O văz, ca prin vis.
O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos. Cum dăschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binișor mâna în sân și-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Năut!
- Nu.
- Turtă-dulce!
- Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Și totdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea-mi da părul în sus și mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea își înfigea furca cu caierul de in în brâu și începea să tragă și să răsucească un fir lung și subțire. Eu mă culcam pe spate și lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.
- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surâsul ei mă gâdila în creștetul capului.
- Să spui...
Și niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau și adormeam; uneori tresăream ș-o întrebam câte ceva; ea începea să spuie, și eu visam înainte.
- A fost odată un împărat mare, mare...
- Cât de mare?
- Mare de tot. Și-și iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Și îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii...
- Bunico, e rău să nu ai copii?
- Firește că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii și nu-mi pare rău.
Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionțat în două și mă săruta în creștetul capului. Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri și cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii dupe ea și ziceam:
- Spune, bunico, spune.
- Și așa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Și... nu mai putea de părere de rău că nu are copii... Într-o zi veni la el un moș bătrân, bătrân, că-și târa barba pe jos de bătrân și de cocoșat ce era. Și era mic, mic de tot...
- Cât era de mic?
- Poate să fi fost, așa, cam ca tine.
- Va să zică, nu era mic, mic de tot...
- Era mic, da' nu așa mic de tot. Și cum veni îi zise: "Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu știi care sunt ramurile unuia și care sunt ale altuia; și când înfloresc nu știi care sunt florile unuia și care sunt ale altuia; și ăști doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură și mere nu fac. Măria-ta, să știi că atunci când or lega rod ăști doi meri, împărăteasa o să rămâie grea și o să nască un cocon cu totul și cu totul de aur"... Piticul se duse, și împăratul alergă în grădină, și căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Știu eu?... Dumnezeu știe...
Era așa de cald... așa de bine în poala bunichii... o adiere încetinică îmi răcorea fruntea... norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă amețeau... închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede și ușurel firul lung din caierul de in.
- Și se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; și i-a udat mereu; alții ziceau să le dea mai mult soare; și împăratul a tăiat toți pomii de jur împrejur. Și merii înfloreau în fitece săptămână, și se scuturau, și rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână și zbârcită, ca mine de zbârcită, și mică, mică, ca tine de mică...
- Ca moșu de mică?
- Da, ca moșu...
- Atunci nu era mică de tot...
- Așa mică de tot nu era. Și zise împăratului: "Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de mușețel, și n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzești, măria-ta, că îndată ce te-or simți florile, încep să se miște, să se bată, și multe se apleacă pe obrajii ei, și ea se dășteaptă, că doarme mai ușor ca o pasăre; și vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mișcă"...
- Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?
Tresăream.
- A, nu... știu unde ai rămas... la-a-a... Zâna Florilor...
Auzisem prin vis.
Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor...
Și bunica spunea, spunea înainte, și fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din burienile în care adormisem de atâtea ori.
- Și împăratul a încălecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.
- ... ș-a luat o dăsagă cu merinde și a plecaaat...
- ... ș-a plecaaat...
- Și s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Până a dat de o pădure mare și întunecoasă...
- ... întunecoasă...
- ... de nu se vedea prin ea. Și acolo și-a legat calul d-un ștejar bătrân, ș-a pus dăsagele căpătâi și a închis ochii ca să se odihnească. Și... pasămite pădurea cânta și vorbea, că era fermecată. Și... cum îi aducea șoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, și dormi, și dormi...
Când m-am dășteptat, bunica isprăvise caierul. Dar basmul?
Cu capul în poala bunichii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.
Avea o poală fermecată, și un glas, și un fus cari mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zâmbetul ei.
Replica domnului Dumitru Neagoe
Bunicul din partea mamei a pierit în luptele frumos descrise de Camil Petrescu în romanul ,,Ultima noapte de dragoste, prima zi de război ". Glontele trimis de lifta păgână a curmat viața tânărului Ion Albu Ispas. Bunica Zinca, a purtat cu mândrie dar și cu multă durere doliul, tot restul vieții ei, având grijă să-și rostuiască fiul și fiica, după care a plecat grăbită să-l întâlnească pe iubitul ei soț, în lumea veșniciei.
Tânără și frumoasă, Firica, mama tatălui meu, și bunica noastră, creștea cei doi copii, tot un fiu și fiică când un obuz inamic îl ridica pe soțul ei, Dumitru Neagoe, la rangul de erou al neamului. Firica îmbracă hainele negre îndoliate ce îi înnobilează frumusețea care nu putea sa treacă ne observată. Timpul grăbit aranjează totul, iar bunica se căsătorește în grabă cu un om de ispravă, văduv care avea și el doi copii. O familie cu patru copii era ceva obișnuit. Viața trăită din plin îi mai dăruiește trei copii. În total șapte. Cu pensia obținută de pe urma defunctului ei soț reușește să rostuiască cei doi copii dăruiți de prima soție în special și pe cei cinci copiii ai ei drept pentru care a primit medalia de ,, Mamă Eroină. Deci nepoții nu au avut parte de poveștile la gură sobei spuse cu harul bunicilor.
Dar mama noastră care a crescut singură patru copii, cu harul ei a stârnit bucuria lui Petre Ispirescu care a declarat în măreția lui, că este una dintre cele mai bune povestioare ale acelor vremuri.
Adina aducându-mi în minte de scrierile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea-Bunica, a răscolit întreaga-mi copilărie, redându-mi feeria clipelor trăite, a vorbelor pe care mama nu uita să le pună la începutul povestirilor ei:
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti...
Iar fiecărei povești mama îi adăuga un final triumfător.
Am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea mea...
Am încălecat pe o mătrăgună și am spus o mare minciună...
Am încălecat pe o mătură cu coadă scurtă, bucuria cui ascultă...
Și iar verde frunză lată vă mai spun și altă dată...
Mulțumesc, suflet frumos!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu