Primul Autoportret
*
„Eu am trântit o carte uriașă, care avea ca titlu «Caseta clocotrismului», unde a făcut desene marele Dalí și mulți au semnat acolo. Și i-am dat și lui Nichita să semneze. Asta se întâmpla acasă la mine, la Belgrad. Așteptam musafiri – el a venit primul, s-a grăbit, și i-am dat caietul să semneze, să scrie în el. Și văzând masa pusă, cu tot felul de băuturi și mâncăruri, se uita și la caiet și mi-a spus: Bătrâne, n-am talent!
Bine – zic –, excelent, în spiritul clocotrismului, scrie asta: Eu, poetul național al României, pe nume Nichita Hristea Stănescu, azi n-am talent!
Și el: Bine, bine, m-ai convins. S-a dus, s-a furișat într-o cameră și nu mai ieșea de acolo! Au venit musafirii, celebritățile noastre, Desanka Maksimović, poeta noastră, care îl adora pe Nichita, Vasko Popa, Milorad Pavić… Toți prietenii lui adevărați veniseră.
Crezuserăm că a adormit, dar a apărut la un moment dat cu caietul și mi l-a dat pe furiș: Ia-l, bătrâne, ia-l! Și eu l-am luat și l-am trântit pe undeva. A doua zi, înainte să plece, îmi zice: Auzi, să nu te grăbești cu poemul acela! Păi, zic, nu mă grăbesc. Cum a plecat, am sărit pe caiet!
Și citesc asta: Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește. Ce simplu… A fost primul dintre cele 24 de poeme-autoportret. Nu știam noi că acest mare poem va deveni epitaful lui.”
Adam Puslojic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu