Radu Tudoran - Bombardamentul

La poarta școlii flutura un steag mare, alb cu cruce roșie. Copiii se opriră nedumeriți în fața șirului lung de autocamioane cu coviltire cenușii, care, nemaiîncăpând în curte se înșirau pe stradă, până după colț. Apăruseră pe neașteptate în prima dimineața de toamnă, parcă dinadins în ziua când ar fi trebuit să înceapă școala. Printre zăbrelele gardului, copiii văzură în curte oameni în halate albe purtând tărgi. Nu era greu de bănuit ce se întâmplă acolo, însă ei nu îndrăzniră să plece fără o vorbă de la cineva. Și cum nimeni dinăuntru nu-i băga în seamă, rămaseră multă vreme la poartă, privind cum se transportau răniții. Abia târziu, un zvon pornit de la director, că școala nu se mai deschide, îi făcu să se risipească. Dar
plecând, mai întoarseră din mas capul, neîncrezători, cu un fel de neliniște, temându-se parcă să nu-i cheme înapoi. Numai la colțul străzii, când gardul cărămiziu dispăru, răsuflată ușurați și abia atunci bucuria îi cuprinse cu adevărat.  

Dușumelile sălilor întunecoase și reci ale școlii de care fugeau, erau năclăite de sânge; în lungul coridoarelor răzbăteau vaietele unor dureri noi, mature; dar copiii ignorau suferința trupurilor sfârtecate, de aceea steagul cu cruce roșie, de la poartă, nu avea pentru ei semnificația adevărată, ci una sărbătorească. 

Așa că se îndreptară gălăgioși spre maidanele de la barieră, pentru a regăsi în bălării toate jocurile și frumusețile vacanței. Alții merseră mai departe, la fabrică. Antone, mecanicul de la rafinărie, plecase de mult și acum nimeni nu-i mai împiedica pe copii să se joace în curtea lui plină de mașini, cu cazane și cu atâtea lucruri miraculoase. 

Nevasta mecanicului, Emma, o poloneză blajină, cu părul galben și cu ochii albicioși, iubea copiii și-i lăsa să se joace. Avea și ea doi băieți, cam palizi și cam speriați, pe care era bucuroasă să-i vadă amestecându-se între micile haimanale din oraș. Înainte, când mecanicul venea din fabrică, copiii o rupeau la fugă, peste gard, curtea se golea într-o clipă și cei doi micuți rămâneau părăsiți, tremurând, în vârful grămezii de fiare vechi din spatele casei.Nu era om rău mecanicul, dar chipul lui înnegrit de funingine, mereu încruntat, îl făcuse să fie temut pe nedrept, chiar de copiii mai mari. Niciunul nu avea curajul să-l înfrunte când îl vedeau venind încetișor spre casă, de aceea, oricâte minuni ar fi ascuns curtea cu mașini și cu fiare vechi, stăteau acolo tot cu frica în sân și puși pe fugă.

Pe la mijlocul verii, aflară însă că mecanicul o să plece, așa cum multă lume pleca din oraș, dar nu le veni a crede până nu-1 văzură îndreptându-se spre gară; blânda Emma și cei doi micuți îl conduceau, ținându-se de pulpanele hainei lui militărești.

Era o zi frumoasă, plină de soare și de soldați. Războiul începea, ca întotdeauna, cu cântece și cu flori. Răniții începură să curgă abia mai târziu; atunci cântecele încetară. Iar când școlile fură transformate în spitale, copiii se bucurară de vacanța nouă, tot așa cum se bucuraseră de plecarea mecanicului Antone. Într-o noapte, orașul trecu din somn, în spaimă. Clopotele bisericilor sunară, ca pentru o sărbătoare lugubră. Din întunericul văzduhului cădea peste acoperișuri, amenințător, un ciudat sforăit metalic. Deodată, de jos țâșniră șuvițe de lumină și brăzdară neliniștite cerul. Apoi se auziră bubuituri asurzitoare, spre gară, spre uzină, spre rafinărie. Huruitul înfricoșător se scurse pe cerul negru, pe deasupra orașului. Când reflectoarele reușiră să-l prindă în fascicolul lor orbitor, zepelinul era departe, mic, albicios, ca o molie argintie, ca un un bicisnic parazit al cerului. 

A doua zi, la ferestre se lipi hârtie albastră și oamenii așteptară venirea nopții, cu inimile strinse. Emma își luă copiii de mână și-i duse la biserică, să-i închine la icoane, ca să le treacă spaima. O bombă căzuse pe drumul de lângă fabrică, și o schijă sărise până în spatele casei, în grămada de fierăraie. Era o bucată de oțel lucios, colțuroasă și înfiorătoare. Andrei, băiatul cel mai mare al mecanicului, cuprins de o îndrăzneală neașteptată ascunse schija în sân, le-o arătă copiilor, la joacă și le povesti grozăvia bombardamentului de peste noapte. Nimeni nu se îndoia că Andrei spunea adevărul, se știa doar, în tot orașul, că zepelinul aruncase bombe la rafinărie. Și apoi, bucata aceea de metal ucigător era o dovadă atât de impresionantă, încât chiar copiii cei mai trufași îl priviră pe Andrei ca pe eroul cartierului.

După câteva zile, zepelinul zbură pe deasupra orașului în plină amiază, aruncă iarăși bombe la gară și la uzină. O femeie căzu ucisă, iar unui copil îi fură retezate picioarele. Peste două zile copilul muri la spital și atunci maică-sa veni pe locul unde căzuse bomba, gândind că va găsi acolo picioarele retezate, să le îngroape. Când fapta se află în oraș, celelalte mame se cutremurară, iar bărbații plecară fruntea, pc gânduri.

Pe urmă începură să vină aeroplane. Se spunea că zepelinul a fost lovit de obuze, la București și că încercând să scape înspre Giurgiu, a căzut în Dunăre. Aeroplanele veneau uneori câte unul, alteori două, trei și chiar mai multe și aruncau bombe cam în aceleași locuri. Oamenii știau acum să fugă și rar se întâmpla să mai lovească pe vreunul. Dar într-o zi bombardară târgul de vite, în marginea orașului, unde nimeni nu se aștepta. Oamenii mai avură timp să fugă și nu fură uciși prea mulți, vitele însă, priponite în țarcuri ori înjugate la căruțe, fură jalnic strivite de bombele care cădeau în plin. Erau trei aeroplane mari, greoaie. Și când să plece, tunurile, care trăgeau întruna, doborâră unul din ele. S-a văzut o aripă färimițându-se, apoi aeroplanul începu a se roti, din ce în ce mai iute și deodată, așezându-se cu botul în jos, porni ca un bolovan spre pământ. Tunarii care s-au dus acolo în grabă, au găsit sub sfărâmături cinci trupuri zdrobite. Numai unul din aviatori mai răsufla și pe acela, miloși, l-au dus cu targa la spital. 

Când faptele s-au aflat în oraș, lumea s-a adunat în piață, bucurându-se, socotind că de acum înainte n-o să le mai dea mâna aeroplanelor să vină ca la ele acasă. Iar unii strigau că nu-i drept să fie îngrijit neamțul la spital, ci să fie spânzurat în fața primăriei.

Cam atunci se întâmplă ca băieții să găsească între fiarele din curtea mecanicului, o pușcă veche, ruginită. Împinși de același spirit răzbunător care stăpânea orașul, hotăriră să se folosească de ea pentru a împușca un neamț. Nu puteau, firește, să se gândească la acela din spital, deși de acolo le venea îndârjirea. Dar un neamț trebuia găsit neapărat, în altă parte. Și nu le fu greu să îl aleagă pe băiatul cel mic al mecanicului, fiindcă îl chema Peter. Andrei nu se împotrivi, știa că nu este vorba decât de un joc. Pentru a se învoi atât de ușor, mai ajutase însă și un pic de ciudă pe care o nutrea mezinului. Fără să fi fost o mamă rea, blânda Emma îl iubea parcă mai mult pe cel mic. Peter purta numele bunicului, tatăl ei, și-i amintea astfel de familia părăsită și de patrie, pe care nu le putea uita ușor. Îi amintea nu numai de bătrânul cu mustăți mari, albe, cu părul cărunt lins pe tâmple și adus lung la ceafă. Îi amintea satul de mineri silezieni, de unde o luase Antone; îi amintea surorile albe și triste și strigătele păstorilor care își adunau turmele când coborau din munți; îi amintea frații blonzi și tăcuți și bocetele mamei când frații piereau unul câte unul, în galerii surpate.

Emma căuta cu toată puterea inimii să-și împartă dragostea deopotrivă, între amândoi copiii, însă niciodată cel mare nu se apropia de dânsa cât micuțul Peter. Andrei era la fel de palid ca mezinul, dar în înfățișare avea ceva din încruntarea tatălui său. Anii îi înăspreau privirea și Emma îl vedea astfel depărtându-se de dânsa din ce în ce mai mult.

Lui Andrei nu-i fu greu să-și ademenească fratele în fundul grădinii. Dar de acolo înainte, lucrurile s-au cam încurcat. Judecata a mers încâlcit. Gâgu, băiatul limonagiului, care făcea pe procurorul, nu știa bine ce trebuie să spună. Văzuse un astfel de proces într-un film de spionaj, dar faptele nu se potriveau întocmai; și-apoi cum să ții minte atâtea, să le spui pe nerăsuflate? 

Unul dintre copii, nemulțumit, strigă furios ca acuzatul să fie împușcat. Peter Începu să plângă și atunci Gâgu, făcându-i-se milă, nu mai vru să se joace. În locul lui a trebuit să treacă Andrei; el reuși să povestească o mulțime de fapte monstruoase pe care i le atribui, fără milă, acuzatului. Peter asculta speriat; era prea mic pentru a înțelege bine ce spunea Andrei, dar înfățișarea lui răzbunătoare îl făcu să izbucnească din nou în plâns și numai cu greu putu fi sfârșită judecata. Acuzatul fu condamnat la moarte pentru că aruncase bombe asupra orașului.

― Bine! bâigui Peter. Acuma vreau acasă! 

Însă cazna nu se terminase; urma execuția.Deși s-ar fi cuvenit ca vinovatul să-și sape singur groapa, trebuiră să renunțe.Lasă că nu găsiseră nici lopată, nici cazma, dar băiatul bâzâia așa de rău, încât nu se mai înțelegea nimeni cu el. Cum nu voia cu niciun chip să stea locului, hotăriră să-l lege de un copac. 

În timp ce Andrei se duse să caute frânghie, Nică Desculțu, care era băiat de dulgher înjghebă din două capete de scândură o cruce; văzând-o, copiii se fâstâciră. Peter fu legat de un salcâm în fundul grădinii, apoi se așezară în fața lui, la zece pași. La mijloc îl puseră pe Lațcu, un găligan, de trei ori repetent în clasa a patra, crescut atât de înalt că nu mai avea loc în bancă și putea să-l privească pe domnul în creștet. Dintre toți, el singur avea atâta putere ca să ridice pușca la ochi.

Când socoti că execuția poate începe, Gâgu, acum din nou pornit împotriva neamțului, făcu un pas în lături și, întocmai ca la cinematograf, cu o voce care tuturor copiilor li se păru înfiorătoare, comandă:

― Laa, ochi!

Dar când Lațcu ridică pușca, Peter începu să se zbată și să plângă atât desfâșietor, încât toți se priviră încurcați.

― Nu vreau să mor! Nu vreau să mor! Mamă! Scapă-mă mamă! se văita copilul.
S-ar fi putut să audă cineva.

― Tacă-ți gura, prostule! îl mustră aspru frate-su.

― Nu vreau să mor! Duceți-mă la mama! La mama! continua să urle Peter, înecat de plâns.

― Dacă nu taci, te pleznesc! îl amenință Andrei, apropiindu-se furios de el. Dar nici această amenințare nu folosi: Peter plângea zbuciumat.

― Să-l lăsăm, spuse Lațcu, coborând înduioșat pușca.

― Am să te împușc pe tine în locul lui! strigă Gâgu.

Lațcu rânji prostește, din colțul gurii mari și intimidat, tăcu.

― O să-l legăm la ochi, hotărî Gâgu. Poate așa are să tacă.

― Bine! încuviință Andrei, scoțând batista din buzunar. Să-l legăm!

Peter continua să plângă nesecat: lacrimile i se scurgeau gârlă, pe gulerul hăinuței.

― Nu te mai jeli, că nu te împușcă nimeni! căută să-l liniștească Andrei. Doar o să te legăm la ochi. Ne jucăm de-a baba-oarba. 

În clipa aceea, un șuier ascuțit plezni cerul; sirena fabricii icnise într-un semnal speriat îndată, dinspre oraș, se auziră clopotele bătând.

Copiii înlemniră. Seninul cerului de toamnă se crispase deodată. Dinspre miazăzi se auzea huruitul îndepărtat al motoarelor.

― Aeroplanele! strigară toți în aceeași clipă. 

Aeroplanele veneau să bombardeze fabrica. Bombele aveau să cadă aici, aproape, la câțiva pași, în spatele gardului sau poate chiar dincoace de el. Spaima plezni deodată în sufletele tuturor, făcându-i să se năpustească spre portița grădinii. Săriră în goană șanțul, se prăvăliră în praful șoselei, spre podul betonat al căii ferate. Aeroplanele se apropiau, huruitul lor părea al unor mori zburătoare măcinând schelete, că era plin văzduhul de ele.

― Aeroplanele! strigau copiii, zăpăciți, rostogolindu-se din șanțul șoselei spre podeț. Unul își sfâșiase pulpa într-un cui, la gard; altul își julise obrazul alunecând în grămada de pietriș de pe marginea șoselei. Lațcu se împiedică în pușca pe care o târa prostește după el și căzu între șinele căii ferate.

― Aeroplanele! Aeroplanele! Ce faci? strigară copiii ajunși sub podeț, văzând că Andrei se oprise, galben, în mijlocul drumului.

O bubuitură asurzitore le acoperi vocile speriate. Apoi se auzi încă obubuitură, două, trei, mai multe, una după alta; bombardau gara de sud. Între explozii, zgomotul motoarelor se auzea tot mai puternic. Andrei înțepenise în mijlocul șoselei. Era palid și tot corpul îi tremura. Copiii îl văzură pornind înapoi, spre grădină, într-o goană înebunită.

― Unde te duci? îi strigară. Întoarce-te! Aeroplanele vin la fabrică!

Dar Andrei nu lua seama la strigătele lor. Făcea din fugă semne disperate.

― Peter! strigă deodată Gâgu, dezmeticindu-se.

Toți copiii îngălbeniră.
Peter se smucise atât încât sforile îi intraseră în came și îl ardeau ca un fier roșu; acum nu mai putea face nicio mișcare. Privi îndobitocit la Andrei care se repezise pe portița grădinii. Printre lacrimile înghețate îl vedea apropiindu-se, crescând repede. Atunci i se păru că fratele său înfățișa ceva neînchipuit de mare, de puternic și de bun. Era poate ceea ce oamenii numeau Dumnezeu. Dar deodată, Andrei se opri. Peter îl văzu cum încerca să facă un pas înainte, apoi unul înapoi. După aceea, privi înspăimântat în sus. Huruitul părea că s-a oprit deasupra, în creștet, greu cât tot pământul. Atât de bine se vedea că aeroplanele erau exact deasupra, încât judecata se topea și creierul rămânea gol. Peter îl văzu pe Andrei zbătându-se să sfârșească mișcarea, înainte sau înapoi, se clătina ca un om beat, dând din mâini în neștire. Apoi, ceea ce urmă fu scurt și mai simplu decât orice așteptare. Peter nu văzu decât o erupție neagră, aproape de locul unde era Andrei: o tâșnitură conică, spre cer. Un trăsnet îi repezi capul înapoi, de trunchiul copacului. Orbit, nu mai văzu nimic. Un val de aer cu țărână fărâmițată îi plesni fața, iar trunchiul copacului pârâi deasupra creștetului. Câteva așchii se desprinseră și-i căzură de aproape, fără putere, în cap. Apoi la fel de brusc cum venise explozia, se făcu liniște. Peter credea că murise. Niciodată nu-și închipuise că era așa de ușor, nu simțea nicio durere, nici măcar usturimea legăturilor intrate în carne, și era mândru că izbutise să moară fără să plângă. Numai pentru maică-sa îl încercă în treacăt puțină milă.
O clipă mai târziu auzi țipete peste drum; câțiva oameni alergau înspăimântați. Atunci deschise ochii fără voie și, uimit, se găsi în același loc unde firul gândurilor și viața se rupseseră. Cineva alerga din spre casă, altcineva dinspre calea ferată. I se păru că recunoaște figuri și glasuri și atunci înțelese că firul rupt al vieții încearcă să se înoade la loc. Vedea oameni alergând besmetici, făcând gesturi de spaimă. 

Pe cine căutau în grădină? Vroiau să-l pedepsească? Făcuse o faptă rea? Ochii i se rotiră nedumeriți în orbite și deodată înțepeniră într-un punct, dilatați până dincolo de groază. În fața lui, la câțiva pași, explozia aruncase o frântură din trupul ciopârțit al lui Andrei: o bucată de braț, însângerată. Iar alături, capul rămas întreg, păstrase expresia de teamă și de nehotărâre din ultimul moment. Peter văzu ochii privindu-1 fix, din iarbă. Peter vru să țipe, dar nu putu să scoată decât un sunet sec, pe care nu-I auzi nimeni. 

Apoi frigurile îl cuprinseră dintr-odată, din toate părțile corpului, hâțânându-1 în legăturile care îi tăiau carnea. Nu mai simțea însă usturimea pielii chinuite: ar fivrut doar să poată vorbi, să-i cheme, să le arate. Oamenii se apropiau în fugă: lucrători de la fabrică, agentul cu cruce roșie, o targă. Făceau toți aceleași gesturi pline de groază și de desnădejde. Iar Peter încerca să le vorbească din ochi, să le arate mădularele risipite în iarbă, pe care ei nu le vedeau…

1934 1939

Radu Tudoran