Una dintre poeziile prin care Coșbuc a câștigat multe simpatii e cea publicată sub titlul Noi vrem pământ! Prin aceeași poezie li s-a făcut însă și multora urgisit.
Nu aveau nici unii, nici alții dreptate, căci adevărul era că tocmai în poezia aceea el și-a dat mai puțin decât în altele pe față vederile sale.
El era un om blajin și chibzuit, cu desăvârșire pătruns de spiritul de ordine. Chiar dintru început, la liceul din Năsăud, el a intrat deci oarecum în virtutea firii sale în curentul așa-zisei "noii direcțiuni", spre care-l îndrumaseră câțiva dintre profesorii săi junimiști încă în timpul când își făceau studiile la Viena. Mai vârtos a intrat apoi în curentul acela după ce a venit la Sibiu, unde trăise în mijlocul celor mai zeloși junimiști. Răposatul Titu Maiorescu era încă de părerea că lucrarea lui literară se va desfășură mai bine în centrul vieții naționale românești, la București. A și fost îmbrățișat cu multă căldură după ce a venit aici. Vatra a fost dar sprijinită și ea de junimiști și de cei ce erau în legătură cu dânșii, numai la început însă.
Era la mijloc un fel de boală din născare.
Mai nainte de a se fi înființat Vatra, era vorba să se înființeze o revistă ilustrată, la redacțiunea căreia să ieie parte și Vlahuță, dimpreună cu Delavrancea. Caragiali, care le era bun prieten, a stăruit mult să-i înduplece, însă nu numai că silințele i-au rămas zadarnice, dar Delavrancea și Vlahuță au înființat și ei o revistă literară, și a urmat intre cele două reviste o interesantă polemică, mai ales în ceea ce privește lucrarea literară a lui Coșbuc.
Cel mai de căpătenie dintre păcatele lui Coșbuc, așa se zicea, era că mai multe dintre poeziile lui erau plagiate.
Drept întâmpinare, Coșbuc voia să le spună că ori sunt de rea-credință, ori nu-și dau seama ce va să zică opera de artă.
Punctul lui de plecare era că opera de artă e forma mai mult ori mai puțin desăvârșită pentru reproducerea simțământului de care era pătruns creatorul ei când a zămislit-o. Același simțământ poate să fie reprodus de mulți în forme foarte deosebite, care toate sunt originale, fiecare-n felul ei, și de plagiat nu poate fi vorba decât în ceea ce privește forma.
Eu eram de aceeași părere.
Îmi aduceam aminte de zguduirea sufletească prin care am trecut când în sala Belvedere din Vatican am văzut grupa Laocoon.
Strâns de șarpele care îi sfărâmase oasele, tatăl e cuprins de o durere sfâșietoare, care e reprodusă-n fața lui: ochii îi sunt însă îndreptați spre cei doi fii ai săi, încât e învederat că ceea ce-l mistuia nu sunt propriile sale suferințe, ci durerea fiilor săi, care sunt și ei cu ochii îndreptați spre tatăl lor. Această durere părintească e fixată pentru vecii vecilor în marmura cea rece, și numai oamenii dezbrăcați de firea omenească pot să vadă grupa Laocoon fără că să ieie parte la durerea aceea.
Același simțământ îl are oglindit în față Niobe de la Oficiile din Florența, care-și vede copiii uciși unul după altul, și mai ales în Madonna din palatul Pitti, a lui Raffaello. Sunt nenumărate operele de artă de cele mai deosebite genuri care reproduc cu mai multa ori mai putina putere fireasca iubire a părintelui către copii și a copiilor către părinți. Nu-i trece însă nimănuia prin minte să spună că creatorii acestor opere s-au plagiat unul pe altul.
Una din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu, e, bunăoară, Mama, care reproduce același simțământ, și s-ar face de râsul lumii cel ce-ar zice că Vlahuță a plagiat pe Eminescu scriind și el poezia Mama.
- Toate acestea or fi pe cât de frumoase, pe atât de adevărate - zicea însă Caragiali - dar în fața publicului nostru n-aveți să le spuneți dacă țineți să nu fiți luați în zeflemea. E prea subțire filosofia aceasta.
- Ei bine! a zis Coșbuc. Dacă e așa, am să-l plagiez pe Eminescu scriind și eu o poezie Mama.
A și publicat apoi pe pag. 56 a Vetrei de la 1894 poezia sa Mama, care ne reamintește admirabilul episod Dasaratas.
Deoarece e în poezia aceasta vorba de un "Gheorghe, care nu mai vine", vor fi crezut unii atunci și vor fi crezând alții acum că și Georghe Coșbuc are în vedere pe muma sa. Nu! Muma lui era preoteasă, al cărei soț trăia și care avea și fata preuteasă. Mama din poezia lui e plăsmuită de dânsul.
Puindu-și întrebarea ce anume are să spună pentru ca acela la care se adresează să simtă ceea ce voiește el, și-a gândit o mamă la care te duci "prin amurg", pe sub plopi, "ce doinesc eterna jale", trecând pe poteci ce se împleticesc pe țărmul părăului "de ape repezi" până la moară. Mama aceea stă în casa dărăpănată, își face foc din vreascuri rupte din gard, e văduvă și are trei fete lipsite de razăm. Aceasta e plăsmuirea poetului, care și le potrivește toate cu simțământul ce vrea să producă.
Mai rămânea ca maiestrul să gândească și amănuntele formei în care să spună ceea ce a gândit.
Nu încape nici o îndoială că cel puțin în cazul acesta el era tăt ca plăsmuitor, cât și ca maiestru mai presus de cei ce-l grăiau de rău. În tot cazul, mai-nainte de a fi început să scrie, el știa lămurit atât ce are să spună cât și cum să-și formuleze spusa. Având deci în vedere pe cei căzuți în păcatul de a scrie fară ca să se fi dumirit mai-nainte asupra acestora, la pag. 62 a fost publicată și o
"RUBRICĂ UTILĂ”
Rețetă practică pentru a face o lucrare literară, în genere.
Ia o testea de hârtie, un condei și o sticluță de cerneală.
Dacă lucrezi numai ziua, nu-ți trebuie nici lampă, nici lumânare și nici tutun, dacă nu fumezi.
Pui hârtia și cerneala pe masă etc., etc."
Urmează alte îndrumări folositoare, pe care nu le reproduc; cel ce va fi dorind să fie dumirit asupra lor nu are decât să caute pe pagina mai sus-arătată a Vatrei din anul 1894.
Ceea ce e de-nsemnătate pentru cititorii de azi era că, cu aceste, polemica s-a sfârșit - deocamdată.
La lupta pornită improtiva plagiatorului de la Vatra mai luaseră însă parte și unii dintre propagatorii curentului socialist și ai mișcării întețite când cu răscoala țărănească de la 1888.
Împărtășeam toți trei vederile celor ce ziceau că stăpânire asupra pământului nu li se cuvine decât celor harnici, care au totodată și cuvenita pricepere spre a-l munci. Aveam deci în gândul nostru să fie luate măsuri ca cei lipsiți de cuvenita destoinicie pentru chivernisirea avutului lor să fie nevoiți a-și vinde pământul, iar celor harnici și pricepuți să li se deie putința de a agonisi pentru ca să-și cumpere pământ. Dacă nu se vor face acestea - ziceam noi - atunci ne aflăm în fata primejdiei ca lucrurile să se desfășure așa încât să fim în cele din urmă nevoiți a le face parte și celor nevolnici, fie leneși, fie lipsiți de pricepere.
Gândindu-ne la primejdia aceasta, îi socoteam pe cei de altă părere porniți pe o cale greșită.
"Mult mă ispitește gândul de a le arata că nici propriile lor convingeri nu sunt în stare să le susțină!" a zis Coșbuc.
Putea s-o facă. Poetului toate îi sunt iertate. Eminescu a scris și el poezia Împărat și proletar fară ca să se fi lepădat de felul său de a gândi, numai dându-și seama ce se petrece-n capetele oamenilor de prin taverne și-n inimile lor pline de firească amărăciune.
A scris și Coșbuc poezia Noi vrem pământ! și a publicat-o în cel mai apropiat număr al Vetrei, pe pag. 83.
Știm cu toții care a fost efectul acelei poezii atunci și mai tărziu. Azi ne dăm seama că era în ea ceva profetic, cel puțin un avertisment pentru cei ce nu voiau să-nteleaga că sunt multe și mari datoriile celor ce stăpânesc pământ și că au să se facă vrednici de a păstra stăpânirea. Atunci însă nu i se ierta poetului inima deschisă, și ziua următoare, răposatul T. Maiorescu ni-a înapoiat numărul din Vatra, scriind pe el: "Se refuză primirea!"
Îl cunoșteam bine pe T. Maiorescu. Ne făcuse mult bine, trăiserăm unele din cele mai fericite zile ale vieții noastre stand de vorba cu el, îi eram apropiați sufletește și-i împărtășeam vederile și-n ceea ce privește cestiunea agrara. Eram deci încredințați că el nu din draga lui voie a refuzat primirea revistei, ci țiind seama de susceptibilitățile oamenilor cu care era legat în viață politica. Aceasta nu era însă pentru noi o mângâiere.
Era însă o îmbărbătare pentru cei ce porniseră polemica împotriva Vetrei.
Cel ce-ar fi zis atunci că Coșbuc în urma unui îndemn politic a scris poezia aceea ar fi fost deopotrivă cu cel ce-ar zice azi că poezia are șapte strofe pentru că autorul ei prevedea că la 1907 va izbucni răscoala țărănească. Și-a dat și el seama și li-a spus și altora ce se petrece-n capetele și-n inimile țăranilor, care nu găseau atunci nici la administrațiune părinteasca purtare de grijă, nici la judecători destulă iubire de dreptate. Desi însă el era obiectiv, oamenii cu gândul îndreptat spre cele politice s-au folosit de poezia lui și i-au făcut dușmani tocmai între binevoitorii lui. Iar s-a pornit deci polemica.
De astă dată a intervenit Caragiali, publicând la pag. 159, sub titlul O a doua provocare, la adresa lui Vlahuță o-ntampinare, pe care au s-o citească cei ce țin să fie dumiriți asupra mișcării literare din timpul acela.
Mai rămânea ca maiestrul să gândească și amănuntele formei în care să spună ceea ce a gândit.
Nu încape nici o îndoială că cel puțin în cazul acesta el era tăt ca plăsmuitor, cât și ca maiestru mai presus de cei ce-l grăiau de rău. În tot cazul, mai-nainte de a fi început să scrie, el știa lămurit atât ce are să spună cât și cum să-și formuleze spusa. Având deci în vedere pe cei căzuți în păcatul de a scrie fară ca să se fi dumirit mai-nainte asupra acestora, la pag. 62 a fost publicată și o
"RUBRICĂ UTILĂ”
Rețetă practică pentru a face o lucrare literară, în genere.
Ia o testea de hârtie, un condei și o sticluță de cerneală.
Dacă lucrezi numai ziua, nu-ți trebuie nici lampă, nici lumânare și nici tutun, dacă nu fumezi.
Pui hârtia și cerneala pe masă etc., etc."
Urmează alte îndrumări folositoare, pe care nu le reproduc; cel ce va fi dorind să fie dumirit asupra lor nu are decât să caute pe pagina mai sus-arătată a Vatrei din anul 1894.
Ceea ce e de-nsemnătate pentru cititorii de azi era că, cu aceste, polemica s-a sfârșit - deocamdată.
La lupta pornită improtiva plagiatorului de la Vatra mai luaseră însă parte și unii dintre propagatorii curentului socialist și ai mișcării întețite când cu răscoala țărănească de la 1888.
Împărtășeam toți trei vederile celor ce ziceau că stăpânire asupra pământului nu li se cuvine decât celor harnici, care au totodată și cuvenita pricepere spre a-l munci. Aveam deci în gândul nostru să fie luate măsuri ca cei lipsiți de cuvenita destoinicie pentru chivernisirea avutului lor să fie nevoiți a-și vinde pământul, iar celor harnici și pricepuți să li se deie putința de a agonisi pentru ca să-și cumpere pământ. Dacă nu se vor face acestea - ziceam noi - atunci ne aflăm în fata primejdiei ca lucrurile să se desfășure așa încât să fim în cele din urmă nevoiți a le face parte și celor nevolnici, fie leneși, fie lipsiți de pricepere.
Gândindu-ne la primejdia aceasta, îi socoteam pe cei de altă părere porniți pe o cale greșită.
"Mult mă ispitește gândul de a le arata că nici propriile lor convingeri nu sunt în stare să le susțină!" a zis Coșbuc.
Putea s-o facă. Poetului toate îi sunt iertate. Eminescu a scris și el poezia Împărat și proletar fară ca să se fi lepădat de felul său de a gândi, numai dându-și seama ce se petrece-n capetele oamenilor de prin taverne și-n inimile lor pline de firească amărăciune.
A scris și Coșbuc poezia Noi vrem pământ! și a publicat-o în cel mai apropiat număr al Vetrei, pe pag. 83.
Știm cu toții care a fost efectul acelei poezii atunci și mai tărziu. Azi ne dăm seama că era în ea ceva profetic, cel puțin un avertisment pentru cei ce nu voiau să-nteleaga că sunt multe și mari datoriile celor ce stăpânesc pământ și că au să se facă vrednici de a păstra stăpânirea. Atunci însă nu i se ierta poetului inima deschisă, și ziua următoare, răposatul T. Maiorescu ni-a înapoiat numărul din Vatra, scriind pe el: "Se refuză primirea!"
Îl cunoșteam bine pe T. Maiorescu. Ne făcuse mult bine, trăiserăm unele din cele mai fericite zile ale vieții noastre stand de vorba cu el, îi eram apropiați sufletește și-i împărtășeam vederile și-n ceea ce privește cestiunea agrara. Eram deci încredințați că el nu din draga lui voie a refuzat primirea revistei, ci țiind seama de susceptibilitățile oamenilor cu care era legat în viață politica. Aceasta nu era însă pentru noi o mângâiere.
Era însă o îmbărbătare pentru cei ce porniseră polemica împotriva Vetrei.
Cel ce-ar fi zis atunci că Coșbuc în urma unui îndemn politic a scris poezia aceea ar fi fost deopotrivă cu cel ce-ar zice azi că poezia are șapte strofe pentru că autorul ei prevedea că la 1907 va izbucni răscoala țărănească. Și-a dat și el seama și li-a spus și altora ce se petrece-n capetele și-n inimile țăranilor, care nu găseau atunci nici la administrațiune părinteasca purtare de grijă, nici la judecători destulă iubire de dreptate. Desi însă el era obiectiv, oamenii cu gândul îndreptat spre cele politice s-au folosit de poezia lui și i-au făcut dușmani tocmai între binevoitorii lui. Iar s-a pornit deci polemica.
De astă dată a intervenit Caragiali, publicând la pag. 159, sub titlul O a doua provocare, la adresa lui Vlahuță o-ntampinare, pe care au s-o citească cei ce țin să fie dumiriți asupra mișcării literare din timpul acela.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu