Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a 16-a)

În sfârşit blondul inginer sosi într-o bună dimineaţă şi ne luă cu el pe câmp. Nu era nici un şantier, urma să se deschidă. Ne dădu să ducem în spinare nişte scule, alţi oameni veneau cu ţă­ruşi, ajunserăm la câmpie întinsă. Inginerul bătu un ţăruş colo­rat, aranjă trepiedul şi ne trimise în depărtare cu alţi ţăruşi. Ne spuse să ţinem unul în mână. El se aşeză în faţa trepiedului ca un fotograf, se uită printr-un aparat de ochire şi începu să ne facă semn cu mâna: mai aşa! mai la dreapta! Mai la stânga... acolo! Înfigeţi ţăruşul! Aveam un ciocan, băturăm ţăruşul. Pe urmă veni spre noi cu toată aparatura, cu domnii Jumanca şi Ionescu cărând acea aparatură şi noii ţăruşi şi ne trimiseră iar în depărtare, în urma noastră domnii Jumanca şi Ionescu trăgeau o sfoară de la un ţăruş la altul. Iată pentru ce fusesem angajaţi...
La masă domnul Jumanca citea ziarul şi îl comenta, spunând că generalul ăla Degaule (aşa pronunţa, cum se scrie) continua lupta contra nemţilor, dar în zadar, fiindcă acum Rusia se va prăbuşi (între timp intrasem în război alături de nemţi împotriva Rusiei) şi Hitler o să invadeze Anglia şi o să pună mâna pe generalul ăsta nebun, Degaule. Eu râdeam şi domul Jumanca se uita urât la mine, de ce râd...
Curând, în urma noastră apărură oameni care începură să sape. Noi eram departe, făceam în fiecare zi kilometri dus şi întors. Domnii Jumanca şi Ionescu stăteau mereu cu inginerul şi într-o zi ne spuse că nu mai era nevoie de noi doi, dacă vrem putem să ne întoarcem înapoi acolo unde se săpa şi să ne anga­jăm ca pontatori. Între timp mai primisem câte o mie de lei.
Ne întoarserăm înapoi... Ce era un pontator? Niculescu îmi explică: unul care ţine socoteala orelor de muncă ale altora. De unde dracu le afla, aşa mic cum era? În orice caz n-avea încă optsprezece ani, dar ai fi zis că are douăzeci şi cinci după felul insidios cu care cuvântul lui intra şi ieşea din lucruri, cunoscându-le toate feţele, şi după felul bătrânicios cum îi fugeau pri­virile, fără să comunice de îndată ce vedea. Îi dădeam pumni în spinare să vorbească, să răspundă când îl întrebam: "Cum dracu ai ajuns tu în şcoală? De învăţat înveţi prost, hoţ eşti şi ai şi bur­să ca Dobrinescu!" Îşi arăta dinţii într-un surâs încremenit, încă inocent, şi nu zicea nimic. Pentru fete nu manifesta nici un inte­res ca şi când le cunoştea el, ştia câte parale fac. "Tu, să ajungi învăţător? exclamam eu furios (învăţătorii mei fuseseră inflexi­bili, nu alunecoşi cum era el). Şi cum să pedepseşti tu un copil care a şterpelit ceva? Nici n-o să-l pedepseşti, o să râzi în sinea ta şi o să faci din ei oameni după chipul tău, dacă n-or să te ia ţăranii la goană cu ţăpoaiele! Sau te pomeneşti că o să le ţii discursuri şi ei or să se uite uluiţi în gura ta ipocrită?" "Nu sunt ipocrit, zicea, surâd sincer, dar nu râd ca tine de domnul Juman­ca. Din pricina ta or să ne dea afară pe-amândoi, o să-i spună inginerului că suntem derbedei..."
Uite că se adeverise această prezicere a lui, dar nu se gândea să-mi reproşeze. Poate că nu era adevărat? Poate că într-adevăr nu mai era nevoie de noi? Soarele de iulie ne bronzase, începu­se să ne placă ceea ce făceam şi iată, eram trimişi înapoi, să...
- Ne pricepem noi să fim pontatori? îl întrebai.
- Învăţăm repede, răspunse el liniştit.
Câteva ore rătăcirăm printre muncitori neştiind cui să ne adresăm. Pe cine întrebam, dădea din umeri. Dar ce muncitori ciudaţi. Unii cu ochelari, cu cămăşi de mătase pe ei, cu ceasuri la mână, unii tineri, alţii încărunţiţi... Dădeau cu târnăcopul, ridicau terasamentul de-a lungul acelei sfori întinse de domnii Jumanca şi Ionescu. Aveau bocanci noi în picioare, pantaloni eleganţi.
- Sunt jidani! îmi şopti Niculescu.
Ia uite! Formidabil! De unde aflase şi asta? Şi tot el îmi spuse că jidanii ăştia nu veniseră acolo de bunăvoie, ci... Şi râse... adică erau aduşi cu forţa? Desigur! Deşi legionarii fuseseră beliţi, ăştia tot nu scăpau.
Găsirăm până la urmă un domn care ne spuse că pontatori nu putea să ne angajeze, n-aveau nevoie, dar dacă vroiam să câştigăm un ban putea să ne angajeze la nivelare, adică nu chiar la lopată şi la târnăcop, ci - şi ne arată - cu un fel de mai să tasăm pământul pe care îl săpau şi îl aruncau ceilalţi şi peste care urma să se pună pietrişul şi traversele. Nu trebuia lovit cu acel mai, ci doar ţinut de coadă drept, ca pe un bătător de putinei de lapte şi îndesat cu el pământul deja fărâmiţat de alţii. Nu, spusei. Dar Niculescu, cu ţigarea în gură, puse mâna pe un astfel de mai şi de îndată începu să lucreze. Era mic, bătătorul de pământ era cât el. Dar îl mânuia cu pricepere, în secunda în care îl luase în stăpânire şi învăţase ce are de făcut. Îmi întoarse spatele, din clipa aceea nici nu se mai uită la mine. Mă îndepăr­tai, lăsând în urmă târnăcoape care se ridicau în aer, braţe care aruncau, şir nesfârşit de oameni peste câmpia fără margini. Îmi stăruia în minte chipul viclean al lui Niculescu, care se pierduse în marea de oameni. Se pierduse?! Ceva îmi spunea că nu rămânea el acolo să facă la nesfârşit munca aceea, printre acei inşi pe care îi recunoscuse atât de rapid cine sunt. Un gând care îmi scăpa îl determinase să rămână. Ce gând? N-aveam să-l mai aflu.
Câteva ore mai târziu un camion al şantierului mă ducea pe platforma lui înapoi la Bucureşti. Aveam o mie de lei în buzunar şi mai trebuia să primesc una de la C.F.R. (aşa credeam), un timp incalculabil de libertate mă aştepta în marele oraş. Zburam, iar zdruncinăturile camionului îmi sporeau sentimentul de triumf care mă stăpânea. Ce, fusese rău? Câştigasem... Era soa­re bolta cerului, spre care îmi ridicam privirea, era fără cuprins, vântul îmi biciuia faţa, drumul fugea în urmă cu viteză.

Aveam în minte un gând: unde puteam eu lucra cel mai bine? În preajma cărţilor, bineînţeles, să am salariul meu lunar, să mă întorc acasă şi să mă apuc să învăţ, să-mi dau examenele în particular, la un liceu şi pe urmă să urmez la universitate, încă opt ani de studii şi îmi luam licenţa în litere la douăzeci şi şapte de ani. Era prea târziu? Nicidecum! Dar uitam că era război şi că în '43 trebuia să fiu încorporat. în '43? E, he! Până atunci războiul... cine ştie...
Pe Cărămidari am găsit uşa încuiată. M-am dus la Fabrica de lânărie, l-am chemat pe Nilă la poartă şi i-am cerut cheia. L-am întrebat ce făcea el acolo? A dat din cap şi din umeri: făcea el ceva, avea o leafă, n-a vrut să-mi spună, dar era puţin încurcat.
- Vezi, zice, că în zilele astea vine Veta... hî, unde să stai şi tu...
I-am răspuns că nu e nimic, o să dorm pe jos. Nu m-a între­bat nici unde fusesem două luni, nici ce gânduri aveam rămâ­nând la Bucureşti (îi spusesem că la şcoală nu mai mă puteam duce), nu era ca Ilie, să mi se bage în suflet...
Veta a venit, dar curând a plecat, s-a întors la ţară unde îşi lăsase copilul. Curând după plecarea ei plecă şi Nilă.
- Vezi, mi-a spus într-o dimineaţă.
Era îngândurat ca de obicei, absent cu alţii dar nu cu sine. Mi-a şoptit:
- Mă duc în concentrare.
Simplu, parcă mi-ar fi spus un lucru obişnuit, firesc şi fără implicaţii pentru soarta lui. A adăugat că odăiţa era plătită pe trei luni, puteam să stau, proprietarul ştie... Nu era scumpă chiria, un pol pe lună, după trei luni trebuia să plec sau s-o plătesc mai departe...
- Bine, Nilă!
Lucruri aveam, o plapumă, cearceafuri, restul, care era al lui, avea să vină Veta să le ia. Dar al cui era patul? Al proprietaru­lui. Şi Nilă mi-a întors spatele şi a luat-o cu pas vioi spre poartă. Credeam că o să revină să-şi ia la revedere, fiindcă plecase fără să-mi spună un cuvânt mai mult, fără un gest, fără o privire care putea ţine loc de despărţire. Nu s-a mai întors niciodată, regi­mentul lui 5 Dorobanţi din Giurgiu intra în foc şi Nilă avea să moară un an mai târziu pe frontul rusesc.
Cu o mie de lei în buzunar mă simţeam la adăpost. Cu încă o mie pe care aveam s-o mai primesc de la C.F.R. puteam să mă bucur de libertatea mea multă vreme şi între timp să-mi caut un post. Gândul îmi mergea spre o bibliotecă, să fiu deci bibliote­car, să mă înscriu la un liceu şi să-mi realizez planurile, care erau atât de simple încât nici un nor nu-mi turbura zilele. Deo­camdată eram absorbit de lectura unui mare roman, în trei vo­lume, Casa de lut de Pearl Buck şi Mama, de aceeaşi autoare şi de un volum de mitologie greacă, pe care vroiam să-l asimilez în întregime, căci istoria Greciei antice mă prinsese încă din clasa întâia, mă pasiona.
La anticar (acest anticar se afla într-o mică piaţă nu departe de Cheiul Gârlei, într-un mic pavilion numit Casa anticarilor, erau vreo şase, nici acum nu ştiu cum îi zice, un oraş nu-l cu­noşti bine nici dacă locuieşti în el zeci de ani) întâlnesc într-o zi, pe cine? Diaconescu! Cea mai proeminentă figură din Şcoala normală de la Cristur-Odorhei, elev pe clasa opta, puternică per­sonalitate, respectat de toţi profesorii, îi dădeau zece fără să-l examineze, fiindcă ceea ce ştia el depăşea mult manualele, era inutil să-i pui acestui băiat întrebări.
- Domnul Diaconescu! Ce e cu dumneavoastră aici? l-am întrebat eu. Nu sunteţi învăţător?
Mă cunoştea. Deşi doar pe clasa a treia, elevi dintr-a opta ve­neau la mine să le fac o lecţie model. Tema lecţiei. Introducerea. Expunerea subiectului. încheierea. Tema aceea trebuia for­mulată în scris, şi când era vorba de literatură nu era o glumă. Puşi în situaţia de a urmări o idee (şi mai târziu, în viaţa literară, am cunoscut scriitori talentaţi şi vânjoşi, cu sevă în ei, dar care chiar dacă ar fi mers aiurea şi s-ar fi izbit cu capul de un copac, după cum spusese la un moment dat tot unul dintre ei„ tot n-ar fi găsit o idee) veneau la mine cu manualul pe care nu-l înţelegeau şi mă rugau să le fac eu lecţia; şi le-o făceam. Şi Diaconescu aflase şi ne împrietenisem.
Era un ins mic de statură, totdeauna bine îmbrăcat, matur înainte de vreme, destinat unui viitor strălucit... Ce căuta el la Casa anticarilor? M-am uitat la el. Costum impecabil, pantofi bine lustruiţi, stăpânire de sine de bărbat precoce, ironie spusă cu întoarcerea capului într-o parte, să vadă şi alţii comedia, sau valoarea ignorată.
- În aceste timpuri, zise, când Europa e turbure, Portrete lirice de domnul Ion Pillat ne asigură de permanenţa poeziei.
Şi îmi arătă orgolios volumul pe care tocmai îl găsise şi îl cumpărase.
Mă întrebă ce fac în Bucureşti.
- Bine, zic, şi i-am dezvăluit gândurile necomplicate care stăpâneau viaţa mea.
El mă ascultă atent, îmi spuse că planul era realizabil dacă îl urmăream cu perseverenţă şi continuitate, cum spunea adoles­centul lui Dostoievski şi mă invită pe Ia el.
Locuia, ce întâmplare, pe-aproape de Cărămidari, într-o odăiţă însă mai luminoasă şi mai bună decât a mea, cu chiuvetă şi lumină electrică.
- Întâi, zise, să mâncăm (între timp se făcuse seară). Poeţii mâncau şi ei, continuă punând cartea lui Pillat pe noptieră. Nu ştim încă prea bine ce făcea Eminescu, cum îşi lua micul dejun, unde îşi lua prânzul şi cu cine. Vorbesc de viaţa lui cotidiană. Exemplarele deosebite ale speţei noastre ne interesează în cele mai mici amănunte... Dar romanul pe care l-a scris domnul Cezar Petrescu despre poetul nostru cel mai mare e neinspirat, nu se vede geniul, fiindcă asta ne interesează.
În timp ce vorbea pusese masa şi aprinsese o lampă de petrol de gătit. Avea ciorbă, mâncare de zarzavat cu carne, un fel de ghiveci măcelăresc, salată de vinete, brânză şi unt. L-am între­bat cine îi găteşte.
- Eu, mi-a răspuns el dând capul într-o parte, ironic la adresa cui l-ar dispreţui şi nu fără mândrie. Cei mai buni bucătari sunt tot bărbaţii, aici la Bucureşti, în lumea civilizată. Numai ţăranii consideră că bucătăria e treaba muierii şi tot ce face în acest sens un ţăran ţine de măcelărie: taie un porc, un viţel...
Avea dreptate şi am râs.
- Deci liceul în particular, a continuat el cu o voce scăzută, dar limpede, foarte bine, eu sunt funcţionar la U.C.B. ("iarăşi U.C.B.! am exclamat în sinea mea, U.C.B.-ul ăsta e o adevărată salvare pentru toată lumea"), dar am intrat greu şi numai fiindcă am avut faţă de alţii avantajul studiilor. La toamnă mă duc la postul meu, sunt învăţător, dar în timpul vacanţei am vrut să câştig nişte bani, pentru sora mea, care e şi ea la liceu, pe clasa a cincea. Să-ţi arăt.
Şi se duse şi trase de sub pat un cufăr, îi deschise capacul şi îmi arătă un teanc de bani.
- Într-adevăr poţi învăţa liniştit dacă găseşti o slujbă, conti­nuă el invitându-mă la masă.
Ciorba era excelentă, de mult nu mai mâncasem ceva aşa de bun. În internat numai foamea ne împiedica să ne dăm seama cât de infectă era mâncarea. Din mia mea făceam economie, mâneam numai pâine cu roşii şi adesea un corn cu lapte.
- Îţi cumperi ca mine o lampă cu gaz, un tacâm şi două far­furii şi îţi faci acasă. Piaţa te învăţ eu, mergi cu mine mâine du­pă masă să vezi ce să cumperi şi cum să te tocmeşti.
Cărţi avea puţine, în franţuzeşte, Valery, Mallarme, Baudelaire (şi o traducere a acestuia de Şerban Bascovici). Am uitat de Portretele lirice ale domnului Pillat şi am citit din Baudelaire, întâi din original, apoi tălmăcirea lui Şerban Bascovici. Nu citisem până atunci nimic din. poetul francez şi auzind Stârvul, Spleen, Albatrosul, Corespondenţele, am avut un şoc. Citi­sem Villon, cu dicţionarul în mână şi după ce îl descifrasem îl recitisem luni de zile, prizonier total al celebrelor Balade. După Eminescu era al doilea poet care mă făcea să simt că poezia e un miracol care ne scoate din efemer şi ne face să ne simţim eterni. Şi tatei îi plăcea poezia... Coşbuc... Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea ?
O auzise la şcoală, recitată de copii la sfârşitul anului şi ade­sea repeta aceste versuri, a căror imagine simplă îl făcură să aibă o idee a ceea ce înseamnă un om în mijlocul omenirii. Şi acum, iată, un altul care putuse scoate astfel de accente contem­plând cu iubita de braţ un stârv plin de viermi. Iluminarea din final în care poetul afirmă că deşi iubita lui va ajunge ca acel stârv, el va păstra în suflet spiritul descompusei sale iubiri, m-a făcut să tresar. Da, iată ideea genială care salvează o formidabi­lă descripţie care nu promitea nimic bun şi cum nu există un univers deosebit al poeziei, iar altul separat, nepoetic, vulgar... Un stârv! Şi cum a ţâşnit scânteia divină din sufletul poetului! Atunci am înţeles şi n-am uitat că se poate scrie despre orice, că un om, un animal, un mediu social, un lucru au în conştiinţa ar­tistului o importanţă egală. Să scrii despre bufniţe!... Ce se pu­tea scrie? Că sunt prevestitoare de rele? O idee comună. Baudelaire descoperea că ele iubesc nemişcarea şi meditează, şi că numai omul poartă pentru totdeauna osânda de a fi vrut să schimbe locul. Dar despre pisici? Ce să scrii despre o pisică? Edgar Poe, ale cărei povestiri fantastice le citisem, arăta că o pisică putea împinge la crimă. Baudelaire le iubea ochii, în care contempla ora... Fără o idee, gândeam, nu există operă de artă durabilă.
I-am spus lui Diaconescu acest gând al meu şi el a confirmat, corectându-mă însă. Uneori poezia îşi ajunge ei însăşi, fără a exprima neapărat o idee originală. Bacovia de exemplu, în admirabila Lacustră, are doar un sentiment că plouă şi totul se prăbuşeşte. Şi încă aici exista ideea că un gol istoric îl cuprinde şi se simte ca pe vremea locuinţelor lacustre ale strămoşilor noştri, dar alteori nu descrie decât un peisaj dezolant şi cerul plumburiu, pe care îl străbate un corb diametral.
- Ba nu, zic, şi acolo apare un sentiment, care e de fapt o idee, că natura ne apasă cu elementele ei:
Chemări de dispariţie mă sorb.
- Da, dar nu e o idee prea originală. Domină descripţia pei­sajului, învăluit în poezia sumbrului.
Ne-am despărţit la sugestia lui discretă că dimineaţa trebuie să se scoale devreme, deşi eu aş fi vrut să mai rămân. Poezie, da, dar el avea o slujbă, nu se putea duce obosit de nesomn. Urma să ne vedem a doua zi pe la orele şase.
L-am găsit gata pregătit să ieşim, să mă înveţe cum se face o piaţă. Şi-a luat o plasă şi am pornit-o pe jos spre Piaţa Mare. Pe drum a început să-mi vorbească despre fete şi cât sunt ele de drăguţe, dar că dacă vroiai să le placi trebuie să arăţi bine îmbrăcat, pieptănat şi cu cravată la gât. Şi m-a măsurat o clipă. Nu purtam cravată şi pantalonii mei nu erau călcaţi ca ai lui...
- Să vezi, zice, dacă mă uit eu la una, cum întoarce capul... Ia uite ce frumoasă e asta care vine.
Şi într-adevăr fata zâmbi când, ajungând în dreptul nostru, Diaconescu o salută şi îi spuse:
- Sărut mâna, domnişoară! Plimbare plăcută... Puteam să facem cunoştinţă, îmi şopti, dar nu acuma. Duminică ieşi cu mine şi ai să vezi. Dar să te pui la punct, nu aşa...
Am ajuns în piaţă şi l-am urmărit cum târguia şi se tocmea pentru un firicel de mărar. Nu se grăbea şi totdeauna ieşea, după cum îmi demonstra el, în câştig. Cunoştea toate legumele şi de câte anume legături avea nevoie. Îşi făcea socoteli: asta da, asta nu, fiindcă mai mâncase cu o zi înainte felul cutare, pentru mâine o să-şi facă iar o ciorbă şi o să cumpere o pasăre, să facă pilaf.
- Să vii, zice, şi mâine, să mănânci la mine şi să vezi ce bun e. A cumpărat o pasăre şi ne-am despărţit. A doua zi m-a făcut să descopăr un nou poet, nu mare, dar de o blândeţe ca un balsam: Francis Jammes, în traducerea tot a domnului Ion Pillat. Poetul ăsta iubea măgarii şi românul traducea astfel:
Iubesc măgarul dulce
Călcând lângă uluce
şi ar fi vrut, când avea să moară, să intre în rai cu măgarii.
- Pe lângă marii damnaţi, Villon, Poe, Baudelaire, apar pe lume şi astfel de poeţi, mi-a spus Diaconescu cu o expresie de încântare extremă, vrând parcă să-mi spună că trebuie să rămân deschis pentru toţi, adică şi pentru cei mai mici. Ei corespund, a continuat el, infinitelor stări afective ale lectorului, care nu e totdeauna, mon semblable, mon frere, când citeşte Spleen-urile baudelairiene. Noi ştim ca măgarul nu e dulce, e încăpăţânat şi imprevizibil, te poate trânti să-ţi sune oasele. Dar poetului îi plac, aşa i se par lui... E frumos şi senin acest domn care ieşea la plimbare pe câmp printre poteci şi se gândea să intre în rai în asemenea tovărăşie... 

În acest timp trupele române se apropiau de Odesa. Războiul era încă pe-aproape, dar nu ne interesa. Singurul efect în Bucu­reşti era faptul că apăruse pâine amestecată cu mălai; când era proaspătă, era bună. Adesea întâlneam nemţi pe marile bulevar­de, totdeauna în grupuri, în linie de patru sau cinci, în ţinută impecabilă, raşi, uniforme gri-bleu, frizaţi, descheiaţi la gât, cu boneta pe-o parte, în acelaşi pas, automate bizare într-o lume pestriţă, care se dădea la o parte din calea lor: nu erau ei ceva nefiresc? Diaconescu avea faţă de război o atitudine de specta­tor: "Dacă nemţii nu câştigă imediat, se împotmolesc ca armata lui Napoleon. Dar nu se ştie. Să vedem. Au lăsat Anglia necuce­rită.... Poate vor să se înţeleagă cu englezii, după ce distrug bol­şevismul."
Mai multe nu ştia nici el şi nici eu. Mă miram că nu era încă militar. Mi-a spus că în primăvară va fi încorporat. Zilele lui august însă treceau în discuţii despre poezie şi literatură, cu Diaconescu, în plimbări duminicile, în care el vroia să-mi arate cum se poate face cunoştinţă cu o fată (fără totuşi să-mi demon­streze ceva concludent), şi mia mea se topea. Firesc, i-am spus într-o zi că nu mai aveam bani, să-mi împrumute cinci sute de lei şi i-i dau înapoi, am de încasat salariul meu pe o lună de la C.F.R. Fără ezitare a deschis cufărul şi mi-a dat banii. În acelaşi timp mă întrebam de ce dracu nu mă dusesem eu atâta vreme să-mi încasez acei bani de la C.F.R. M-am dus în zilele ur­mătoare. Funcţionarul de la ghişeul la care am fost îndrumat mi-a răspuns însă că nu mai aveam nimic de încasat. Gata, simplu, din momentul plecării mele din Fierbinţi, s-a calculat că încasa­sem ceea ce mi se cuvenea, ba chiar pe câteva zile în plus şi fu­sesem ras, "liber la îmbarcare" a mai adăugat acel funcţionar, care, contrariu a ceea ce spunea despre ei, aveau şi humor în anumite situaţii date.
- Dar aşa mi s-a spus, am protestat eu indignat, că mai am de primit o mie de lei.
- Cine v-a spus? m-a întrebat el luându-şi brusc ochelarii de la ochi şi interogându-mă fără încredere, dar totuşi curios.
Ei? Cine îmi spusese? Niculescu? Te pomeneşti că idiotul ăsta... Ce să fac acuma cu spusele lui Niculescu, în faţa unui funcţionar care avea scripte cu date precise? În realitate nu ştiu­sem nimic clar despre salariul meu, cât era, câte zile lucrasem şi dacă mai aveam sau nu ceva de primit.
"Ce pot să fac? m-am întrebat. N-am de unde să-i dau lui Diaconescu banii înapoi". Şi vizitele mele la el au încetat. Bine că nu ştia unde stau. N-a trecut însă o săptămână şi a survenit catastrofa. Eram în odăiţa mea, când am auzit o voce autoritară în curte:
- Unde stă domnul Marin Preda?
Erau mai multe odăiţe în acea curte şi o voce i-a răspuns şi i-a arătat-o pe a mea. Am auzit o bătaie în uşă şi am sărit din pat în prag se afla Diaconescu, un domn sever, indignat, străin şi im­placabil.
- Ai spus, a început el, că îmi dai banii în câteva zile. Au trecut două săptămâni şi ai dispărut. Ce înseamnă asta? Ţi-am spus că adun bani pentru sora mea, nu sunt bogat, muncesc cu un scop. E o lipsă de sensibilitate şi de conştiinţă să mă tragi pe sfoară în felul ăsta. Te rog să-mi dai imediat banii înapoi.
Eu eram încă stupefiat de faptul că mă găsise. Nu-mi amin­team să-i fi dat adresa. Am început sa mă bâlbâi, copleşit. Că n-am bani... Că...
- Cum n-ai bani? Nu ţi-ai încasat leafa de la C.F.R.? a conti­nuat el uitându-se bănuitor în jur, în mizerabila mea odăiţă.
- N-am încasat, nu mai aveam nimic de primit.
- Atunci nu trebuia să te împrumuţi.
- N-am ştiut... Când m-am dus acolo...
Şi i-am explicat ce se întâmplase. M-a crezut imediat, dar jignirea tot nu-i trecea. Totuşi, s-a îmblânzit.
- Trebuia să vii să-mi spui. De ce sa mă laşi să cred că eşti un om care a pus mai mult preţ pe fuga de sinceritate decât pe o prietenie. Nu e nimic, n-ai, am înţeles... Dar să eviţi să mă vezi... Credeai că n-o să te înţeleg?
Avea dreptate, mă bâlbâisem lamentabil la prima mea cioc­nire liberă cu viaţa, vrusesem într-adevăr să-l trag pe sfoară, re­cunoşteam în sinea mea acest lucru, fără să ştiu de ce nu alese­sem calea simplă a mărturisirii. Preferasem să las în urmă un om care mă făcuse să descopăr pe Baudelaire, decât să... Prefe­răm să fugim în mod laş, decât să mărturisim un lucru neînsem­nat. Ne despărţim de oameni pe care îi admirăm, numai pentru că... Ei, pentru ce? Pentru nimic...
- N-are importanţă, a continuat el aşezându-se în sfârşit pe pat, trăgându-şi uşor pantalonii cu dunga bine călcată. Ţi-a fost frică să înfrunţi o mică situaţie imprevizibilă, dar să fii atent că vei avea de înfruntat situaţii infinit mai grele şi mai complexe. Nu fugi!... Cinci sute de lei nu e o avere, nu te mai gândi, am uitat... Caută-ţi totuşi un serviciu. Ce faci toată ziua? Fiindcă n-o să poţi trăi aşa, o să mori de foame. Te-ai înscris măcar la liceu? Ai spus că ai un plan...
- Nu m-am înscris...
- Păi pierzi anul, cursurile au început. Nu cunoşti pe nimeni să te ajute? Eu nu pot, trebuie să plec, am aranjat să lipsesc până la întâi octombrie, dar şi aşa, la U.C.B. n-am nici o trecere să te recomand...
"U.C.B.?! Ferească Dumnezeu, am gândit. Dacă află tata, o să creadă... soarta de la început a lui Ilie..."
- Măcar ai încercat undeva?
Încercasem la trei biblioteci, nici măcar nu vruseseră să stea de vorbă cu mine. "N-avem loc" (şi un gest cu mâna să ies afară). Cumpărasem Universul, mă dusesem la câteva instituţii să fiu angajat funcţionar... Nimic... Studii puţine, mi se răspunsese şi cu o privire de neîncredere: eram prea mic, nu se angaja un funcţionar fără state de serviciu, şi mai ales la vârsta asta.
- De ce nu te întorci la internat? zise atunci Diaconescu ne­dumerit. Mi-ai spus că ţi-ai luat capacitatea... Ştiu, n-ai bani de taxe, dar să vorbim cu directorul, nu poate să te lase aşa pe dru­muri...
Am ridicat privirea. Era o idee.
- Ai dreptate, i-am spus, mă întorc la internat.
De ce nu? Toate punţile nu fuseseră tăiate cu Şcoala norma­lă. Erau tăiate numai în gândul meu, dar poate că domnul lonaşcu găsise pentru mine o soluţie, nimeni nu-mi spusese că nu pu­team să mă mai întorc şi să urmez acolo cursul superior.
- Mă învoiesc mâine dimineaţă de la serviciu şi vin cu tine, a mai spus Diaconescu văzând cât de abătut arătam. De ce să nu-ţi dea o bursă? Atâţia neisprăviţi o primesc. Vin mâine şi te iau.
Şi a plecat. Scena care a avut loc însă la şcoală a fost şi mai lamentabilă, de astă dată pentru amândoi. Cât am intrat în hol ne-am întâlnit cu domnul Lascăr, care parcă ne-ar fi aşteptat.
- Ce e cu dumneata aici? a strigat el. Dumneata nu mai ai dreptul să intri în această şcoală... Iar dumneata, cine eşti? Ucebe, a silabisit el cu dispreţ, apucându-l cu o smucitură pe Diaconescu de braţ, care avea într-adevăr pe mânecă o bandero­lă U.C.B., ieşi imediat afară din hol, nu primim aici pe toţi mă­turătorii de stradă.
Diaconescu a zvâcnit din umeri cu acelaşi dispreţ pentru individul din faţa lui:
- Sunt absolvent al Şcolii normale, şi nu vă permit...
Dar cel care nu putea permite era celălalt, instalat într-o clădire în care era stăpân şi a chemat portarul să ne dea afară. Şi ne-a şi dat. Simpla lui prezenţă, deşi umilă, dar hotărâtă, ne-a convins că trebuie să ieşim.
- Un imbecil, un zbir, a zis Diaconescu în stradă. Arăta liniştit, stăpân pe sine, deloc jignit de cele întâmpla­te.... Da, dar ce era de făcut cu mine?
- O să te descurci, o să găseşti undeva un loc, mi-a spus el încrezător.
Şi l-a înjurat de mamă cum îl înjurasem şi eu anul trecut pe individul care ne dăduse afară, spunând că mi-l făcusem duş­man din cine ştie ce prostie, peste care un bărbat adevărat ar fi trebuit să treacă. Dar câţi sunt cu adevărat bărbaţi?... Şi cu aceste cuvinte liniştitoare ne-am despărţit la prima răspântie de străzi, el cu gândul la sora lui pentru care muncea, eu în faţă cu libertatea mea, care ajunsese la limită.
N-am mai auzit de-atunci nimic despre el. O fi murit pe front? (Căci mai târziu aveam să aflu că erau făcuţi rapid ofiţeri şi trimişi în foc) sau, cumva, în '49, se găsea în vreun sat şi îi învăţa pe copii? Dar cum avea el şi cu cine să mai citească şi să discute despre Baudelaire şi Francis Jammes?! Când Arghezi şi Blaga erau interzişi? Trecut printr-un război şi printr-o revoluţie care era în curs, pierdusem contactul cu generaţia mea... N-am mai auzit nimic nici despre Niculescu, ce-o fi făcut el acolo pe şantierul din Fierbinţi, dacă s-a întors la şcoală şi ce s-a ales de el. Despre unul dintre turnătorii cei mai fideli ai domnului Las­căr am auzit că a ajuns cercetător la Academie. M-am mirat. Pe cine dracu să torni la Academie şi cui, când acolo cercetările nu pot fi turnate, ci doar apreciate sau dispreţuite. Aşa credeam, nu ştiam că multe se pot petrece şi cu cercetările... Pe Amuza cel misterios l-am întâlnit într-o zi, prin '49, în tramvai. "Amuza, am exclamat, ce faci, ce-ai ajuns?" Tăcere. "Du-te dracului, i-am spus, unde lucrezi?" Mister. Nici un cuvânt. "Unde lucrezi, spune, ce, e secret? Spune orice, că nu mă interesează, spune şi tu o minciună". "Sunt cartograf zice. "Ce e aia cartograf? N-ai ajuns învăţător?" Iarăşi tăcere. "Cartograf unde? am repetat. La ce instituţie?" La ce instituţie?! Ce glumă! Cum să spună toc­mai instituţia!? Pe Dobrinescu tot aşa, l-am întâlnit întâmplător pe stradă... "Ei, i-am spus, n-ai fugit în ţări străine? Măcar ai ajuns învăţător?" Călca tot aşa, aşezat, cu atenţia puţin împrăşti­ată, dar mulţumit, cu o expresie împărţită între amintiri şi reali­tate. Lucra la editura sindicatelor, redactor sau ceva asemănător. Şi mi-a făcut cu ochiul: e de lucru acolo, e interesant, în general viaţa e interesantă, dacă nu ajungi rege în Terra Nova, ajungi totuşi ceva şi nimeni nu te împiedică să-ţi meargă totuşi gândul, aşa domol, cine ştie, cât suntem tineri (şi eram) nimic nu era pierdut... Nici despre el, de-atunci, n-am mai auzit... Bârzoi, cel chinuit la vioară, mi-a dat într-o zi un telefon şi ne-am întâl­nit la Capşa. Era ofiţer superior, procuror militar şi tot ce-am putut auzi de la el... duşmanii poporului... în numele legii... Hai să nu mai vorbim despre asta... Nici nu vorbisem, i se păruse lui că vorbise, am înţeles, totuşi, că nu dormea bine, că gemea şi bolborosea în somn chinuindu-şi nevasta, se trezea în miez de noapte, când nu trebuia să fie la orele cinci dimineaţa în incinta închisorilor şi să citească sentinţele care nici măcar nu erau ale lui, şi nici ale judecătorilor... "Despre ce să vorbim atunci, Bârzoi, gândeam, dacă tu nu ai identitate? În acel an şcolar '40-'41 eram legaţi prin ură. Ţi-aminteşti cum ne-am bătut odată cu disperare, fără să ştim de ce? Tu ai sărit la mine, ne-am rupt gulerele de la cămăşi, ne-am însângerat obrajii, ne-am tăvălit pe jos gâfâind, căutându-ne gâturile să ne ucidem, să dispară unul din noi doi, deşi te ajutam la lecţii, îţi arătam dificultăţile.... Îmi plecam fruntea lângă a ta, cu toate că nici eu nu stăteam prea bine, iar soarta ta, neliniştile tale, le simţeam dez­nădăjduite, fără ieşire... Ne-am redresat, inocenţa vârstei a fă­cut ca ura să se retragă, iar acum e uitată... Ei, ce-ai ajuns tu?"... Masa s-a terminat fără destăinuiri, ne-am despărţit şi nu ne-am mai văzut ca şi când n-am fi existat... Cine mi-a spus de soarta unui altuia, care a plecat în anii războiului în Germania să se instruiască, să se facă ofiţer? Nu era din clasa mea, ci dintr-a opta, dar eram prieteni. S-a întors, a fost trimis pe front la în­toarcerea armelor contra celor care îl instruiseră, un glonţ l-a lo­vit în gât, a început să verse sânge a început sa horcăie şi a mu­rit pe linia întâi fără ajutor... un flăcău blond, cu ochi albaştri de basarabean, frumos, împlinit la douăzeci de ani, a cărui soră avea să-l plângă fără să-l înţeleagă, prinsă de isteriile vârstei, după cum mi s-a povestit...

Ce să scriu despre generaţia mea împrăştiată, prinsă de valurile istoriei şi a cărei soartă îmi scăpa? mă întrebam în faţa mesei mele de scris la Sinaia, în acea iarnă bogată în zăpadă a anului '49. Să scriu despre un tânăr care îşi căuta un drum, sin­gur în marele oraş şi necunoscând pe nimeni? Ce mi se mai în­tâmplase?