Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a 15-a)

Banii daţi de tatăl meu erau pentru taxe. Dar nici nu mă gân­deam s-o fac. ÎI întrebai pe Nilă care se întorsese de la nevastă-sa, dacă puteam, cu o mie de lei, să-mi cumpăr un costum de haine, o cămaşă mai bună şi o pereche de pantofi. Nilă se gândi.
- Hai cu mine să căutăm, zise.
În drum ne oprirăm şi ne uitarăm într-o vitrină, adică eu mă oprii, Nilă mă lăsă să mă uit, cu mâinile în buzunare şi cu un surâs de îngăduinţă pe buze.
- Nu de-aici, îmi spuse, de-aici nici un pantalon nu poţi să-ţi iai cu o mie de lei. O pereche de pantofi costă şase sute, tu vrei şi cămaşă!... Hm!... Hî...
Râdea de mine, dar totuşi avea el ceva în cap, dacă o por­nise... Străbăturăm marele bulevard până la piaţa Brătianu, cu statuia pe care o ocoleau tramvaiele şi intrarăm spre Sfântul Gheorghe. Acolo Nilă o luă la stânga şi curând dădurăm de niş­te străzi pline de prăvălii deschise şi lume care forfotea; parcă era un bâlci.
- Ce e aici? îl întrebai.
- Taica Lazăr, zise el.
A, Taica Lazăr, cum să nu, auzisem, da, aşa era, aici totul era ieftin, până şi în sat era cunoscută această stradă. Ne opri­sem nehotărâţi. În care prăvălie să intrăm? Şi atunci din uşa uneia mai apropiată se desprinse un om, veni drept spre noi şi îmi şopti mie la ureche.
- Domnu, am un costum de haine special pentru dumneata! Am tresărit! De unde dracu ştiuse că chiar un costum' de haine căutam? Mă uitai la Nilă, care lăsase capul în jos.
- Păi n-are nevoie numai de costum, murmură el, vrea şi o cămaşă şi o pereche de pantofi.
- Am şi pantofi şi cămăşi, zise individul. Intraţi, veniţi cu mine.
Am intrat în prăvălie, care într-adevăr era înţesată cu de toate şi omul luă de pe o vergea un costum gri, unde erau înşira­te cu zecile şi mi-l arătă.
- Special pentru domnul, zise el, încercaţi-l.
Mă vârî undeva în spate, mă dezbrăcai şi îl încercai, cu că­maşă nouă. Era perfect! îmi aduse şi o pereche de pantofi, care nu erau chiar noi, dar nici tociţi şi mă uitai în oglindă. Ei, aşa da! Îmi legai la gât şi o cravată, pe care negustorul îmi spusese că mi-o dă pe deasupra, nu intra în cost şi mă întorsei să mă vadă Nilă.
- Un domn elegant! exclamă individul, astea cu care aţi venit puteţi să le aruncaţi, domnul e student, dacă nu mă înşel, nu se face ca un student să poarte asemenea...
- Şi cât costă, murmură Nilă îndoit.
Ştia el că aici e ieftin, dar nici pe degeaba nu ţi le dădea nimeni, or o mie de lei... Negustorul făcu un gest: cât poate să coste? O nimica toată.
- Facem o reducere pentru un student, zise el. Ştim noi că studenţii o duc greu, dar trebuie să fie şi ei îmbrăcaţi bine, se întâlnesc cu studentele, ies la plimbare... Am şi palton... Spe­cial. Ăla nu e palton pe care îl aveţi, nici nu pot să spun ce e, manta, dulamă ţărănească, scurteică... Seamănă cu o scurteică de muiere...
Nilă rânji. Aşa era. Totuşi se opuse:
- Palton, nu, vine primăvara... Şi pân' la anu....
- Bine, conveni individul, şi puse paltonul la loc.
- Cât zici că costă? şopti Nilă.
- A, exclamă negustorul ca şi când ar fi crezut că spusese lucrul acela lipsit de importanţă, preţul adică; patru mii de lei! se miră el însuşi de cât de ieftin era.
Nilă îşi încreţi fruntea. Eu simţii că trebuie să mă întorc la vechiul meu costum pe care cu adevărat mă gândisem o clipă că trebuie să-l arunc. Chiar dacă ne tocmeam, cât putea să lase? O mie, chiar două, şi? De unde luam mia cealaltă? Nilă se gândea. Se uită la mine.
- Spune-i, zise, câţi bani ai. Şi dacă nu vrea, mergem în altă parte.
- N-am decât o mie de Ici, spusei eu.
Negustorul începu să râdă şi să enumere... costum special, pantofi, cămaşă, cravata o lăsa deoparte... începui şi eu să râd. Mă aşezai pe scaun să mă descalţ. Dar observasem că de cât timp stăteam noi acolo nu mai intrase nici un client, deşi mişu­nau cu sutele pe-afară. Sigur, ne ducem la altul, găsim noi...
- Daţi două mii de lei şi gata, zise individul. Nu câştig nimic, dar poate dacă vă fac cadoul ăsta, o să am şi eu noroc cu altul care are mai mulţi bani.
Nilă dădu din cap împovărat:
- De unde, rânji el blând, dacă n-are decât o mie?
- Bine, se hotărî brusc negustorul. Scoateţi mia şi să-l purtaţi sănătos.
Ştia, din experienţa lui de negustor, cine şi câţi bani are în buzunar. Iar o vânzare era mai bună decât nimic. I-am plătit şi am vrut să plec. Nilă însă m-a oprit să iau şi hainele vechi, sunt bune, zise el, de tocit pe bancă la şcoală, Pe-astea noi să le ţin şi eu de sus, adică de sărbătoare.
Avea dreptate. Cine ştie când aveau să-mi pice nişte bani... Şi atunci mi-am adus aminte de ghicitul ţigăncii lui Ilie: un dar de bani... Da, iată, fusese... Şi drumul pesemne era cel făcut de mine acasă... Nilă, încântat, şi ca să sărbătorim evenimentul, mă duse într-o bodegă. Cerurăm bere şi debreţini calzi, cu muştar.
- De fapt cât costa ce-am luat? îl întrebai curios.
- La Taica Lazăr cam atât costă, zise el. Dă-i nabii, adăugă, le iau şi ei de ocazie. Şi puse mâna şi-mi pipăi stofa. Dădu din cap: E cam subţire, dar e bună.
- Tu cât ai dat pe-al tău? Tot de la Taica Lazăr l-ai luat?
Al lui era mai frumos, culoare bej, parcă mai bine croit, cu altfel de nasturi... îmi spuse că nu, l-a cumpărat de la un maga­zin, de la Şerg, astea de la Taica Lazăr nu prea ţin, că nu ştii cât au fost purtate... A luat unul odată, tot aşa, ieftin şi după câteva luni i s-au rupt pantalonii în cur...
- Păi atunci, zic, pe mine de ce m-ai lăsat să-l iau pe-ăsta? Dacă mi se rup şi mie?
- Fii şi tu cu grijă... Poate nu se rup, că nu ştii care e mai nou şi care e mai vechi. La noroc!
Ciocnirăm halbele şi băurăm.
- Ce înseamnă ocazie, îl întrebai. Adică de unde le iau?
- Dă-i nabii, zise, toate sunt de furat. Vin hoţii, sparg o casă şi pe urmă le vând aici pe câteva sute de lei.
- Şi ăia de la care se fură nu pot veni aici să le recunoască?
- Nu, că le schimbă, le mai vopsesc, ştiu ei ce să le facă... Nu le scot repede la vânzare, până uită păgubaşul. De-aia le vând ieftin, fiindcă nici hoţul nu se tocmeşte. Crezi că ţi-l vin­dea el cu o mie de lei dacă nu-i convenea?
- Şi poliţia, zic, nu poate să-i prindă?
- Poliţia nu se bagă, le dă şi lor o parte din bani ca să-i lase în pace.
Interesante lucruri, secretele Bucureştiului, gândeam eu naiv. Nilă trebuie să ştie multe.
- Ascultă Nilă, zic, tu de ce nu te-ai făcut legionar?
Se uită la mine surprins şi deodată întunecat. Înghiţi ce mai avea din debreţin şi murmură stingherit:
- Mănâncă acolo şi nu mai vorbi prostii.
Totuşi se gândea la ceva. Îşi lăsă fruntea în jos şi şopti:
- Ăştia omoară lumea!... Într-o zi au venit şi au luat un jidan de la noi din bloc, un doctor... I-au luat apartamentul. Cică l-ar fi omorât acolo la puşcărie... Barmanul de vizavi, un prieten de-al meu, povestea că un prieten al patronului, tot jidan, cu un magazin mare, au intrat peste el în birou şi cu pistoalele în mână l-au silit să iscălească un act că le-a vândut lor magazinul cu tot ce era în el...
- Şi?
- Şi l-au dat afară. Dacă nu iscălea, îl împuşcau... Nu stau ei mult, mai adăugă el cu o mohorâtă convingere, nu neatinsă de îndoieli: şi dacă totuşi stăteau? Cine să-i gonească? Lumea îşi vedea de treabă, umbla pe străzi, prin magazine, prin tramva­ie... Sau stăteau prin berării ca noi şi beau bere. Ce-o să se în­tâmple? Cum o să trăim? Ce-or să facă legionarii?
Nilă reluă după o lungă tăcere.
- Să taci din gură, nu mai vorbi de lucrurile astea...
Şi tăcu el însuşi, gânditor şi posomorât. Avea grijă de mine să nu vorbesc cu cineva. Tăcerea lui era liniştită şi în adâncurile ei zăcea o neclintită convingere.
- Cine face rău unora, n-o să facă şi altora? murmură el.

Anticarul meu îmi dădu un Război şi Pace în două volume, pline de chenare şi prinţi desenaţi în câteva linii şi prinţese care semănau unele cu altele, băgate în text, cu un Napoleon strivit de pălărie... Abia citeam un capitol, că se termina fără înţeles, aruncându-mă în altul pe care îndată ce începeam să-l descifrez., apătea o literă mare înflorată şi o prinţesă necunoscută intra în scenă... mon cher prince... Austerlitz... drapelul... împăratul Alexandru... Kutuzov... Nataşa... Nu înţelegeam nimic... Nu­mele de Tolstoi pe copertă îmi amintea de un om cu barbă, de­spre care ştiam că fusese conte... Un scriitor e un scriitor, nu conte... Forţa de creaţie nu stă în titluri, Victor Hugo n-a fost nici duce, nici marchiz. Jean Valjean nu e prinţ, iar Cozeta nu e ducesă... Prinţesa Maria avea moşii, nu-şi smulgea dinţii din gura şi nu-şi tăia părul ca să poată trimite bani mizerabilului Thenardier. Nici un Javert nu stătea în spatele grasului. Bezuhov, care venea şi el la Borodino ca un tâmpit şi îi încurca prin prezenţa lui pe tunarii care luptau şi mureau eroic pe o colină, alungându-l cu blândeţe: "Boierule, nu e de tine aici, pleacă..." (O ediţie a unei capodopere din care se taie halci întregi e o infamie; ca şi când ai stoarce-o de viaţa ei secretă şi ai prezenta apoi cititorului un cadavru; întâlnirea mea adevărată cu Tolstoi avea să se petreacă mai târziu şi suflul epopeic din Război şi Pace să-mi amintească de Homer; cât despre Moartea lui Ivan Ilici, cu acel lucru din dreapta corpului său pe care îl căpătase în urma unei lovituri de un scaun şi care avea să-i pricinuiască o moarte lentă însoţită de groaznice chinuri morale, aceste chinuri aveau să mi se transmită şi mie vreme îndelungată, şi mie mi se părea că trăiam ca Ivan Ilici şi eram înspăimântat; cum trăim, unde e lumina vieţii pe care Ivan Ilici o descoperă abia când e vârât în sacul morţii?; imagine teribilă, moartea ca şi când ai intra cu capul în jos într-un sac, în care nu vrei să intri, dar eşti împins; prin eliminarea savantă a detaliilor unei vieţi meschine, dar care semăna cu a tuturor oamenilor, Tolstoi îşi împingea eroul spre tragedie cu vigoarea unei fatalităţi inexorabile; nicio­dată n-aveam sa citesc ceva mai zguduitor.)
Mă enerva şi un zgomot care se auzea prin mica fereastră a camerei lui Nilă. Ta-ta-ta-tal Apoi tăcere şi pe urmă iar: ta-ta-ta-ta... Am lăsat cartea şi am deschis geamul. Marele oraş res­pira calm, sub un soare si o lumină rece, vedeam cerul senin, spălăcit, puţin înceţoşat de frigul iernii. Alături ruinele unui bloc care se prăbuşise din temelii de cutremurul din noiembrie, în dreapta o firmă pe vârful altui bloc înalt care se aprindea şi se stingea neîncetat: Ja wohl (alături era "Cheia Roseti", punct de reper). Ta-ta-ta! Apoi iar: ta-ta-ta-ta! undeva aproape, dar greu de spus unde, însă prezent, persistent, misterios... Ce era?
Cine ne îndeamnă să ieşim? M-am îmbrăcat şi am coborât cu liftul. Nilă era jos, în hol, la postul lui şi când m-a văzut mi-a făcut un semn hotărât.
- Stai nabii, aicea, zice, apropiindu-se de mine. Nu ieşi afară.
-De ce?
Ei, de ce! Să răspundă Nilă precis la astfel de întrebare... De ce, de ne ce, nu era bine să ies... Cu frizura ieşindu-i de sub şapcă şi cu mâinile în buzunarele pantalonilor, îndoindu-se, îmi repetă:
— Stai nabii aci!
In clipa aceea zgomotul bizar pătrunse prin poarta de la intrare: ta-ta-ta-ta! Apoi imediat: ta-ta-ta-ta! Ta-ta-ta-ta!
O luai spre ieşire şi Nilă nu mai putu să mă oprească. Bule­vardul era aproape pustiu. Tramvaiele numeroase care treceau pe-aici pieriseră. începui să merg aiurea, la dreapta, în paltonul meu ale cărei pulpane fluturau împinse de genunchii care se ridicau repede în mers. Îmi cunoşteam acest mers care parcă mă târa, înainte, unde-o fi, pe marginea pădurilor, a satului, a lotu­rilor cu mirişti pustii, de la Miroşi la Siliştea, noaptea pe întu­neric, dimineaţa lovindu-mă de tijele de floarea-soarelui, căl­când în dovlecii de prin porumburi...

Ajunsei într-o piaţă cu statuie. Piaţa era plina de coloane de indivizi în căciuli ţărăneşti, dar şi în şepci de elevi, şi indivizi rău îmbrăcaţi, cu paltoane ca ale mele, dar şi cu paltoane bune, bine croite pe corp, cu umeri ascuţiţi... Ce căutau elevii aceia acolo? Strigau sau cântau... Distinsei urlete: Jos nasonii... jos nasonii... Cine dracu erau nasonii ăştia? Mă oprii la distanţă, prudent. În clipele următoare zării în depărtare, înaintând spre piaţă tancuri, care făceau să se cutremure pământul. Pătrunseră în piaţă, intrară printre coloanele care răcneau ridicând mâinile în sus, ocoliră statuia şi pieriră pe unde veniseră. Auzii huidu­ieli, înjurături: huooo!... huooo!... Şi din nou cântece întretăia­te, isterice, hărmălaie de glasuri... Camarazi, camarazi, încolonarea, mergem spre Piaţa Victoriei... Nu vă temeţi de hidra ma­sonică.. . Aha, va să zică ăştia erau nasonii, masonii... Şi iarăşi: ta-ta-ta-ta! De astă dată era aproape, la dreapta. O luai într-a­colo. Nimic. Tăcere totală. Ieşii la o răspântie de străzi şi paşii mă duseră tot la dreapta. Altă piaţă cu statuie. Pustiu. Dintr-o stradă laterală năvăli un om în goană împleticită. Căzu şi nu se mai ridică. Mă apropiai de el. În cădere îmbrăţişase piatra nea­gră care acoperea pământul. Mustaţa îi înflorise de sânge, care repede se făcu negru lângă gura rânjită şi tăcută. Înţelesei că era mort. Şi atunci ţâşniră spre direcţia din care venise omul gloanţe care făceau fiu-fiu, fiu-fiu şi undeva aproape ta-ta-ta-ta, ta-ta-ta-ta... dar gloanţele se opriră în aceeaşi clipă, acest zgomot tocat venea de undeva din înaltul clădirilor şi se îndrepta într-o direc­ţie nedefinită, alţi oameni fugeau tropăind şi privii îndelung să văd dacă mai cădea vreunul. Nu mai căzu şi pieriră pe o stradă laterală. Mă uitam îndărăt spre omul mort lângă statuie. Cine îl omorâse? Ce se întâmpla în oraş? "Un om mort seamănă cu un animal mort", gândeam. Văzusem cai morţi cu dinţii rânjiţi. O luai tot la dreapta.
Pe marele bulevard pe care ieşii, printre blocuri, zării în de­părtare reclama Jawohl. Mersesem în cerc. Un restaurant luxos era deschis, se vedeau prin geam oameni stând la mese, raşi, eleganţi, cu cravatele la gât... Intrai înăuntru şi căldura mă în­vălui. Tremuram. Trecui printre mese, intrai la toaletă... apoi mă uitai în oglindă o clipă, să mă recunosc, să iau cunoştinţă de înfăţişarea mea... Revenii în restaurant, ocolii mesele şi ieşii prin uşa care se învârtea.
În bloc, pe "Cheia Roseti", oameni tăcuţi se strânseseră în hol şi se plimbau de colo până colo. Se uitară la mine bănuitori când văzură că veneam de-afară. Nilă se apropie şi mă luă.
- Du-te nabii sus şi stai acolo, îmi spuse aproape strigând, cu o voce poruncitoare, ca la noi în curte, când ceva trebuia impe­rios făcut, ca la o poruncă fatală, de care trebuia să asculţi fără să înţelegi.
Şi această voce a lui, în care auzeam parcă pe tatăl nostru pe vreme de furtună, bă, intraţi în casă, închideţi ferestrele, în timp ce trăsnetele spintecau cerul şi ploaia izbea în geamuri, mă făcu să înţeleg că marele oraş trăia şi el ceva asemănător cu o pri­mejdie şi că trebuia să mă închid în odaie şi să închid şi geamu­rile.
... Mă trezii a doua zi spre prânz, după un somn lung, cu Nilă vesel, care intră în odaie şi îmi aruncă pe masă un pachet de salam şi o franzelă.
- Ia, mă, şi mănâncă!
Parcă ar fi zis: ţi-am spus eu, acuma vezi... mănâncă şi taci! Mă uitai la el: adică cum?!
- Legionarii! murmură.
- Ce e cu ei?!
- S-a terminat cu ei. A venit armata şi i-a gonit.
- Care armată, Nilă?
Cum care armată?! Armata! Nu ştiam ce e o armată?... Mă aşezai la masă şi începui să mănânc. Nu înţelegeam bine. I-a gonit de unde?
- Hî, făcu Nilă. Credeau ei că o să-l dea jos pe general...
- Au vrut să-l dea jos pe general?
- Au vrut...
-Şi?
- Şi generalul a scos armata şi i-a belit pe toţi...
- Când Nilă?
-Azi...
- Şi nu mai sunt la putere?
Nilă se îndoi de spinare, îşi vârî mâinile, în buzunarele panta­lonilor şi nu-mi, răspunse. Semăna cu un cal nepăsător care îşi scărpina cu dinţii un genunchi.
- Nu mai sunt, şopti el parcă cu melancolie.
Şi după puţină gândire puse mâna pe clanţă. Nu înţelegeam. Nu generalul proclamase statul naţional legionar la 6 septem­brie, când îl detronase pe Carol al II-lea? Îi văzusem şi poza într-o vitrină, sau într-un ziar, îmbrăcat în cămaşă verde. De ce vruseseră legionarii să-l dea jos? Întrebările însă nu-mi stăruiră în minte, ca şi Nilă îmi mâneam franzela ca un cal nepăsător... fireşte... cu pistoalele lor... Trebuia s-o păţească... Mă miram în clipele acelea cum de ajunseseră ei să... Hm!... Şi acum... Gheorghe... Megherel...
Dar nu mă mai gândii nici la Gheorghe şi nici la Megherel. Totul fugea parcă cu viteză în urma mea şi gândul mi se întor­cea înapoi la despărţirea de tata, în acel drum spre gară, când îmi spusese că nu mai avea de-aici înainte de unde să-mi dea bani de taxe. Mia aceea de lei, cu care îmi cumpărasem haine, era, fără doar şi poate, tot ce mai putuse strânge. De aceea nici n-o păstrasem. Şi cu ea şi fără ea, tot una era, bine că eram îmbrăcat, dacă o să fiu dat afară din şcoală, măcar... Taxa era de şapte inii de lei. Ce mai conta o mie? Ce-aveam să fac dacă la întâi februarie domnul Ionaşcu avea să-mi spună că nu putuse aranja nimic pentru mine? Cum aveam să-mi urmez eu liceul în particular dacă nu-mi luam capacitatea şi apoi şi după aceea, o să fac, unde să lucrez? Fiindcă Nilă mă ţinea la el ştiind că o să plec şi nu c-o să rămân. Vorba lui Ilie: nu era bancher.
Directorul Ionaşcu însă nu mă chemă la el până la sfârşitul anului şcolar, an pe care îl petrecui în amorţeală şi aşteptare. După-amiezile ieşeam în oraş fără învoire şi portarul se învăţa cu mine văzând că nu păţesc nimic, îmi deschidea poarta din curte cu o mică ezitare (îi aduceam din când în când câte un pachet de "Mărăşeşti"), ieşeam şi eram dus. Într-o duminică tre­cui pe la Gheorghe al lui Costică brutarul curios să văd dacă nu păţise ceva. Nu păţise. În timpul rebeliunii fugise de la sediu, îmi povesti el, şi fugise la timp, fiindcă a doua zi toţi cei de-acolo fuseseră omorâţi sau prinşi de armată şi băgaţi prin puşcă­rii. Acum lucra la Uzinele Centrale Bucureşti (U.C.B.) tot ca şofer. Ce făcea, îl întrebai. Nu-mi răspunse, se feri. Păstra încă pe chip urmele spaimei prin care trecuse în acele zile, se uita într-o parte, nu întru totul sigur că primejdia nu-l mai pândea şi n-avea să fie şi el prins şi închis. Cică la U.C.B. îl chestionase­ră: "Ai fost legionar?" "Am fost!" "Ai luat parte la rebeliune?" "N-am luat." "Te angajăm, dar dacă se dovedeşte că ai luat, da­că te caută armata, nu răspundem."
Armata ne căutase şi pe noi în şcoală, care îşi deschisese cursurile normal îndată după sărbători şi nu aşa cum spusese Dobrinescu, că adică o să fie închisă până la întâi februarie. Absenţa mea însă nu fu observată, nici măcar subdirectorul Lascăr nu-mi spuse nimic. A doua sau a treia zi după rebeliune, mi se povesti, intraseră prin clase militari cu căşti de oţel pe cap şi făcuseră percheziţie pipăindu-i pe fiecare dacă n-au pistoale, căutară şi prin bănci şi pe sub saltelele din dormitoare. Nu găsiseră nimic. Pedagogul verde, care înfiinţase în şcoală "fră­ţiile de cruce", dispăruse şi nu se mai întorsese. Nimeni nu spuse nimic elevilor care fuseseră recrutaţi, îşi vedeau de învăţătură ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Blândul Bădilă, care fusese şeful frăţiei de cruce din clasă nu fu certat de nimeni, profesorii îl simpatizau mai departe pentru inocenţa şi mai ales pentru efortul lui de a răspunde bine la lecţii, căci învăţa greu, dar se străduia şi asta place profesorului, căci cine se străduieşte are şansa de a reuşi, spre deosebire de cei mai inteligenţi, dar şmecheri şi puturoşi, care cine ştie ce vor ajunge în viaţă... (Bădilă a ajuns în cele din urmă învăţător, s-a căsătorit şi a avut şi un copil, a murit însă de tânăr, de o tuberculoză galopantă.)
I-am spus lui Gheorghe că atunci imediat după rebeliune a fost pericol să fie prins, când armata îi căuta peste tot (şi îi povestii cum căutaseră şi la noi în clasă) şi dacă până acum nu l-au căutat, a scăpat.
- Aşa zice şi nevastă-mea, răspunse el, dar fără ca urmele acelei nelinişti să-i piară de pe chip.
- Şi Megherel? zic.
- Pe Megherel l-au prins! Sau a fugit el, nu ştiu unde, fiindcă l-am căutat de câteva ori pe acasă şi nu l-am găsit.
- O fi scăpat şi el, cine ştie, zic, ca să-l fac să-şi ia gândul de la toate astea.
Dar nu şi-l lua. Avea şi de ce. De unde să fi ştiut el în ce se băgase atunci când se luase după Megherel? Ca şi Megherel însuşi care îl atrăsese? Poate cineva să ne avertizeze de perico­lele acestei lumi? Zici că sunt normale, vin oameni mari la pute­re, nu vine fitecine şi crezi că nimic rău nu se va întâmpla... De ce să se întâmple? E cineva nebun să le facă ceva oamenilor, aşa degeaba? Carol al II-lea desfiinţase partidele, foarte bine fă­cuse, prea mare tămbălău cu tot felul de alegeri şi pe urmă nici nu se făcea bine guvernul, că şi cădea... Atunci ce rost mai aveau alegerile? Dar şi regele ăsta trăia ca un neruşinat cu o ţiitoare în văzul lumii, curva Elena Lupescu. Şi fusese detronat! Foarte bine! Mai multe nu ştiam despre domnia lui Carol al II-lea, dacă era vinovat sau nu de ciopârţirea ţării, dacă dăduse sau nu dăduse ordin să cedăm fără luptă. Meseria de rege nu e lipsită de riscuri. Gândeam, desigur, ca şi Gheorghe şi Megherel, că bine i-au făcut că l-au gonit, dar şi bine era dacă îl judecau ca pe Louis Capet şi îi tăiau capul... Nu eşti rege să jefuieşti ţara, porţi răspunderea şi eşti dator, când vezi că nu mai eşti în stare s-o conduci şi s-o aperi de pericole, să pleci din timp, să laşi pe alţii mai îndrăzneţi şi care o pot feri de primejdii... Şi pe urmă la putere venise un general... Şi îmi amintii de bâlbâielile lui Gheorghe din berărie... Regele Mihai îi luase locul lui tat-său... era şi el legionar, din moment ce domnea peste o ţară legiona­ră... Generalul... Ce, un general era o glumă?!... Şi apoi deo­dată rebeliunea... Ce vină aveau Gheorghe şi Megherel? Se angajaseră şi ei şoferi... Gheorghe vindea braga şi... asta nu era o meserie... Putuse şi el să se însoare cu o fată mai bună abia după ce îşi luase carnetul...
- Când ţi-ai luat tu carnetul, Gheorghe? îl întrebai.
- Prin iulie anul trecut, zise el surprins. De ce mă întrebi?
- Şi unde lucrai?
- La Gagel...
- A, zic, la pâine. Şi de ce ai plecat de-acolo?
Gheorghe întârzie să răspundă. Vroiam să-l mai întreb dacă Megherel era legionar făcut înainte de 6 septembrie, sau după. Gheorghe se făcuse după. Dar nevastă-sa ne chemă la masă afară, în altă cameră, care era de fapt bucătăria micului proprietar al acelei curţi, gătise acolo şi ne aşezarăm să mâncăm. Acele baclavale de care îmi vorbise Gheorghe astă toamnă, când nu venisem, apăruseră iar, pesemne că în fiecare duminică vânzătoarea de cofetărie le aducea soţului ei, acasă. La sfârşit ne servi cafele. Între timp femeia născuse, dar nu văzusem copilul şi o întrebai unde era.
- Cum unde, se miră ea, nu l-ai văzut în odaie? Doarme în pătucul lui.
Nu văzusem pătucul. Femeia îşi aprinse un ciubuc şi începu să fumeze liniştită. După naştere se calmase şi parcă nici nasul nu-l mai avea aşa mare, poate din pricina pieptănăturii, atunci părul castaniu îi cădea bogat pe lângă obraji, acum îşi eliberase chipul ridicând părul într-un coc. Îi stătea mai bine, da, iată, nasul arăta obişnuit, ca orice nas. Observând poate privirea mea de simpatie mi se adresă şi mă întrebă dacă am fost pe la ţară şi ce mai fac socrii şi cumnatele ei. Îi răspunsei că n-am fost.
- Noi vrem să ne ducem, dar nu acum, încolo spre primăva­ră, o să luăm şi copilul.
Nu mai avea deci nimic cu noi ăştia de la ţară, cum mi se păruse data trecută. Mă întrebă cât am dat pe costum, îi spusei cât şi de unde îl luasem, ea spuse ieftin şi că îmi stătea bine, nu ca ăla vechi, în care arătam parcă... Şi râse şi râsei şi eu... Gheorghe însă nu râdea. Şi atunci renunţai să-l mai întreb cum ajunsese el de la Gagel la sediul Legiunii, observasem că evita­se să-mi răspundă. Cum să fi ajuns? Tot prin Megherel, prin cine altul?
Nu păţi nimic Gheorghe, dar în aprilie fu încorporat. Despre Megherel află de la cineva şi îmi spuse şi mie că nu fusese prins, dar nici în ţară nu mai era, fugise chiar atunci, în zilele re­primării Legiunii, peste hotare, cu alţi şefi legionari. Megherel era şi el un astfel de şef? Gheorghe dădu din umeri. Nu credea, dar era desigur legat de unii dintre ei, care îl scăpaseră, cum scăpaseră şi ei, cu ajutorul nemţilor. Îl întrebai atunci pe Gheor­ghe de ce nemţii, de care Legiunea era legată, nu-i sprijiniseră pe legionari în timpul rebeliunii?
- Care nemţi? zise Gheorghe mirat şi înţelesei că nu ştia că încă din toamna trecută se vorbea că generalul adusese în ţară instructori germani pentru armata română. Sau poate ştia, dar nu vedea nici o legătură între nemţi şi legionari. Eu însă ştiam, citisem într-un ziar, la Cristur-Odorhei, în '38, procesul lui Codreanu, în care era acuzat de legături între organizaţia sa şi Ger­mania lui Adolf Hitler şi cum spusese el că a doua zi după ce avea să ia puterea, România va fi alături de Germania. Fusese condamnat la zece ani închisoare, dar Carol dăduse ordin să fie omorât după proces... Legionarii luaseră puterea, România era alături de Germania şi totuşi... Fuseseră înlăturaţi, de ce Hitler nu-i apărase? Habar n-avea Gheorghe de toate astea, dar nici eu nu înţelegeam.

Luai note proaste la toate examenele, dar reuşii să-mi iau totuşi examenul final de capacitate, adică de terminare a patru clase normale, după care puteam urma cursul superior. Media generală 6,26, iar la purtare 6. Şi totuşi până atunci foaia mea matricolă, după care mi se înmâna o copie, arăta note mari, între 8 şi 10, în cei trei ani anteriori, iar la purtare 10. Domnul Lascăr îmi dăduse acel 6 la purtare, dar nu mai îmi păsa...
Şi părăsii şcoala.
Cine ghidează paşii unui tânăr? Unde mi-am dus eu lucruri­le? Fiindcă ştiind că aici n-o să mă mai întorc, îmi luasem cărţile, caietele cu însemnări, plapuma dintr-o pătură violetă, dar cu nasturi şi cearceafuri făcute de surorile mele Miţa şi Ilinca, şi unde le dusesem, pe unde umblasem cu ele? Fiindcă Nila între timp plecase de la Bloc Algiu... Dădui de el pe strada Că­rămidari, dar cine îmi spusese unde stă? Lucra acum la Fabrica de lânărie, pe strada Lânăriei, dar ce făcea acolo? Am dus lucru­rile la el? Desigur, lunile care au urmat m-au găsit la el. Dar ce-am căutat eu în zilele următoare pe Şerban Vodă? Tocmai în faţa unui afiş pe care scria că se angajează tineri pentru deschi­derea şantierului C.F.R. Fierbinţi!?... Doritorii se vor prezenta chiar azi la sediul cutare din Şerban Vodă. Mă uitai la dată. Azi era chiar azi, luna iunie, ziua aceea, iar clădirea sediului era chiar acolo. Cum de nimerisem? Am citit din nou afişul... Tineri... Nu eram eu tânăr? Era pentru mine acel afiş.
- Mergem? auzii o voce alături.
A, Niculescu, un coleg... Un ins mititel, isteţ, insinuant şi cam ticălos, dar familiar, apropiat, săritor. Fura în clasă şi în dormitor stilouri, cărţi şi chiar flanele, zicea că sunt ale lui, dar era un consens, când îl prindeam îi trăgeam pumni în cap, el răbda, nega în ciuda evidenţei şi noi îl iertam tocmai fiindcă ştiam că e hoţ, rămânea între noi, nu-l reclama nimeni. O dată a purtat pantofii altuia câteva săptămâni. Păgubaşul năvălea asu­pra lui, era târât pe jos, bumbăcit zdravăn, dar pe urmă se ridica, răspundea la înjurături, mereu cu un surâs şi o sclipire vicleană în ochii lui care se înecau parcă în sudoare. Nu învăţa nici bine, nici prost, făcea parte din galeria de tipi ai clasei, el era hoţ, altul era gras şi onanist, Tănase era tocilar, Enache era uriaş, afabil, Ene avea tot timpul ochii cât cepele, Amuza misterios, avea aerul să ne spună că el ştia secrete mari, vorbea puţin dar în doi peri, echivoc, impenetrabil. Bârzoi era complexat, râdeam că era scos mereu la vioară de un profesor care când des­chidea catalogul dădea peste numele lui: Bârzoi, şoptea şi Bâr­zoi ieşea din bancă disperat şi ne chinuia îndelung urechile cu scârţâiturile viorii lui... habar n-avea, dar nu ştiam ce avea cu el ştersul şi bizarul profesor, îl scotea numai pe el şi voia cu tot dinadinsul să-l înveţe, îl sfătuia, îl corecta, îl punea s-o ia de la cap, era numai un dialog al lor, al cărui sens ne scăpa, uneori suna clopoţelul şi tot nu-l slăbea... Bârzoi se întorcea în bancă cu sticliri de ură în priviri la adresa tuturor, în timp ce din clasă se auzeau stigăte, Bârzoi, Bârzoi, şi profesorul ieşea pe uşă ca o fantomă fără chip şi formă.
- Ce e, Niculescule, îl întreb, ce cauţi aici?
- Ne angajăm? zice. Şi tu vrei să te angajezi?
- Dar tu nu te duci acasă?
- Care casă? zice.
A, da, crescuse într-un orfelinat, sigur, nu voia să se întoarcă acolo. I-am răspuns că ne angajăm, dar ne angajează?
- Mergem şi vedem.
Erau mulţi băieţi în faţa acelei clădiri care dăduse anunţul, dar nu aveau studii şi un ins simpatic, blond, foarte tânăr, în costum sport, cu pantaloni care se terminau sub genunchi, cu pantofi cu talpa dublă, ars de soare, ne angaja pe noi doi şi încă doi domni bătrâni pentru mine, pe unul îl chema Jumanca, pe celălalt Ionescu, patru inşi... Trebuia să ne prezentăm a doua zi dimineaţa la acelaşi sediu şi să plecăm la Fierbinţi. Ce vom face acolo? Ce vom fi? Blondul ne spuse doar atât: vom lucra cu el. Era perfect. Cu un asemenea bărbat deschis, simplu, tânăr aproape ca şi noi, nici nu mai era nevoie să ştii ce vei lucra: era clar, n-aveam să dăm cu târnăcopul.
Am semnat câte-o cerere de angajare, vagă, "în serviciul şantierului Fierbinţi" şi am plecat. A doua zi dimineaţa un cami­on ne-a dus în comuna Fierbinţi, unde de îndată am şi găsit un coleg dintr-a opta, care m-a luat, pe mine, nu şi pe Niculescu, la el. Legătura cu şantierul avea s-o facă domnul Jumanca, să ne anunţe când vine inginerul, căci blondul care ne angajase era in­giner, şi să începem lucrul.
Dar el veni curând... Stăteam toată ziua de vorbă cu acest coleg despre filosofi pe care îi citisem sau nu-i citisem, ne ame­ţeam pronunţând cuvinte mari şi gânduri incoerente, ore întregi, plimbându-ne prin sat (comuna era întinsă, avea chiar edificii impunătoare) şi pe câmp, prin cimitir şi uliţe cu pomi încărcaţi cu fructe... Voltaire... Da, Voltaire... Fichte... A, Fichte... Leibniz... Fenelon, da, educaţia fetelor... Candide... Micromegas. Câteodată ne opream şi rămâneam nemişcaţi unul în faţa altuia, cu mâna la bărbie, reflectând... Voltaire e mai larg, el nu considera că trăia în cea mai buna dintre lumi, în timp ce Leib­niz... Da, Leibniz simţea că lumea e imperfectă în eternitate şi atunci considera prezentul lumii în care trăia drept cel mai bun. Avea dreptate. Ba nu, Voltaire avea dreptate! Ba nu, Leibniz, Tout est pom le mieux dans le meilleur des mondes possibles... Oui, mais...                                              

Eram invitaţi de domnişoarele satului, eleve sau studente care ne serveau cafele în odăi mari şi răcoroase, încărcate cu mobile de nuc şi covoare pe jos şi pe pereţi... Ne arătau albume elegante, pline chiar cu fotografii cu ofiţeri supli şi doamne în floarea vârstei, care fuseseră rude sau prieteni sau bunici dispă­ruţi de pe această lume.
Nu ştiam nici când adormeam nici când mă trezeam. Cred că a mai trecut o săptămână până a venit domnul Jumanca sa mă anunţe să mă prezint la biroul şantierului. Acolo credeam că o să-l găsim pe inginer, dar era un funcţionar care ne puse să semnăm o hârtie mare cât un cearceaf şi ne dădu fiecăruia câte-o mie de lei. Tot el spuse că de-aici înainte aveam să dorm şi eu în acea clădire, ca şi ceilalţi, iar în ceea ce privea masa, era un cârciumar mai încolo, unde puteam să mâncăm zilnic. O mie de lei fără să fi făcut nimic... Nu era glumă, eram cineva. Niculescu îşi cumpără un pachet de ţigări şi îmi dădu şi mie. Nu fu­mam, dar aprinsei totuşi ţigarea şi în câteva zile cumpărai eu în­sumi un pachet de la cârciumar. În schimb îmi dispăru cămaşa mea cea mai bună. Îl luai la rost pe Niculescu, dar el se jură pe mă-sa pe care n-o cunoştea că nu el mi-o furase. Nu-mi trecu prin minte să-i caut în geamantan, mă scârbii de el şi îmi cum­părai de la magazinul din comună alta.