fie mai mare şi aşteptarea să fie mai lungă... Am lungit-o eu în mine însumi această distanţă uitându-mă indiferent la mişcarea străzii, plictisit, neîncrezător în fericirea care îmi dădea târcoale căutând să-mi intre în inimă, prudent nu din experienţă ci din instinct, deşi chipul ei grav mă urmărea, gestul cu care îmi luase ochelarii de la ochi mă asal­ta.... Am intrat la un cinematograf şi am văzut un film din care n-am înţeles nimic, o comedie idioată care stârnea hohote în sala... Dragostea e ca moartea, îţi intră în suflet şi totul amor­ţeşte în tine, alungă ceea ce era înainte fiinţa ta intimă şi se in­stalează ea, femeia care ţi-a luat piuitul... A doua zi însă mi-am venit în fire şi mă gândeam la ea doar cu afecţiunea primei în­tâlniri, liniştită, fragedă şi de lungă durată, aşa cum o păstrasem în amintire un an întreg. Sărutul şi îmbrăţişarea de ieri îmi apă­reau străine şi vulgare... Am sunat la uşa ei chiar cu acest senti­ment de înstrăinare, aveam senzaţia că sunam la uşa unei necu­noscute şi nu m-aş fi mirat dacă mi-ar fi deschis şi mi-ar fi spus pur şi simplu să plec şi să n-o mai caut niciodată. Dar inima mi-a bătut când am văzut-o: era ca şi în clipa când îmi luase ochelarii de la ochi (gravă şi intrepridă în acelaşi timp, cum se gândise ea într-o secundă ce trebuie să facă, să-mi scrie acel bilet fără să bănuiască colegul ei ceva) complice şi neliniştită... Acum ace­eaşi nelinişte îi cutreiera ochii ei mari: da, ai venit şi ce-o să fie? Ce ni se întâmplă? Cine suntem noi doi?... I-am sărutat mâna şi am intrat. Locuia într-un apartament atât de frumos cum nu vă­zusem până atunci. Parcă era un mic muzeu (fiindcă în hol erau două coloane, iar ferestrele erau ovale, cu picioare tot de coloa­nă, cu perdele albastre) cu mici biblioteci răspândite ici-colo, cu tablouri pe pereţi şi pereţii în calciovecchio, ca în reproduceri nu ştiu unde văzute sau închipuite... un covor gros în mijlocul holului şi unul mai mic în faţa unei canapele aurii lângă care stătea ceva cu picior de lemn, care nu ştiam ce înseamnă, ca o pălărie uriaşă în cinci colţuri, ca un cap de pagodă... "Văd că îţi place casa, zise, e a mea de la părinţi care nu mai sunt..." Dis­păru şi reveni prin alte uşi, până mă trezii într-un târziu că adu­sese cafele, o sticlă de coniac, prăjituri şi pahare cu apă... O ve­deam fără halatul ei alb de la Amicii orbilor, dar într-o rochie uşoară, tot albă, cu puncte albastre, cu încreţituri bogate în poale, cu gâtul şi braţele descoperite, şi îi vedeam acum şi picioarele, cu glezna şi pulpele în deplină armonie cu chipul ei cu carnaţie bogată... "Ei, domnule, zise aşezându-se pe canapea lângă mine, văd că n-ai chef, nici de cafea nici de prăjituri şi nici de coniac. Le-am pregătit însă pentru tine, te-aş ruga să te serveşti". Şi privirea ei mă prinse şi se mişcă la dreapta, la stânga, apoi din nou la mine, întrebătoare, parcă fascinată şi în acelaşi timp prinsă de îndoieli, totuşi zâmbind... Aveam sentimentul net că suntem amândoi două zeităţi pe acest pământ, cum simţeam totdeauna şi în sat, când mă aflam în faţa fetelor şi nu aveam curajul să mă ating de ele, deşi vedeam pe câmp, cum alţii o fă­ceau, le luau în braţe, se întindeau peste ele şi încercau să le ri­dice fustele... Ele se zbăteau, loveau cu pumnii, îşi înfigeau mâinile în chica lor, îi muşcau şi scăpau, vesele, dar intangibile, deşi ai fi zis că erau pradă uşoară. Flăcăul se domolea, se întin­dea alături ca un câine, rugător, insistent, până la urmă domolit şi tăcut... îi vedeam apoi stând cuminţi unul lângă altul ore în­tregi în behăitul animalelor până începeau să se reverse lung peste câmpie razele aurii ale asfinţitului... Zeitatea de lângă mi­ne îmi amintise de mâinile mamei, de aceea mă îndrăgostisem de ea şi m-am uitat să i le văd... Stăteau, în aşteptare, întinse peste genunchii acoperiţi de rochia înfoiată. I-am luat una într-ale mele şi i-am sărutat-o. Ea mi-a răspuns în aceeaşi clipă şi printr-o strângere mi-a prins-o pe-a mea şi ne-am trezit iar faţă în faţă îmbrăţişaţi ca în camera semiobscură şi pentru mine, ca pe câmpie (aceste două imagini contopindu-se, una de sfială şi tan­dreţe, alta de violenţă extremă şi uitare de sine) şi ne-am regăsit parcă uluiţi prin ceea ce e atât de străin în noi şi în acelaşi timp atât de intim, tiranic şi bestial... Abia suporta violenţa, îşi întor­cea faţa de la mine când într-o parte când în alta, docilă şi furi­oasă, blândă şi revoltată... Apoi s-a făcut atât de frumoasă în­cât am rămas şi m-am uitat la ea răpit clipe fără durată... Buze­le parcă i se umflaseră, obrajii îi ardeau, pleoapele nu mai vro­iau să i se ridice... I-am pus mâna pe tâmplă, mângâindu-i părul revărsat, urechile fierbinţi, fruntea mare şi albă, obrazul şi gura adormită şi am uitat şi eu de mine... Nu-şi învelise frumosul ei picior gol. Şi-l întinse fratern peste ale mele. "Eşti urât, îmi şop­ti, dar ceva te
transfigurează... o, ceva terifiant... toate vălurile cad în faţa ta..." N-am înţeles aceste cuvinte fără noimă, dar îmi plăcea că era supusă, fericită, toropită şi pierdută... Am apucat-o de umeri şi am ridicat-o şi ea şi-a dres părul fără să-şi deschidă pleoapele. I-am şoptit la ureche să-şi vină în fire şi ea, deodată, a surâs şi s-a ridicat... S-a întors după ce a lipsit câtva timp, călcând însă tot ca într-un vis, deşi era acum trează, însă gânditoare, cu privirea într-o parte, fumând liniştită şi tăcută. "Ce frumos e, zise, când se întunecă în casă... Unde stai? Ai o casă bună?" "Destul de bună", i-am răspuns, dar la tine e atât de frumos!" "Şi chiar nu vrei să iei nimic? Hai măcar să bem un pahar..." Fiindcă ezitam, a turnat ea însăşi din sticlă şi am băut. Mi-a întins apoi paharul ei imediat şi am băut din nou, amândoi. Ceva iminent am văzut că se năştea pe chipul ei, şi se uita la mine cu această expresie cântărindu-mă parcă. Deodată chipul îi înflori, privirea i se aprinse de o viaţă extraordinară, şi începu să cânte cu o voce nebănuită, veselă şi patetică în acelaşi timp, ca şi când ceva s-ar fi descătuşat din dorinţa năvalnică de a spune tot dar şi de a ascunde tot... Ce era mai ciudat, cânta aşa cum auzisem fetele la ţară, pierdută în melodie, contopită impersonal în ea, cu doruri parcă cosmice, şi fatale, într-un potop de cuvinte pe care le ardea atât de tare glasul ei pătimaş, încât nu le puteam reţine nici o clipă înţelesul... Vino, draga mea-n grădină... Cu dorul care suspină... cuvinte ridicule, dar ce văitături fermecă­toare cu care parcă se elibera de un blestem al clipei, care totuşi o subjuga, dar o şi înspăimânta de suferinţele viitoaie pe care le presimţea... Un cântec aduce altul, de la sine, ţâşnea imediat după o tăcere de o clipă, cânta cu întreaga ei fiinţă şi se consu­ma ca o flacără pe un rug... Pe urmă deodată îşi înclină capul, se opri şi îmi spuse cu melancolie: "Acuma eu o să mă duc şi o să mă îmbrac în cămaşa mea de femeie şi o să mă culc. Vino cu mine. Mi-e somn... Să dormim..." Avea mişcări încetinite, dar în pat îşi trase cuvertura pe ea ca şi când i-ar fi fost frig şi îmi întoarse spatele cu mişcări frenetice. "Ia-mă în braţe", strigă. Şi o luai în braţe şi într-adevăr un frig interior o zgâlţâi în clipa aceea...
Ne-am trezit parcă înspăimântaţi, înecaţi în propriile noastre şoapte, ca şi când fiorul morţii adus din somn ne-ar fi aruncat unul spre altul, ea mai speriată decât mine, eu atins de aripa neagră a necunoscutului, căutându-mi salvarea în ochii ei mari şi frumoşi, care sticleau în întuneric ca o fântână adâncă...
Aici mă oprii. Se aşternu o tăcere. Miron se ridică în capul oaselor:
- Formidabilă imagine proiectată a unei dorinţi de fericire, zise el.
- Care dorinţă, Miroane? Totul e adevărat...
- Dacă e adevărat, măgarule, atunci eşti fericit, zise el ridicându-se greu din pat. Vreau s-o cunosc şi eu pe iubita ta...
- Nu se poate, Miroane, ai fi în stare să te iei după ea fără nici o ruşine şi să uiţi că e iubita mea.
El râse...
- Aşa este, bine, nu mi-o prezenta, dar fii atent, o să te mănânce de viu...

Ce câştigam eu cu două servicii? Bani, dar cât de mult pier­deam în schimb! Mă gândeam că era timpul să renunţ la Statis­tică, cu atât mai mult cu cât opririle tăcute şi acuzatoare ale domnului Bosch lângă maşina mea deveniseră aproape zilnice, în acelaşi timp un individ unsuros de la maşina vecină mă mă­sura neîncetat cu o duşmănie tenace şi neascunsă. Nici nu ştiam cum îl cheamă, nu-i făcusem nimic, nu schimbasem cu el nici un cuvânt de când venisem acolo. Şi totuşi aveam sentimentul că ne cunoaştem bine unul pe altul, eu ura lui mocnită, absurdă şi scabroasă, el nepăsarea şi dispreţul meu pentru persoana lui care nu mă interesa. Pe domnul Bosch îl înţelegeam, nu-l salu­tasem atâta vreme după ce mă angajase, eroare care se îndreaptă greu, sau nu se îndreaptă, începusem şi eu să-i port pică, ser­viciul îmi devenise nesuferit, dar ce-avea cu mine unsurosul? Eram cumva eu de vină că o fată venea des la mine sub pretext că vrea să se uite la diagramă? Era veselă când venea şi mă felicitase pentru nuvelele mele din Timpul. Începusem să ieşim la ora unu împreună. Îi plăcea lui, unsurosului, această domni­şoară? Te pomeneşti că vroia să se însoare cu ea şi eu îi stăteam în cale. Ce ticălos! El nu vedea că fetei nu-i plăcea? Sau vedea şi poate tocmai de-aia mă ura? (Mai târziu am aflat că până la urmă s-a însurat cu ea.)
- Da, trebuie să pleci, îmi confirmă într-o zi gândul hoţul de brioşi şi biscuiţi, fostul student, cel cu gândul la pensie, în timp ce ne mâncam într-o pauză iaurtul de la chioşcul Herdan. N-aş­tepta, zise el, să vie Bosch să-ţi spună, dacă îţi dai demisia o să fie mulţumit şi o să-ţi plătească şi leafa până la sfârşitul lunii, în timp ce dacă te dă afară, se va nota în cartea ta de muncă şi nu e plăcut... demisionat e una, concediat e alta... Şi pe urmă nu-ţi pasă, ai alt serviciu...
Mă hotărâi repede. Îi spusei domnului Bosch că sănătatea nu-mi mai permitea să lucrez în două părţi şi că vreau să plec. Într-adevăr funcţionarul deveni binevoitor şi îmi adresă cuvinte măgulitoare despre activitatea mea în presă şi că mă înţelegea, mi-era greu să dau randament satisfăcător atâtea ore de muncă din douăzeci şi patru. Riscam, mai adăugă el, să dau naştere la nemulţumiri în ambele părţi.
Ceea ce se şi întâmplase. Lovitura cu palma în masă a lui Grigorescu mă trezea din ce în ce mai des din somnul care mă biruia nopţile la corectură cu capul pe şpalt.
Prietenii se fac în mari cicluri de viaţă când se pierd şi se regăsesc după decenii, adesea după experienţe tragice, care îi reapropie, sau după înălţări şi căderi care le amintesc ziua când s-au cunoscut şi prietenia reînvie cu noi elanuri; sau dimpotrivă, se stinge definitiv când unul intră fără scăpare pe orbite străine primelor elanuri şi este scurt-circuitat pentru orice prietenie. Prietenia mea cu Ion Caraion nu s-a legat deloc chiar din zilele când ne-am cunoscut, ci asemeni unei seminţe cu gestaţie lungă, a răsărit târziu, acoperită des de zăpezi grele. După plecarea mea de la Statistică într-o seară am avut la corectură un nou coleg. Era chiar el, un băiat cu iritări bruşte, repede reprimate, cu un râs subţire şi sarcastic. Ceva ne atrăgea pe noi doi, dar na­tura fiecăruia era atât de diferită încât zadarnic plecam împreu­nă după ora unu şi rătăceam în noapte, discutând îndelung, că apropierea nu se producea. Starea sa de spirit era dominată de o amărăciune a cărei sursă îmi scăpa, îi ironizam deprimările iritate, el umplea cu inventive imprecaţii sarcastice optimismul meu congenital şi mai ales naiva mea încredere în mine. Ei bine, de ce nu o naivă încredere în tine însuţi? E mai bună o in­teligenţă prea ascuţită, care să-ţi aducă drept dar zilnic revelaţia ticăloşiei altora şi să ţi se depună în suflet ca o drojdie care să-ţi taie toate elanurile? "Ochii îţi sunt daţi ca să vezi, urechile ca să auzi şi mintea să descopere", îmi răspundea el. "Nu mă intere­sează, dacă ceea ce e de văzut, auzit şi revelatoriu pentru mine, duce la un scepticism neputincios, cu toate că justificat", îi răspundeam. "E condiţia ta de om, a conştiinţei tale", striga el pe străzile pustii cu acele exasperări bruşte, care îi erau caracte­ristice. Eu râdeam şi se uita la mine dintr-o parte, strâmbându-se ca la o vietate prea puţin demnă de interes, deşi vietatea aceasta îl lua în râs, tot ca pe o vietate bizară, răsucită în reacţiile ei im­previzibile. "Scepticismul e mai viu şi mai activ decât nepăsa­rea mulţumită, relua el apoi afectuos, dându-şi poate seama că în forul meu interior mă bizuiam şi eu pe ceva, dacă râdeam de el, şi fiindcă râsul meu nu era sarcastic ca al lui, ci încărcat de dorinţa neascunsă de prietenie. Ce-ai de gând să faci cu nuvele­le tale ţărăneşti? Sunt bune, ai talent, dar depinde ce faci cu el." "Ce pot să fac, Ioane, decât ceea ce se face cu talentul: să-l urmezi şi să nu-l trădezi. Crezi că e puţin?" "E foarte puţin, asta se înţelege de la sine, n-o să-l trădezi şi asta fără nici un efort, e haina ta, dacă o lepezi mori de frig. E cum sunt caii tăi de la ţară, care îţi pasc liniştiţi în grădină. Or, pe cai trebuie să te arunci, să ieşi ca o vijelie pe poartă şi să străbaţi drumuri, locuri necunoscute, peisaje insolite... Omul, conştiinţa lui, e acest pei­saj. Ori tu îl refuzi." "Ioane, caii mei sunt păscuţi de un om care are abia douăzeci de ani. Marile aventuri încă n-au venit pentru mine. Voi, ca poeţi, sunteţi ispitiţi de ele de timpuriu şi din pri­cina asta nu o dată o păţiţi. De ce te grăbeşti?" "Ai dreptate", spunea deodată cu o voce tărăgănată, visătoare şi obosită.
Primul obiect al nemulţumirii lui ascunse era corectura. Nu venise din Buzău în capitală ca să mâzgălească semne de erori tipografice pe textele altora, într-un birou de la subsol, în tovă­răşia unor inşi fie mulţumiţi de ei cum eram eu, fie mărginiţi, râzând de glumele idioate ale unui bătrân decăzut ca Sachelarie. Se sufoca. Şi acţiona, şi norocul (sau poate nenorocul) îi surâse. Scrise un articol bun despre ultima carte a lui Arghezi, un ro­man (Lina) şi poetul telefona lui Mircea Grigorescu şi îi spuse că i-a plăcut mult articolul redactorului dumneavoastră, un băiat necunoscut pesemne, nu mai auzise de el, dar înzestrat, cu verb incisiv. E redactor, nu? mai adăugase marele poet, dându-i ast­fel o preţuire pe care Mircea Grigorescu o prinse din zbor: să fie, hotărî el, adus băiatu-ăla Ion Caraion, de jos de la corectură sus în redacţie. Şi plecările noastre împreună în noapte au încetat. Cum şi producţia mea literară se oprise, şi cum prietenia mea cu Miron Paraschivescu îmi ajungea, am început să fiu, dacă nu evitat de cei de la Popasuri, cel puţin ignorat. Numai Orleanu, citind Pagina a doua, mă intriga prin clătinările lui din cap: ăştia, spunea el, or s-o păţească. Luau în derâdere producţia lite­rară a unor reviste ca Gândirea, Meşterul Manole, Dacia rediviva, Dacia şi altele, unde pe lângă tracisme şi un ridicul impe­rialism, era elogiat soldatul german şi războiul de cruciaţi pe care îl duceam alături de el. Alteori Orleanu ne citea râzând câte-o mică erată, astfel: "articolul cu titlul... din numărul de ieri care a apărut din greşeală fără semnătură este al colaborato­rului nostru cutare". Nu vedeam ce era de râs aici şi ne explica, în hărţuiala lor cu cenzura, cei de la Popasuri, iar apoi din a doua pagină a ziarului Ecoul, recurgeau la tot felul de stratage­me ca să-i înşele vigilenţa. Observaseră de pildă că de la o vre­me orice ar fi semnat unii din ei, să zicem Caraion, se cenzura automat. Trimiteau atunci articolul fără semnătură şi cenzura îi dădea drumul şi atunci, făcând pe naivii, adăugau numele, ca şi când ar fi fost omis doar dintr-o simplă greşeală. Cum cenzorii au descoperit în cele din urmă trucul şi le-au pus în vedere că se cenzurează adesea nu conţinutul articolului, ci mai ales numele, atunci au schimbat procedeul, lăsau să apară materialul fără semnătură şi în numărul următor dădeau erata, fiindcă o citea alt cenzor, căruia o simplă erată nu i se părea suspectă. Acum îl înţelegeam mai bine pe Caraion: ar fi trebuit să iau şi eu parte la această activitate plină de riscuri, când Porunca Vremii şi Nea­mul românesc, şi chiar Viaţa lui Liviu Rebreanu îi ameninţau pe cei de la Popasuri şi de la Ecoul aproape zilnic... Da, dar nu ştiam pur şi simplu să scriu articole şi multă vreme n-am ştiut, am considerat totdeauna acest dar ceva aparte, pe care îl ai sau nu.
Tot Orleanu mi-a povestit şi aventurile celor de la Popasuri cu un anume Constantin Virgil Gheorghiu, care după amplul său reportaj antisovietic Ard malurile Nistrului, monopolizase cu ajutorul lui Eugen Cristescu, şeful serviciului secret, faptul divers a cel puţin şapte ziare. Scria pe plombagină, în şapte exemplare, ştirile despre crime, procese spectaculoase şi ucideri senzaţionale, le trimitea la şapte ziare şi încasa şapte salarii ca de la şapte vaci grase, luând pâinea de la gură a cel puţin şapte reporteri care mâncau astfel de la vache enragee. Furioşi, Ion Caraion şi Virgil Ierunca s-au dus şi ei la poliţie după informaţii pentru ziarul de dimineaţă Poporul să culeagă fapte diverse, să câştige şi ei un ban. Comisarul care împărţea ştirile, un coţcar şi un pilangiu, nici nu s-a uitat la ei. A fi reporter de fapte diverse, ehe, asta ridica tirajul unui ziar, şi lui, comisarului, ce-i ieşea de-aici? Nu-i cunoştea pe cei doi şi nu le-a spus nimic. Şi atunci Ion Caraion şi Ierunca au născocit ei, după metoda lui Caracudi, al lui Caragiale, fapte diverse de un senzaţional care depăşea faptul real, bine scrise, cu suspens, cu amănunte de roman foileton, atât de gustate de public. Poporul le publica. Poziţia lui C. V. Gheorghiu ca şi a comisarului coţcar erau minate. Tirajul ziarului a crescut, eroziunea faptului divers a stârnit derută. Comisarul pilangiu era acuzat că vinde altora ştirile tari. Pe urmă cei doi imitatori ai lui Caracudi s-au plictisit, deşi primeau 6.000 pentru ficţiunile lor, şi au abandonat ziarul Poporul. Eram bucuros că puterea imaginaţiei era superioară, în ochii publicu­lui, brutalului fapt divers. Şi că Ion Caraion era mai destins, dacă putuse inventa un astfel de joc vesel...
Mai târziu am aflat cu nedumerire de renumele mondial al lui Constantin Virgil Gheorghiu, datorat romanului său prost Ora 25. Personalitate de anvergură, care în România, în colabo­rare cu Eugen Cristescu, denunţa şi dreapta şi stânga, atrăgând ura şi a comuniştilor şi a legionarilor, cunoscut de nemţi, a făcut în '43 o căsătorie cu o avocată evreică nu foarte bogată, dar nici săracă; i-a obţinut tot prin Eugen Cristescu acte de ariană, a plecat la Zagreb ca ataşat de presă pe lângă Ante Pavelici, unde l-a găsit sfârşitul războiului. Cum a trecut el apoi în Germania lui Hitler şi cum a ajuns într-un lagăr unde, în faţa americanilor, a făcut pe antihitle- ristul? Cel care îmi povestea şi care îl cunos­cuse bine, îmi relata uluit că, vrând să-l demaşte acolo la Paris (căci la Paris mi s-au povestit toate acestea) îndată după succe­sul său răsunător cu Ora 25, n-a putut-o face: mai multe ziare l-au refuzat... Mai târziu renumitul scriitor, pe care un american, cunoscut de mine la Moscova, l-a pus alături de cei câţiva ro­mâni prin care ne cunoştea el pe noi, Lipatti, Enescu şi Brâncuşi, a simţit nevoia unei redempţiuni şi s-a făcut preot. Iată, am gândit eu, când am auzit de această ultimă ştire, cum poţi deveni curat şi intangibil după o viaţă plină de peripeţii...