Noi nici nu existăm și nici n-am existat,
se zice că din vânt pe-aici ne-am aciuat.
Nici lutul colorat al lumii cucutene,
se pare că n-a curs prin ale noastre vene...
Mustește-n noi pământul cu iz de început,
azi cerem însă lumii istorii cu-mprumut.
Și-nvârte-n noi olarul a vremii primă roată,
dar vremea azi ne spune că suntem doar o gloată.
Din pietrele cetății, în Roma cea eternă,
privesc spre noi străbunii, spre viața noastră ternă.
Cum să le spună lumii că ei, sus în columnă,
au devenit țărână ca noi să fim o turmă?!
La Troia ne erau, în carele de luptă,
asemenea doar zeii, azi ni-e opinca ruptă.
Ne suduie apusul numindu-ne barbari
și nu mai știe nimeni c-am fost Viteji și Mari.
Am dăltuit milenii în piatră și în fier,
cetățile-s surpate, poveștile ne pier...
Mă perindau în vise bărbați cu plete sure
și îmi vorbeau în taină cu murmur de pădure,
de zestrea ce mi-o lasă pecetluită-n sânge...
Dezmoștenit sunt astăzi și lumea mea se frânge!
Se adunau în mine și Dunăre și cer,
când îmi cânta bunica povestea lui Galer.
Nu pot uita mândria ce-i licărea-n privire...
În ochi bătrânii astăzi au numai istovire.
Ce s-a-ntâmplat cu mine, ce s-a-ntâmplat cu noi,
de perindăm prin lume, atât de triști, de goi?!
Ne-am lepădat de matcă, de roiul nostru mare
și ne purtăm în inimi blestemul de uitare.
Mi-e sete de lumina ce ne-a legat de glie
de pasărea măiastră cusută-n fir pe ie,
de infinitul vieții scris tainic în coloană...
În piept mi-e setea asta o neînchisă rană,
dar cel mai mult mă arde dorința ca în noi
să-nvie iar puterea ce ne adună-n roi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu