Coșbuc urca încet pe jos dealul Pașcanilor. Spusese birjarului să-l aștepte sus, la bordei. Era o dulce dimineață de vară; ciocîrlii să-nălțau cîntînd în slăvile cerului, toate de pe pămint, lucruri și vietăți, păreau că aduc laudă lui Dumnezeu, fericite că le-a fost dat să existe. Coșbuc pășea încet, gînditor, în liniștea acelei dimineți de vară. La o vreme aude vorbă-n urma lui - un glas mînios de femeie necăjită, care-și mustra bărbatul, răsuna ca o toacă. Poetul, tinchind din mers, privi-ndărăt: un om ș-o femeie, mărunței și slabi amîndoi, veneau agale, cu ochii în pămînt. Gura ei, melița, vorbea repede și cu răutate. Spunea de juncanii vînduți astă-iarnă, de birul neplătit, de datorii (...), de bordeiul în care ploua, de fata pe care nu pot s-o mărite - de multe, de multe.
El tăcea. Rar, cînd se mai oprea femeia ca să-și ia suflet, s-auzea și vorba lui scurtă, gravă, pururea aceeași:
-N-avem pămînt!
Rostea vorbele astea să-și ridice ochii, mereu cu același ton, și parcă mereu cu alt înțeles. Era aci tînguire, aci blestem, aci întunecată resemnare, aci înfricoșat strigăt de revoltă.
Coșbuc s-a oprit în loc s-asculte. Ei au trecut pe lîngă el fără să-l bage în seamă - femeia depănîndu-și cetania ei de mustrări, bărbatul însemnîndu-i clipele de odihnă cu veșnica încheiere:
N-avem pămînt!
Și pe cînd ei se adînceau în zare, din vechile lor suferinți un cîntec nou se urzea în marele suflet al poetului.
Alexandru Vlahuță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu