Marin Sorescu - Zmeule, nenorocitule

Eu am un plan, cum să găsim calul năzdrăvan. Rupeţi fiecare cîte un smoc de iarbă grasă din această vale răcoroasă. Invîrtiţi-vă cu el în sîn pîn'o să ameţească văzduhul de mireasmă de fîn. Nu vedeţi cum iarba a început de miresme să fumege? Caii poveştii, care pasc pe undeva prin apropiere, or s-o adulmece. Şi vor veni, mai tare sau mai încet, ca atraşi de-un magnet. Au şi-nceput să s-arate din cîmpie: zece, o sută, o herghelie. Priviţi ce mîndreţe de cai.
— Alege-ţi, Radule, unul, hai. 

— Trebuie să-1 aleg, zice Radu, pe cel mai răpciugos. Aşa face întotdeauna şi Făt-Frumos.
Ne-am aşezat atunci pe-o buturugă şi-am aşteptat să sosească şi calul cel plin de răpciugă. După un ceas s-a auzit un nechezat mic, cam cît un miorlăit de pisic. în sfîrşit, a apărut un fel de mînz bătrîn, ştirb de tot şi de tot spîn. Privea tot timpul pămîntul şi nu înainta decît cînd nu bătea vîntul.
— Ăsta e, zise Radu, calul cel slab ca gardu'.
Şi încălecînd, numai ce-1 vedem cu mîrţoagă cu tot căzînd. L-am ridicat cu toţii şi cu chiu, cu vai am pornit mai departe, împingînd calul, ca pe un camion hodorogit, din spate. Speram că mîrţoaga va merge aşa strîmb numai pînă după primul dîmb. Acolo unde se va scutura odată, arătîndu-şi faţa sa cea fermecată. Dar am trecut şi cel de-al o sutelea dîmb şi calul mergea tot mai strîmb. N-osă mai putem înainta, dacă n-om mînca. Dar partea cea proastă e că deocamdată n-avem nimic în traistă. Zău că n-ar strica acum nişte gîşte. Dragii mei, mi-am adus aminte de pana gînsacului, prin asociaţie de idei. „Priveşte-o cînd ţi-o fi mai greu", mi-a spus acel gînsac. Ceea ce şi fac. Nu simţiţi un miros plăcut în nări? Razele soarelui au devenit frigări, învîrtind nu ştiu ce fel de friptură ce-ţi lasă o impresie bună în gură. Din cuptorul zării iese o tavă măreaţă. Gîştele ne-au trimis, friptă, o... raţă. 

Intr-un minut n-a mai rămas nimic în tavă (că raţa a fost grozavă). Tocmai atunci s-a auzit un răget ca de leu. Aoleu! „Ăsta o fi Zmeu ?" întreb, nu că mi-ar fi frică, dar ştiţi: o-ntrebare nu strică.
Deodată toate lucrurile au început să tremure, ca la cutremure. „Jucaţi-vă aici de-a ce vreţi voi. Eu mă duc un minut la război.”
„Unde eşti, zmeule ? îi zic, că nu ştiu din ce cauză nu mai văd nimic."
„Sînt chiar în faţa ta, între aceşti doi stejari", zise zmeul, aruncîndu-mi o pereche de ochelari.
„Stai pe loc! să nu fugi în altă parte, vin să te bat, cum scrie la carte." Dar, cînd să plec, Radu îmi face scandal: „Cum pleci, nene, la bătălie fără cal?" Avea dreptate, dar calul cel leşinat stătea tot nefermecat. Ei; comedie mare! Neavînd încotro, am luat eu calul în spinare. Zmeul era, dimpotrivă, călare. 

Văzîndu-ne în felul ăsta pe noi, zmeul se dădea tot mai înapoi. Cît era el de tare şi mare îl speria o astfel de arătare. „Care eşti calul şi care eşti călăreţul ?" a întrebat nătăfleţul. A căzut apoi ţeapăn în iarbă şi-a căscat de trei ori. „Ce faci, zmeule, mori?" „Mor, a răspuns el, îndreptîndu-şi faţa spre nord. M-ai speriat prea tare şi am avut un atac de cord." 

Eh, şi acum ar trebui să urmeze nunta cu Zîna Zînelor, care a şi ieşit în iatac, fericită că i-am venit zmeului de hac. (Şi-a mutat palatul aici pe cîmpie, să asiste la bătălie.) E foarte frumoasă, iar o zînă ca ea, orice aţi zice, nu-i de colea. Aş putea stîrni o nuntă formidabilă, cum stîrneşte vrăjitorul furtuna. Aş pofti la ea soarele, munţii si luna. Dar stiti voi, lucrurile acestea lungesc foarte mult povestea. Acum, c-am scăpat-o de cel mai teribil dintre zmei, Zîna Zînelor se va descurca şi singură-n viaţă, să n-avem noi grija ei. Hai, deci, să facem cale-ntoarsă, că mai avem şi alte persoane pe acasă. Care-i drumul pe care-am venit? Acesta-i, nu vedeţi cu tălpile cît l-am tocit ? Şi-n plus vîntul care zgîlţîie de uşă a presărat pe el tărîţe din lună, ca dintr-o păpuşă. Ca să-1 ştim, să nu ne rătăcim. Şi ca să strălucească drumul nostru, sub stele, fantastic, la noapte, cînd l-or linge vulpile de material plastic.

Marin Sorescu - Zmeule, nenorocitule