Sașa Pană - Insurecția de la Zurich, editura Unu, 13 februarie 1934

Et puis produire, viser si consciencieu semeni pour rater son but. 

JACQUES VACHE

O soluție de continuitate ca o scufundare urișă de teren în urma unui cataclism desparte literatura și istoria ei. Un hiatus peste care s’au ridicat baricadele minții precum o grădină suspendată a unei semiramide răsturnătoare de valori și principii și de pe care totul a fost trecut prin ochiurile unui ciur inedit. DADA. Exist o literatură dinainte și alta după Dada. 

Dada n’a fost, n’a vrut și n’a trebuit fi literatură, de loc școală literară, ci numai dadaism. „O pușcă încărcată cu sgomot pur“ (F. Brunea). Dada atotștiutorul a aruncat la gunoi logicul și arta, iar locul lor l-a revendicat pentru idioția pură. Dada, acest inventator al telefonului cu spiritele, a sfîrticat ca un fulger planeta unei arte facile și a unei literaturi în care creierul se mozolia ca într'o baie de gelatină și care asemenea sosului de sgîrciuri mai putea fi conservat doar în răceala de cavou a bibliotecilor cărora hîrtia imprimată se trimite din ordinul unui articol de lege și unde, din ceasul sosirii, i se pecetluiește fișa de încetare din viață. 

Dada, anunță unul din manifestele comune ale grupării, este „amărăciunea care îi cască rîsul peste tot ce a fost făcut consacrat uitat în limbajul nostru în creierul nostru în obiceiurile noastre. El vă zice: iată umanitatea și frumoasele prostii cari au făcut-o fericită pînă la această vîrstă înaintată".

Epicentrul cataclismului a fost Cabaretul Voltaire din Zurich, în 1916, anul cînd alt cataclism, pregtit în cancelariile legațiilor și ale fabricanților de tunuri, sfîrtica prin continente intestine de pămînt prin cari trebuiau să șiroaie sîngele și 30.000.000 de vieți. Această Europă care ardea ca o romă în jurul Elveției și-a găsit pe planul spiritual corespondență într’un tineret de toate naționalitile doldora de revoltă, refugiat atunci în țara care pe hartă pare o mînuță de copil așezată liniștită pe inima continentului.

Ignorînd valorile (așa zise) inamovibile și realitatea și iubind paradoxul, Dada consemna logica și nesiguranța unor ani și anarhia unui început de ev cu spiritele la paroxismul dezechilibrului. Revolta contra viziunii tradiționale și normale a lumii și a realităților, credința că universul e mai miraculos. Astfel, mișcarea își avea un ciment bine turnat prin sinceritatea explozivului din temelii: omenirea își trecea letopiseții pela cea mai abruptă cotitură a vieții.

In 1916 Tristan Tzara părăsește Romînia. Pînă atunci redactase, în 1912, revista Simbolul la care colaborau Ion Vinea, Emil Isac, Marcel lancu, A. Solocolu, Adrian Maniu. Tzara era la fragedul 16 ani. 

Urmează un intermezzo. Numele lui apare abia peste trei ani tipărit sub o poemă din Noua Revistă Romînă condusă de Rădulescu-Motru și încă de două ori, tot în 1915, în revista lui Ion Vinea, Chemarea.

Pe cer păsările nemișcate 

Ca urmele ce lasă muștele 

Stau de vorbă servitorii în pragul grajdului 

Și-au înflorit pe cărare rămășițele dobitoacelor (Prima strofă din Vacanță în provincie, publicată în Chemarea I, din 4 Octombrie 1915.)

Printre manuscrise, mai lasă limbii romîne, înainte de plecare, cinci strofe de pătrunzător și personal Glas.

Zid dărăpănat 

Eu m’am întrebat 

Astăzi că de ce 

Nu s’a spînzurat 

Lia, blonda Lie 

Noaptea de-o frînghie 

S’ar fi legănat 

Ca o pară coaptă (Primele două strofe din Glas, publicate în Contimporanul III, 45 din Aprilie 1924)

Dar abia de acum înainte Tristan Tzara trebuia să însemne pentru slova scrisă piatră de hotar. La Zurich, în acel sfîrșit de vară se afla o echipă cosmopolită de tineri a căror conștiință interzicea ideia de război. Prin acest veto antirăzboiu, se găsesc unii dintr’un început. Domnia spiritul lui George Fr. Nicolai care în exil își scria de mult răsunet urmata Biologie a răsboiului. Acești pacifiști fugiți de ororile cari înecaseră continentul erau poeții și pictorii Hans Arp, Hugo Ball creatorul Cabaretului Voltaire, Fritz Baumann, Emmy Hennings care era și talentată „diseuză" (calificativul nu conturează îndeajuns pe această poetă prietenă a lui Hugo Ball și animatoare a ideilor acestuia), Richard Huelsenbeck, Marcel Iancu aflător acolo pentru studii anterior exodului, Max Oppenheim, Sophie Tauber, Tristan Tzara, H. Zlotky. Dela primul șoc de apropiere, evadații s’au îmbrățișat cum după o cunoaștere dintr’o existență anterioară. 

Hugo Ball (poreclit Rimbaud ; va trăi și muri în mizerie) a închiriat o sală într’un local din vechiul Zurich, în Nîederdorf. Un local unde burghezul cumsecade (pleonasm) nu intra. Alegerea s’a făcut sub degetul ajutător al providenței; patronul cu care încheie contractul de preluare artistică a localului — denumit imeditat Cabaret Voltaire — era un om călătorit mult prin Africa. Revenise cu o valiză mintală de poezii, cîntece negre și de ritualuri ale triburilor de cari s’a apropiat și cu altă valiză de concrete măști africane. Aceste valize vor fi „materialul de consultat" la alcătuirea programului de cabaret de către poeții entuziasmați pentru o artă pînă atunci după cortina ignoranței. Ball acoperă pereții cu tablouri trimise de Picasso, Arthur Segal (originar din Romînia) și cu altele luate dela prietenii de acolo Marcel lancu și O. van Rees. 

5 Februarie 1916: seara deschiderii. Emmy Hennîngs citește versuri simultaneiste de Richard Huelsenbeck, Tristan Tzara și poeme trimise de Blaise Cendrars. O orhestră de balalaici cîntă arii populare și dansuri rusești.

In același an, la 15 mai, apare prima publicație Cabaret Voltaire redactată tot de Hugo Ball și aidoma celor cari îi vor urma — apare la date sporadice. Revistele mișcării au fost discontinue, cîteva numere, cîteva titluri. 

Muzica neagră și variația celor mai nebănuite improvizații aduceau cu fiecare seară următoare, un public mai dens. Manifestațiile din mîneca de prestidigitator a Cabaretului dospiau în amploare.

Acum trebuia grupului acestuia de entuziaști o firmă. Misiune ce și-au luat-o inițiatorii Hugo Ball, Tristan Tzara și Hans Arp. Trebuia un cuvînt cît mai pe măsura manifestațiilor alogice, cuvînt cu sonorități de tam-tam, cuvînt ce să intrige și să însemne indiferent ce și să se pronunțe cît mai identic la Paris, Bucureti, Viena sau restul lumii. Degetul lui Tzara a pipăit vorbele dicționarului, s’a oprit și a aprins fitilul uneia. Cuvîntul a rămas DADA. „Se pretează la calambururi — spune Breton. Chiar de-aceia întrucîtva l’am adoptat”. Da, da deși pentru Dada, nu era egalul lui da (oui-non) pentru că cele mai absurde idei obțineau permisul de circulație ale acestei mișcări. „Admirabilul spirit de revoltă al lui Tzara“ era dinamul manifestărilor de Ia Cabaret Voltaire. După ce se citiau acolo, erau publicate împreună cu picturile cari înoiau pereții, în buletinul Mouvernent Dada, prima revistă după botezul mișcării. 

Grupul mai organiza spectacole încheiate cu conferințe, expoziții de pictură și desen cubist. Versurile noi, poemele simultaneiste crestau mințile ascultătorilor nedumeriți cu apa tare a noutății. Conferințe explicau tendințele tineretului în febră. Se însămîna entuziasm pentru muzica și dansurile negre. Dragostea pentru arta primitivă a negrilor, înțelegerea și perseverarea întru răspîndirea ei e una din temerarele contribuții ale dadaiștilor. Influența a fost covîrșitoare: curentul pentru arta primitivă a făcut școală. Descoperirea filonului revine lui Dada. 

Tot în 1916 Tristan Tzara tipărește prima carte din Colecția Dada: La premiere aventure celeste de Monsieur Antipyrine, ilustrat de Marcel Iancu. 

În anii 1917, 1918, cu acelaș braț ferm Tzara agita ca un toreador flamura Manifestelor grupării. Cuvintele metal incandescent culegeau efervescente aplauze. El era „cîntărețul plin de farmecul teroarei, oferind licherul poemului în cupa granatelor, explodînd în mîna lumii, statuia ecvestră a unui nou destin... Loviturile de bici pe hoitul unei literaturi înfloriau cicatricele de sidef ale unui trup nou. Fără sinchisire distrugători ai senzurilor, niște porci de cîini, niște adorabili" (Stephan Roll).

Grupul s’a mărit cu Wiking Eggeling creatorul primelor filme cubiste, Otto Flacke, Augusto Giacometti Hauser, Oskar Luthy, Mary Wigrnan. Prin colaborări aderară Guîllaume Apollinaire, Pierre Reverdyi Pierre-Albert Birot — autorul „poemei de urlat și de dansat", poemă generatoare a unui lirism al faptei — adică poeții cari în Soirees de Paris, Nord-Sud și Sic au precedat Dada cu o poezie zis „cubistă", pentru a se recomanda echivalentă picturii lui Picasso. Tristan Tzara redactează Buletinul aproape în întregime și virulente Manifeste „pe cari nicio istorie a literaturii oricît de ostilă mișcării nu le va putea ignora. Profetul Dadaismului apărea la Cabaretul Voltaire cu ochiul impasibil apărat după transparentul monoclu cu panglică lată de moar, sfinx al unei legendare blîndeți“.

Buletinul îi schimbă titlul cu numele străzii unde locuia Arp: Der Zeltweg. Tzara tipărește a doua și ultima plachetă din Collection Dada care va mai apare la Zurich, Ving-cinq pomes. Hans Arp colaborează cu desene.

Poemul Dada? — Luați un ziar, luați nitșe foarfece, alegeți un articol, tâiați-l, luai apoi fiecare cuvînt, puneți-l într'un sac, agitați...  și scoateți ca dintr’un săculeț de loton!

Altfel, rețeta mai pretindea degetele cu vîrf de retină și cu predestinat magnetism poetic ale lui Tzara. Din urnă fără accidente și plină de măduvă creștea înecată în grație

La chanson d’un dadaiste 

qui avait dada au coeur 

fatiguait trop son moteur 

qui avait dada au cceur 

l’ascenseur portait un roi 

lourd fragile autonome 

il coupa son grand bas droit 

l’envoya au pape â rome 

c’est pourquoi 

l’ascenseur 

n’avait plus dada au cceur 

mangez du chocolat 

lavez votre cerveau 

dada 

dada 

buvez de l’eau

la chanson d’un dadaiste 

qui n’etait ni gal ni triste 

et aimait une bicycliste 

qui n’etait ni gaie ni triste 

mais l’epoux Ie jour de I’an 

savait tout et dans une crise 

envoya au vatican 

leus deux corps en trois valises (Chanson Dada)

Încă șase strofe în acelaș pur limbaj complectează acest Cîntec Dada din carate inimitabile.

Prin Dada o literatură vetustă a fost sfîșiată, o literatură ce mai respira din inerția de a reacționa a publicului și a literatorilor să-și înșire altcum slova decît în aceleași batalioane de păduchi. Nimic nu mai sgîria sub căptușală creierul, nu-i punea nici un picior ascuns piedică. Era atîta facilitate în ceiace în anii cari au precedat războiul se numia artă, atîta peltea zaharisită încît azi, ca un alt ou turtit de Columb, insurecția de atunci pare simplă și conformă programului. și totuși, fără ploaia din mitralierele spirituale dela Zurich, fără asasinarea tuturor principiilor tabu, a tuturor zeilor cu picioare de lut văpsite cu alifii simulînd bronzul, fără acest Dada care n’a fost nici nebunie nici cumințenie, gentilul meu burghez, sîngele care circula prin varicele artei s’ar fi sleit prin acea perseverare de a lipsi din cazanul în care fierbea contemporaneitatea, cum se sleiește orice grăsime de porc cultural cînd manometrul personalității arată unul sau mai mulți zero. Dada a lichidat vechile morale, a fost o reacțiune contra trecutului. N’a fost o formulă. Andre Breton i-a zis stare de spirit, iar inventatorul: dictatură a spiritului în contra artei ,,mijloc de expresie“(Tristan Tzara) care se prostitua cu oricine în patul oricărei idei bune, rele, hidoase sau grațioase, necesare sau nu și care nega poezia activitate a spiritului. A fost un veto pe care în anii de holocaust al continentelor și din ei iscat asemeni unei unde sismice, cînd în restul lumii era interzis un cuvînt mai răspicat rostit, tineretul concentrat la Zurich îl svîrlia cu pumnul în fruntea ca o admirabilă felie de dovleac a Domnului Poet, a Marelui Romancier și a Grațioasei Pictorițe specializată în ochiul-boului și auto-portrete languroase. Din aceiaș Elveție care a gestat și revoluția socială, din aceiași Eleveție care mai tîrziu a cercat să adăpostiască o centrală a păcii, a pornit cu furie idoloclastă și declarația de război contra artei de pastișă. A fost o revoluție estetică, individuală — fără pseudopozi în massa cititorilor — fără menirea de a construi, ci doar a trece prin etuvă. Umbra unui nihilism: „cu unitatea de măsură Eternitatea, orice acțiune este este zădarnică" (Tristan Tzara). Ideie de negație, logică în acei ani, pe care o regăsim mai dură și la Breton: „E inadmisibil că un om lasă vreo urmă prin trecerea sa pe pămînt".

Supusă roentgenului dadaiștilor, preacurvia artei a fost denunțată fără genuflexiunile adjectivelor gentile: ca pe o placă radiografică, sulimanurile cari ascundeau cabotinismul odată spălate, scheletul rămîne hidos de artificial. Dada? Reacțiunea unor temperamente cari aruncă lestul sfintei tradiții în podul cu scaune scoase din uz. Cuvintele încep să fie alăturate rupte din chingile gramaticei și goale de senz să activeze în poem „prin simpla lor putere evocatoare în lumina unei magii tot atît de dificil de sezizat cît și de exprimat” (Tristan Tzara) în contra poeziei mijloc de expresie și pentru poezia activitate a spiritului. Fiind dictat de spirit nu va putea fi explicat. „Ne repugna dealtfel a o explica" (Tzara). Numai depărtîndu-se de limbaj și de forma sa, poezia putea ajunge acolo și tot Tzara adaugă „dacă Dada nu s'a putut lipsi de limbaj, el a constatat îndeajuns greutățile și piedicile ce pune la eliberarea poeziei". Iar Andre Breton acuză pe oameni de greșala monstruoasă care îi face „să creadă că limbajul e născut pentru a le ușura legăturile reciproce". Deaceia au apărut în Cannibale alfabetul sub forma unei poeme de Aragon intitulat Suicide și un extras de adrese din cartea de telefon cu titlul Psst semnat de Breton. 

Umorul component a dadaismului trebuie primit așa cum l’a înțeles Jacques Vache: „un sens de 1’inutilite theatrale et sans joie de tout, quand on sait“. 

Aceste manifestări, „rețeta" poeziei Dada, „sînt afirmarea că opera poetică n’are valoare statică, poemul nefiind scopul poeziei, acesta putînd foarte bine exista aiurea" (T. Tzara). Drastică și necesară luare de sînge din trupul pletoric la sufocație al Literaturii și, pentru Artiștii ghiftuiți cu Artă cel mai de efect emetic. Emile Bouvier numește dadaismul „o criză de creștere". Dar Bouvier e universitar cu cîmpul vizual pătat de cenzura insuficienței de a înțelege (ca și un alt mîzgălitor pe hîrtie a unei Histoire de Dada) cea mai radicală mișcare, cel mai caustic burete. 

Pentru noi, din perspectiva celor aproape două decenii, Dada se definește CHINTESENȚA SUPREMEI INTELIGENȚE DESLÂNȚUITÂ PRINTR’O SUPREMĂ LIBERTATE A SPIRITULUI.

__________________

Nu există început, nu tremurăm și nu sîntem sentimentali; vînt năprasnic, sfîșiem rufele norilor și ale rugăciunilor și pregătim marele spectacol al dezastrului, incendiul, descompunerea. Preparăm suprapresiunea unui doliu și înlocuim lacrimile prin sirene întinse dela un continent la altul. Revoltă totală pînă la anarhie, fără degetul pe buze al moralei: „Dada știe tot Dada scuipă tot". Nu se clădește pe un cuvînt sensibilitatea; construcția toată, convergentă perfecțiunii care plictisește, ideii stagnante ca o mocirlă de aur, produs omenesc relativ. Opera de artă nu trebuie să fie însăși frumuseța, fiind astfel un cadavru; nu trebuie să fie nici veselă, nici tristă, nici clară, nici obscură, nici să bucure sau să maltrateze individualitățile servindu-!e budinca aureolelor sfinte sau sudoarea unei curse cabrate peste atmosferă, O operă nu e niciodată frumoasă prin decret.

______________________

Armistițiul. Sfîrșitul rzboiului. Ultima tipăritură în Elveția a grupului s’a numit Anthologie Dada. I-am văzut coperta de sînge; sus la stînga, cunună o gravură de Hans Arp, Elegant tipărit, ca și precedentele. Din străinătate trimiseseră pentru prima oară colaborări Aragon, Andre Breton, Cocteau, Chirico, Hausman, Paul Klee, Radiguet, G. Ribemont-Dessaignes, Ph. Soupault. O antologie — nu cîntec de lebădă, ci cortina după primul act Dada. 

La Paris, Dada continuă după dislocare prin revistele Cannibale, prima serie din Litterature (așa numită prin antifrază) cerînd „independența artistului și opere pentru totdeauna neînțelese”. Se convoacă conferințe-întruniri cu programul 

Antiliteratură Dada 

Antimuzică Dada 

Antipictură Dada.

Organizatorii cîntau, vorbiau, ciocniau talgere și publicul aștepta, aștepta altceva decît vacarm. Or, programul Dada se consumase. Din aceiaș linie de demonstrație a caducității unei anume poezii (poezie-artă, poezie-frumuseță statică, poezie raft de băcănie sau chiar de farmacie), la un matineu (galeria Montaigne) al revistei Litterature, Tzara citește un articol de ziar în timp ce o sonerie îi acoperă glasul și Picabia expune pe o tablă neagră un desen pe care îl șterge în fața publicului nedumerit. Revolta auditoriului contra unor inși pe cari îi socotia la locul lor într’un ospiciu, complecta manifestațiile Dada ca o mănușă degetele. Intervenția poliției era uneori epilogul. Alteori, un public în majoritate de literați era apostrofat dela tribună: Sînteți toți niște dobitoci. Sînteți toi președinți ai mișcării Dada! Prima manifestare din aceast serie s’a ținut la Salonul Independenților la 5 Februarie 1920. Un neofit al dadaismului, medicul neurolog Andre Breton, întors de pe front spunea: 

„Cubismul a fost o coală de pictură, futurismul o mișcare politică; Dada este o stare de spirit. A opune unul altuia înseamnă ingnoranță sau rea credință. Libera credință în materie religioasă nu seamănă unei biserici. Dada e libera gîndire artistică. Cît timp se vor recita în școli rugăciuni sub forma explicărilor de texte și se vor face plimbări în muzeie vom striga contra despotismului și vom căuta să turburăm ceremonia. Dada nu se dă nimnui, nici iubirii, nici muncii“.

Familia Dada crescuse. Manifestul Dada souleve tout din 12 Ianuarie 1921 e semnat de E. Varese, Tristan Tzara, Ph. Soupault, Soubeyran, J. Rigaut, G. Ribemont-Dessaignes, M. Ray, F. Picabia, B. Peret, C. Pansaers, R. Huelsenbeck, J. Evola, Max Ernst, Paul Eluard, Suz. Duchamp, M. Duchamp, Croii, G. Cantarelli, Marg. Buffet, Gab. Buffet, A. Breton, Beargeld, Arp, W. C. Arensberg, L. Aragon. Lipsesc Andre Gide și Paul Valery cari în urmă cu doi ani colaborau la Litterature. Acesta din urmă cu aforisme perfect mulate pe spiritul Dada, precum ,,cea mai mică ștersătură violentează spontanul”, iar perturbatorul Gide, se întreba: ,,Âh ! Cine va libera spiritul nostru de lanuțrile greoaie ale logicei?“.

..............................

Adevărații Dada sînt contra lui Dada“, sau cum scria J. L. Blanche „Dada ne subsistera qu’en cessant d’etre”. Nevrînd nimic, disprețuind toate sistemele „literare” vor disprețui și propria lor revoltă cînd va deveni rețetă. Se auto-intoxicaseră devenind proprii lor sclavi. Lui Philippe Soupault îi plăcea mai mult să i se spună Philippe Dada. 

La Weimar, într’o conferință rostită în 1922, Tristan Tzara declară: „Ne separăm, demisionăm. Primul care își dă demisia din mișcarea Dada sînt eu“. Declarația, s’ar părea de deces, e scrisă și rostită de însuși șeful mișcării într’un oraș din Germania, după ce — simplă coincidență — la strămutarea grupului de pe malurile lacului Zurich la Paris s’a susținut cu o adorabil rea credință că mișcarea de libertate artistică sintetizată în Dada e instrumentul finanței germane pentru destrămarea Franței victorioase.

La 1 Decembrie 1924 apare primul număr din La revolution surrealiste. Un nou grup, o nouă antegardă. Porțile i le deschisese Dada: după negarea logicului, sentimentalului, dictatura spiritului lăsase singură realitate subconștientul, acel lacăt secret, nebănuit, acea țesătură care nu minte și în care suprarealiștii își vor cufunda gălețile de exploratori ai unor forțe ignorate. Nu scrisese deja Dostoewski în „Vocea subpmînteană” sau în alt roman al său: „Admit că de două ori două patru e un lucru excelent, dar ca să laud totul, vă voi zice că de două ori cinci e deasemenea un lucru fermecător".

Textele suprarealiste vor fi într’un limbaj evocator sudat din însăși materia din care sînt plăsmuite visele, Pași inconzistenți pe trepte suspendate printre insule neverosimile cu faună și fructe magice. Invulnerabile rostogoliri în abis în secunda plină cît un ev de perepeții mai mult decît reale. Imponderabil kaleidoscop; mereu împrospătat vocabularul de nabab risipitor, un „talaz de vise“ (Aragon). Va fi o nouă ofensivă, individualistă la începutul ei, fiindcă de brațele noilor chinuiți ai spiritului, cari în parte erau cei de eri, au crescut în primii ani de pace, dezordinea și nesiguranța. 

Dar în revista aceleiași grupări, peste un deceniu, Tristan Tzara, care se va afla acolo pentru că între Dada și suprarealism e continuitate și întrepătrundere (nu o continuitate flască, ci de swinguri uneori violente și determinante), termina un tablou al poeziei actuale adoptînd fraza lui Lautreamont: „l’art doit etre fait par tous, non par un". 

Sașa Pană

din volumul Primele poeme ale lui Tristan Tzara, apărut la editura Unu, București, 13 februarie, 1934

Sașa Pană a îngrijit în 1969 ,,Antologia literaturii române de avangardă", în 1973 apărăndu-i volumul autobiografic ,,Născut în '02. Memorii-file de jurnal--evocări". Sașa s-a născut în 1902 în București, tatăl său fiind medic, își începe studiile secundare la Dorohoi și le finalizează la ,,Liceul Matei Basarab" din București în 1921. Intră la Facultatea de medicină, primii doi ani la Iași și în același timp, simultan, urmează Institutul medico-militar din București, obținând diploma de medic militar(1927). Aproape de finalizarea studiilor a încercat chiar să se sinucidă. A fost medic militar ajungând chiar medic-șef al garnizoanei București. A editat, din sacrificarea soldei, revista ,,UNU" și a fondat editura cu același nume, pentru a publica operele lui Urmuz, Tristan Tzara, Stephan Roll, Ilarie Voronca pentru sprijinirea mișcării de avangardă. 

(detalii oferite de domnul Petrus Dincă)