Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a 13-a)

După însemnările unui nebun, ale lui Gogol, domnul Goliadkin mi s-a părut puţin interesant. Faptul că se vedea pe sine în altul, un alt Goliadkin care i-o lua totdeauna înainte într-o pos­tură ameninţătoare, realizând ceea ce el doar gândea, un duşman al său, nu mă impresiona câtuşi de puţin. Să citeşti însă scriso­rile unei căţele, ăsta da nebun, mai ales că un surâs sarcastic apărea dincolo de pagini... Dar aici totul era posomorât şi ce­nuşiu, iar domnul Goliadkin n-avea nici un haz. Întâi că nu cu­noscusem niciodată un nebun adevărat, ci doar un fel de Don Quijote care se scrântise din dragoste, cutreiera, pe un fel de Rosinantă din Siliştea, câmpurile şi pădurile, alergând după fan­toma iubirii lui. Îl chema Chiran... Tema dedublării conştiinţei umane, pe care aveam s-o descopăr mai târziu la Dostoievski, îmi scăpa. Domnul Goliadkin nu m-a speriat deloc, cum crezuse orbul.
Am citit totul însă cu răsuflarea tăiată. Coincidenţa gândirii, care atrăgea un personaj de altul mi se părea halucinantă. Un om se afla în Siberia, un altul se gândea la el la Petersburg şi în toiul gândirii lui febrile cineva bătea în uşă. Omul deschidea şi în faţa lui se găsea, cine? Chiar individul din Siberia. Cineva era obsedat de un necunoscut pe care îl zărea mereu prin mulţime, într-o bună zi iarăşi cineva bătea la uşă. Cine era? Chiar acel necunoscut... Un altul ucidea o bătrână cu un topor, după un plan minuţios, ca să înfăptuiască ceva măreţ, ca şi Napoleon, pe care nimeni nu-l acuzase de crime, deşi săvârşise atâtea... Dimpotrivă, fusese aclamat... Credeam că după crimă va urma înfăptuirea acelui ceva măreţ, eroul însă e prins de spaime şi remuşcări şi cade în mod inexorabil în plasa unui Porfir Petrovici formidabil, care avea să-l lase liber până ce îşi va dezvălui singur crima, în genunchi, în piaţa publică. Nu prea era pe gus­tul meu. Cât despre Svidrigailov, n-am înţeles de ce se sinucide, începuse să-mi placă şi m-au surprins coşmarurile lui. Se pare că violase o fetiţă... În schimb Feodor Pavlovici Karamazov mi s-a părut mai apropiat şi desfrâul lui de care îl acuzau mulţi şi însuşi Dostoievski, nu mi s-a părut deloc odios. Aveam simpatie pentru el, era plin de viaţă. (Tot aşa am fost mirat că maleficul personaj feminin din Cei trei muşchetari era considerat cu naivitate de autor drept un personaj care trebuia marcat pe umăr cu fierul roşu; dimpotrivă, mie mi-a plăcut cel mai mult, în timp ce nesăraţii d'Artagnan şi ceilalţi m-au plictisit, cum m-a plicti­sit şi purul Alioşa Karamazov.) Cât despre "patimile", "zbuciu­mul sufletesc" al lui Dimitrie, întâi că nu am simţit în compor­tarea lui cine ştie ce patimi; faptul că era pornit împotriva tatălui său, că nu-i dădea nişte ruble, mi se părea cât se poate de fi­resc... N-am înţeles de ce Ivan vroise să-şi omoare tatăl prin Smerdiacov şi nici de ce Smerdiacov acceptă sugestia... Cele trei mii de ruble puteau justifica un paricid? Căci Feodor Pavlo­vici Karamazov era tatăl său, conceput cu o neroadă a oraşului, într-o grădină, după o seară de beţie. De ce înnebunea Ivan? Că sugerase "ideea" uciderii tatălui? Dar de ce să-l ucidă? Nebunia îl făcuse să-i încolţească gândul, sau gândul, după înfăptuirea lui, îi stârnise nebunia? Poemul lui cu Marele inchizitor, ca şi conversaţiile lui cu diavolul erau tulburătoare, ceva asemănător nu mai citisem, totuşi mi-ar fi plăcut ca Ivan să fie sănătos şi să nu fi dorit moartea tatălui său. Un astfel de om cu o astfel de gândire profundă, să fie marcaj pentru totdeauna de nebunie? Căci cartea aşa se termina: "Ivan era mereu nebun..." Cartea era însă sumara, aveam să descopăr mai târziu cât de mult fu­sese schilodită în acea traducere, ca de altfel tot ce citisem în această primă întâlnire a mea cu Dostoievski. Ceva misterios însă mi se sugera şi asta era nou pentru mine. Mizerabilii pe care îi citisem în ultima mea vacanţă la ţară (mă trimisese după această carte, undeva într-o comună la treizeci de kilometri de Miroşi, soţia falsului librar, călătorie miraculoasă pe care am făcut-o pe jos, străbătând satele ca un pelerin) era o traducere completă şi îmi domina toate lecturile mele de atunci. Carte puternică, cu un suflu grandios pe care recitind-o mai târziu mi-a reîmprospătat sentimentul de sublim care o cutreieră de la un capăt la altul.

Era să împachetez şi să duc anticarului cărţile înapoi, când mi-am dat seama că ocolisem şi uitasem de La voix souterraine. Am deschis-o şi am dat peste primele propoziţii: Je suis malade... Je suis mechant... Era un text accesibil şi am început s-o citesc. Cum nu eram încă obişnuit să citesc cărţi atât de rele, după ce am terminat-o mi s-a făcut greaţă. M-am dus la baie şi am vomitat. Şi atunci mi-am adus aminte de spusele orbului. Ce carte întunecată, în însăşi intimitatea ei, ce şobolan acest ins pe care îl urmărisem cu speranţa unei redresări, a unei raze de lumină, până spre sfârşit. Tot credeam că până la urmă se va în­drăgosti de fata aceea în care trezise demnitatea, pe care o în­grozise descriindu-i mlaştina în care trăia şi moartea care nu-i aducea nici o speranţă ci sfârşitul în aceeaşi mocirlă, în pămân­tul clisos, pe o ploaie umedă, de nimeni petrecută la mormânt, de nimeni iubită. Da, el o va salva, o va ridica... Nu-i trebuia pentru asta decât să-şi urmeze sentimentul care îl stăpânea, el însuşi fiind singur şi nefericit... Ca să aflu apoi, când ea vine la el, că totul fusese un joc, o înscenare a unui ticălos, ticăloşie de care era conştient, era propria sa natură... Da, dar nu a sa propriu-zis... A omului în general. Un deget îl arăta: ecce homo! Şi autorul în spate: eu însumi sunt la fel. Şi când am citit fraza fi­nală, că trebuie să renunţăm la dictonul pe care Socrate îl citise pe frontispiciul oracolului de la Delfi, Cunoaşte-te pe tine în­suţi, fiindcă dacă o vom face vom descoperi în noi înşine un mizerabil, am simţit că Dostoievski însuşi se prăbuşea în sine făcând această descoperire, şi m-am simţit rău câteva zile. E drept că fusesem avertizat: mica broşură, Visul unui om ridicol, cu acea planetă imaginară de oameni fericiţi pe care îi strică un ins venit de pe planeta noastră, conţinea ceva asemănător, dar autorul parcă ştia că acest om ridicol, în pragul sinuciderii, cu­noscuse şi el odată astfel de oameni fericiţi, deci ei existau şi numai el, eroul, era disperat, nu şi autorul... Aici însă scriitorul pătrundea atât de adânc în el însuşi încât, revenind la suprafaţă, ne transmitea acest mesaj infam, ca o profeţie de care noi, oa­menii, nu mai puteam să nu mai ţinem seama de-aici înainte. Avea în Idiotul un fel de sfânt, dar sfântul era chiar idiot, după ce ne făcuse atâta vreme să credem că nu era... Mi se întâmpla pentru prima oară să citesc o carte şi să prind aversiune pentru autorul ei. Mulţi ani mai târziu, recitind această povestire, am rezistat mai bine, fiindcă celelalte opere, de astă dată în bune traduceri, o copleşeau. Am înţeles că Dostoievski avea el însuşi o aversiune nepotolită împotriva trufiei umane, generatoare de atâtea josnicii pe care le acoperea cu ideea orgolioasă că am fi înălţători, plini de virtute, expresia divinităţii şi perfecţiunii pe pământ şi că el vroia să-i pună în genunchi pe aceşti ticăloşi, şi să-i umilească, umilinţa fiind primul pas spre mântuire.

Pentru mine însă vechiul dicton grec se restabilea. După câteva zile uitam groaznica profeţie, fiindcă aveam în minte Dialogurile şi pe Descartes, care îmi sădiseră mai dinainte ideea că prin gândire putem descoperi noi lumina. Nu umilinţa, ci flacăra cugetării ne poate înălţa...

Când spiritul stă prea mult fixat asupra unei singure idei, in­tensitatea lui slăbeşte. Aceste amintiri, acute în primele săptămâni de la venirea mea la Sinaia, au început să se estompeze fără să întrezăresc un răspuns la întrebarea ce să scriu. Am petrecut un revelion de care nu vreau să-mi amintesc, cum spune Cervantes despre un anumit sat din Mancha, şi m-am reîntors la Sinaia împins de ora mea care simţeam că sunase. Dar fără să ştiu spre ce anume aventură eram împins. Aveam să scriu sau nu? Nu puteam sta acolo la infinit. Editura de stat, prin Silvian Iosifescu, îmi dăduse un avans de 10.000 lei, dar după aceea cum aveam să mai câştig un ban dacă repetam eşecul de la Bălceşti?
Am simţit totuşi că trebuie să mă relaxez, mai ales că Furni­ca se umpluse de scriitori şi artişti. Venise Geo Dumitrescu, pianistul Mândru Katz, Valentin Gheorghiu, Alfred Mendelsohn (fără Bartholdy, cum îi spunea Alexandru Jar rânjind, dar care îi scrisese totuşi un scenariu de balet Harap alb, despre a cărui muzică proaspătul meu prieten Paul Georgescu avea să-i spună la premieră compozitorului că e "ca la noi la Tel-Aviv", provocându-i aceluia o reacţie de isterie. Ne cânta în fiecare seară bucăţi din acea muzică pe care tocmai o compunea, nu era "ca la noi la Tel-Aviv" ci de prin Maramureş, cu sacadări din Haciaturian, dar pe vremea aceea Paul Georgescu avea geniul formulărilor caustice, adesea gratuite, dar totdeauna memora­bile şi care îi aduceau mulţi duşmani. În atmosfera aceea însă de atunci entuziasmul începea să înflorească şi Paul Georgescu ve­dea în unii ceva suspect, incredibil, şi nu-i cruţa. Nu-i păsa încă pe vremea aceea de duşmani, era tânăr, cui îi pasă, în tinereţe, de acumulările neiertătoare care se strâng în urma noastră?

Am făcut cunoştinţă cu o doamnă crishnamurtistă, cu care m-am plimbat pe aleile înzăpezite... Krishnamurti mă turburase şi pe mine prin anii '42, cu critica pe care o făcea el conştiinţei umane veşnic condiţionată de obiceiul individului de a-şi face din credinţe, prejudecăţi, idealuri, frică, ziduri împotriva curge­rii ei libere, curgere care l-ar pune în armonie cu neîncetata schimbare a lumii şi l-ar face fericit dacă el ar fi conştient şi nu s-ar lăsa ispitit de tot felul de doctrine şi sisteme filosofice care îl subjugă. Simplitatea acestui indian care fusese un copil minu­ne şi unii credeau, auzindu-l la maturitate, împlinit şi fascinant prin promisiunea pe care o făcea ascultătorilor, că pot deveni liberi şi cunoaşte extazul, că ar fi nu un nou Mesia, ci chiar Cristos reînviat, un Cristos modern, care făcuse pe deplin expe­rienţa actuală a omului! "De ce vrei dumneata ca eu să fiu Cris­tos? îl întreba el pe ascultătorul naiv, care îşi exprimase această credinţă (adunările aveau loc în tabere speciale, în Olanda şi în alte părţi unde el vorbea zilnic şi după aceea răspundea la între­bări). Dumneata vrei ca eu să fiu Cristos, ca să mă poţi urma, aşa te-ai învăţat, să urmezi totdeauna pe cineva. Şi ce poate să-ţi iasă? O nouă credinţă, o nouă condiţionare, în timp ce dumneata vei rămâne neschimbat, cu aceleaşi manii, aceeaşi insecuritate, aceeaşi teamă de ziua de mâine". "Dar ce să facem? întrebă atunci altul. Aşa suntem!" "Iar eu vă spun că toate acestea se pot schimba prin gândire, dar nu o gândire în care dumneata stai confortabil sau chinuit de loviturile vieţii..."
Şi formidabila iluzie continua, omul nefiind totuşi un iluzio­nist, un guru cum erau şi sunt şi acum destui, ci un iluminat lucid, cunoscător admirabil al naturii umane şi al moravurilor lumii în care trăia. Nu-i cruţa pe ascultători. "Sunteţi bogaţi, le zicea, aveţi un cont în bancă, terenuri şi acţiuni, case şi uzine şi totuşi nu sunteţi mulţumiţi, simţiţi vidul vieţii, temerea obscură că asta nu e totul, că esenţa vieţii vă scapă. Ce este de făcut? Un nou război ne ameninţă şi sunteţi dezarmaţi împotriva lui, neputincioşi..."
Era chiar război când îl citeam şi profeţia fusese făcută cu zece ani înainte. O admiratoare a lui îmi dăduse cărţile, doamna Sorana Ţopa, actriţă la Teatrul Naţional. I se jucase o piesă, Călătorie în întuneric şi scrisesem despre ea într-o gazetă o cro­nică neîndemânatică şi confuză; piesa îmi plăcuse, dar mesajul ei, căci avea unul, mă enervase. Printr-o a treia persoană îi fuse­sem prezentat. Nu ideile sunt interesante, gândeam eu pe atunci în mod instinctiv, ci oamenii care le poartă. Depinde de om. Krishnamurti ăsta e interesant ca om, i-am spus după ce i-am înapoiat cărţile, restul pentru mine contează mai puţin. Da, ar fi bine ca mintea omului să fie liberă de condiţionări, dar poate fi? Domnul Krishnamurti din ce trăieşte, fiindcă ştiu că în India mor oamenii pe stradă de foame... "N-are importanţă", mi-a răspuns ea cu un patetism care nu era profesional, influenţa tea­trului, ci al gândirii ei intime. "În lupta pentru pâine, oamenii n-au pâine". "Ba mi se pare că au mai puţină pâine tocmai indienii, care nu prea luptă pentru ea, gândesc cam aşa ca iluminatul lor compatriot... Gândire liberă, extaz, dar ce dai la copii să mă­nânce? Repet, cine îi dă lui Krishnamurti bani?" "N-are nevoie, nevoile lui sunt simple, sapă o grădină, îngrijeşte un pom..." "E însurat?" zic. "Nu..." "Să se însoare, zic, să facă şase copii ca tata şi atunci să vedem cum se împacă cu nevasta, cu copiii. Nu e vorba numai de mâncare, ci de o relaţie fundamentală a omu­lui care e sursa celor mai violente conflicte... Bărbatul şi feme­ia... Adam şi Eva... Ce-au făcut ei în Paradis?" "Femeia a fost ispitită, mi-a răspuns ea. Ispita a fost şarpele, care a găsit oa­meni inocenţi. Dar noi nu suntem inocenţi..." "Ba putem fi." "E adevărat, dar, dragul meu, odată inocenţa pierdută omul nu mai are nici o scuză, el trebuie să lupte şi să-şi recapete puritatea." "Fecioara odată intrată în ciclul ei biologic, i-am răspuns, nu se mai poate sustrage: ea trebuie să nască şi naşterea asta nu e în Paradis, ci alături de un soţ care... Repet, să ia domnul Krishna­murti o nevastă frumoasă ca şi el, pe care s-o iubească, să ve­dem ce face nevasta cu această iubire, să ne vorbească pe urmă, ca Shakespeare, de trădare, gelozie, înşelăciune, de îndoiala care ca un vierme ne roade sufletul... e al nostru acel vierme, din noi înşine, nu vine din afară..." "Ba vine, a strigat actriţa ridicând o mână în sus, îndoiala şi cumplita gelozie e legată de iubire, aşa cum o înţelege omul astăzi, ca posesiune, şi nu ca o infinită dăruire de sine..."
Frumos, gândeam apoi singur, cum să nu, hm, dăruire, dar în această dăruire omul se îmbată de cel căruia i se dăruieşte şi uneori această beţie durează câtva timp, până vine catastrofa... Şi când vine, când cel căruia i te dăruieşti surâde altcuiva, da, cu acel surâs divin care ţi-a furat sufletul, ce poţi să mai faci, cum să-ţi iei sufletul înapoi, ce faci cu hoţul sau hoaţa căreîa puţin îi mai pasă de dăruirea ta!?
Reveneam cu intenţia s-o ironizez pe uimitoarea actriţă şi ea mă asculta cum râd cu nepăsare, orgolios... O vedeam cum îşi schimba coloratura glasului, timbrul devenea confesiv şi cobo­rât, gândirea inspirată... Nimic teatral, totul era adevărat, trăise ea însăşi tot ceea ce îi spuneam... Şi îmi povestea... Iubire, glo­rie... Paris... Le trăise... Totul avusese... Până într-o zi când îl auzise pe Krishnagi (aşa îl mângâia ea) vorbind şi înţelese că to­tul fusese o vană amăgire, iubirea nu era pentru celălalt, ci pen­tru sine, gloria-un fum care se risipea în stradă odată cu aplauze­le la scenă deschisă... o imensă vanitate, această glorie care îţi sădea în suflet dorinţa să ai şi mai multe şi frica obscură că toate acestea se vor sfârşi într-o zi, şi tinereţea şi iluziile... Da, fusese şi ea într-o astfel de tabără la Omnen, în Olanda... Şi înţelesese... "Există pentru om scăpare, dragul meu, în orice condiţii l-ar pune viaţa... Laşitatea nu e o scuză... Cât m-am luptat cu cole­ga mea mai tânără, să aibă în rolul din Călătorie, revelaţia la­şităţii. Ea îi spunea amantului (şi aici imită deodată vocea lipsită de haz a acelei tinere actriţe care nu ştia ce spune): laşule, eşti un laş! Parcă ar fi spus un text fără încărcătură, cum spun copiii, prostule, eşti un prost. (Şi aici ea deodată schimbă tonul.) La­şule! cuvânt care i-a venit în minte rapid, dar odată pronunţat, are revelaţia (cu vocea dramatică a certitudinii care o zgudu­ia)... Eşti un laş! Da, dragul meu, ai dreptate, laşitatea face din noi nişte viermi, cum spune Hamlet, dar Tolstoi ne arată în Pă­rintele Serghie că putem şi în căutarea noastră şi găsim, dacă nu în noi, la alţii, şi asta poate să fie pentru noi un şoc, un impuls salvator, inocenţa pierdută..."

Pe acest teren al creaţiei artistice o înţelegeam mult mai bine. O mare operă ne poate zgudui mai mult decât discursurile lui Krishnamurti, dar nu-i spuneam, adică, brutal, că un mare scriitor e totdeauna pentru mine superior unui iluminat fără operă. Cristos a înţeles acest lucru şi din iluminarea lui au ieşit nemuritoarele parabole... Sunt opera lui, care, împreună cu răs­tignirea, n-a creat numai o religie, ci un permanent cutremur în conştiinţa omenirii, făcând viu şi tragic sentimentul culpabilită­ţii noastre. Îmi apăram poziţia elastic, reflectând apoi în singu­rătate la dizertaţiile indianului dacă într-adevăr el cunoştea exta­zul de care vorbea... Un extaz perpetuu era oare posibil? mă întrebam. Însuşi Cristos s-a înfuriat odată şi a gonit negustorii din templu cu frânghia şi îndoiala i-a vizitat sufletul pe cruce. Desele referiri; ale evangheliştilor că "fiul omului" ştiuse de totdeauna că va fi răstignit erau în acest strigăt al lui infirmate. Nu ştiuse, nu avea de unde, trădarea lui Iuda, judecata, calvarul, totul fusese o surpriză care îi pricinuise o imensă suferinţă. Astfel, noi înşine, în plin extaz, care ne stăpâneşte adesea sufle­tul, ne trezim loviţi, înjuraţi, trădaţi şi în noi se naşte revolta, dorinţa dacă nu de răzbunare ucigătoare, cel puţin mobilizarea rapidă a forţelor pentru a para noi infamii care, într-o lume dată şi nu ideală, ne-ar murdări cu noroi, ne-ar ameninţa chiar exis­tenţa în datele ei naturale, munca unde câştigăm o pâine, reputa­ţia printre oamenii de bună credinţă. Şi apoi marile turburări so­ciale care ne duc cu ele, cu forţa cataclismelor naturale, precum seceta, cutremurul, inundaţiile? În curând aveam să plec militar şi chiar să mor, sau să rămân schilod în războiul care bântuia ca o molimă înfricoşătoare. Mă puteam opune? O omenire în ex­taz, era ea posibilă? Omenirea e ca un ocean străbătut veşnic de curenţi puternici şi contrarii şi din când în când de uragane... Totuşi indianul rezista în reflecţiile mele. Era rău mesajul său? Cum putea fi? Şi mă întorceam la noua mea prietenă unde gă­seam adesea şi pe alţii, tinere actriţe, pictori, scriitori. Discuţiile însă între adepţii convinşi nu erau prea interesante... Mimau înţelegerea, unii erau ridiculi... însă doamna Sorana Ţopa ţinea la ei...

Doamna de la Sinaia făcea parte din această ultimă catego­rie, care mima înţelegerea, parcă avea prune în gură şi plimba­rea noastră pe aleile înzăpezite cu încercarea de a reedita pe cont propriu atmosfera vizitelor mele la doamna Sorana Ţopa, a căzut în baltă, deşi ideile erau aceleaşi. Mi se confirma vechea mea convingere, că nu ideile în sine sunt interesante, ci oamenii care le poartă şi le trăiesc.
Am început să jucăm popice undeva la Peleş şi să întârziem la Verbancu, la un pahar de ţuică. Jar îmi spunea confidenţial despre unul sau altul că sufletul cutăruia e o închisoare, făcându-mă curios. De ce? îl întrebam. Cum de ce? Îl cunoştea el, su­fletul lui e o ocnă... "Bine, gândeam, asta ai mai spus-o, dar de ce?" N-avea fapte, sau nu vroia să mi le dezvăluie? Camilar se plimba măreţ pe alee şi ne arăta cu mâna în depărtare... Dacă noi vedem cum respiră munţii, ne întreba. Vedeam, ei şi? într-a­devăr norii învăluiau în mişcarea lor lanţul de munţi care se des­făşurau spectaculos şi îi puteai contempla cât vroiai de acolo de pe dealul Furnica. N-aveam însă nici fiorul cosmic, nici geolo­gic, mie îmi plăcea câmpia, pe care adesea o visam...
Jar avea un admirator, pe J. Popper, care veni într-o dumini­că în vizită şi începu să tune şi să fulgere la masă împotriva lui Camilar, care lipsea. Îi dispreţuiam. După ce scrisese despre de­butul meu două cronici rele, una în Flacăra şi alta în România liberă sub pseudonim, m-am dus la redacţie să-l cunosc. Era răguşit, dar totuşi striga la mine, aşa răguşit cum era, că ştiu eu de ce era el aşa de răguşit? Nu, i-am spus. Păi pentru că el nu stă ,ca mine în Bucureşti, a reluat el, chiar atunci se întorcea de la Agnita-Botorca, unde se sapă un tunel, un fapt istoric incom­parabil şi nu povestiri cu oameni care omoară cai sau fug prin ceaţă besmetici (astea erau povestirile mele!...) şi, uite (şi a deschis gura şi mi-a arătat omuşorul), am strigat cu entuziasm sincer, acolo e arta, menirea ei, de ce nu te-ai dus şi dumneata, era loc în camion... "De pe aceste poziţii, şi-a continuat el stri­gătele într-adevăr răguşite (cât despre entuziasmul sincer eram mai puţin convins, nu mi se transmitea deloc), de pe aceste rea­lităţi, vedem noi arta (îi plăcea să spună noi şi nu eu, ca să arate că nu e singur), nu după idealul burghez al zugrăvirii impasibile a ceea ce are turbure omul..." Mulţi ani mai târziu, după ce tre­cuse prin alte aventuri sinuoase, l-am văzut într-o zi la Talcioc, vindea nu ştiu ce, rufărie intimă, pe care o primise nu ştiu de unde... Ţinea în mâini delicatele mărfuri femeieşti şi e drept că nu mai striga, dar vroia să fie elocvent, de aceea l-am şi zărit... "Şi altceva, zic, nu mai ai nimic de vânzare, domnule Popper?" "Nu, mi-a răspuns el cu o hotărâre nezdruncinată, prefăcându-se că nu mă cunoaşte, numai textile!" Era perfect! Nu l-am mai dispreţuit. Mi-am adus aminte de reflecţiile eroului din Jucăto­rul de Dostoievski. Dacă nu sunt şi alte lucruri de preţ pe care le poate face un om... "Oui, le commerce! Pourquoi pas?"
La Sinaia însă am avut bănuiala că pe Jar îl gâdila acest om, el care, cu o voce misterioasă, promitea dezvăluiri infernale despre alţii. Despre Popper nu spunea însă nimic. E drept că rânjea când îi asculta elogiile, dar îi plăceau...

Ne-a vizitat atunci Alfredo Varella, scriitor latino-american, care ne-a povestit despre miturile din ţara sa... Le culte de Pachamamma... şi alte legende care trăiau în sufletul lui... uitându-se cu simpatie la noi, când la unul, când la altul. Un bărbat frumos, de vârsta mea, poate cu doi-trei ani mai bătrân (la cei douăzeci şi şase ai mei asta nu era puţin), vorbea o franţuzească clară, puţin întreruptă de optimismul care îl stăpânea şi ni se transmitea, căutând comuniune de idei, care la el în ţară nu erau prea limpezi, o ţară aspră, în care revoluţionarii abia ieşiseră pe scena politică. Venise la noi în căutarea acestor idei, acestei co­muniuni şi era bucuros ca şi când le-ar fi găsit...
Curând am aflat că la întoarcerea în ţară a fost arestat şi în­chis. S-au scris atunci la noi despre el articole de protest în cre­dinţa pe care o aveam că asta îl putea ajuta... Nu ştiu cât a stat în închisoare şi nu ştiu dacă ieşind a scris ceva, dacă Le culte de Pachamamma l-a inspirat şi i-a încoronat suferinţele.

O vizită ne-a făcut şi Jorge Amado, tot de pe-acolo, însoţit de Corin Grossu, fost redactor la "Revista Fundaţiilor" după război, şi care încercase să mă publice. Povestirea pe care i-o dădusem însă nu era realizată. I-am dat un fragment de roman care a apărut, cu Achim Moromete erou, într-o situaţie dostoievskiană. Acel fragment nici nu-l mai ştiu, dar atunci l-am scris cu pasiune şi am primit şi ceva bani pentru el... Bietul Corin Gros­su, de la "Fundaţii", n-am mai ştiut ce-a ajuns, ultima oară când l-am văzut la el acasă, chiar în acel an pe primăvară, cu Paul Georgescu, era vesel, mâncase, ne spunea, în ziua aceea un ou şi era surprins şi încântat că "n-a avut nimic". Am băut cafea (bea multă, pe lângă ficat suferea de hipotensiune gravă) şi ne-a arătat patul în care dormea, ceva strâmt, dur, lipit de perete, din care totuşi i se întâmpla să cadă....
Am vizitat împreună Doftana. Jorge Amado nu scotea un cuvânt, în schimb soţia lui, o fetiţă, pălăvrăgea tot timpul, încer­când să prindă cuvinte româneşti. Am citit apoi o carte a lui, descriptivă şi puţin comunicativă ca şi el, un fel de reportaj de­spre felul cum se culeg arborii de cacao, în noroi, şi cum se în­temeiază marile oraşe din munca indienilor, exploataţi sălbatic de marii latifundiari, exportatori ai acelui preţios fruct... .

Astfel, între popice, vizite, Verbancu (unde totuşi nu beam, experienţa aceasta o făcusem odată la douăzeci de ani, cu Dimitrie Stelaru, Petru Solomon şi genialul Mitică, de care am vor­bit, şi am ieşit cu bine; băutura, în mod inexplicabil, nu mai mi-a plăcut, dar îmi plăcea să stau cu alţii care beau, fără să-i jenez, eram la fel de vesel ca şi ei), între plimbări cu Jar şi discuţii ne­sfârşite despre alţii, am uitat de mine o vreme...
În acele zile a sosit în staţiune Nicolae Moraru. Era un şef mare, secretar general la ministerul pe la care trecusem şi eu trei luni (ulterior am aflat că nu mai era, fusese numit redactor şef al Vieţii româneşti). Acest om începu să ne invite la el pe rând. Şi m-a invitat şi pe mine...