Marin Preda - Viața ca o pradă (partea 12-a)

În duminica următoare mi-am adus aminte că Gheorghe al lui Costică brutarul mă invitase la el acasă, dar uitasem să mă duc din pricina cărţilor. Nu-i nimic, mi-am spus, mă duc în du­minica asta.
Strada Tutunari nu era uşor de găsit, n-o cunoştea nimeni, dar până la urmă am dat de ea. Gheorghe însă nu era acasă. Soţia lui, o tânără doamnă cu păr bogat, dar cu un nas proemi­nent, m-a invitat în casă (aveau o odaie într-o curte frumoasă, cu pomi, cu asfalt pe alee şi pompă de apă) şi mi-a spus că mă aşteptaseră duminica trecută.
- Acum nu e acasă, vino şi dumneata duminica viitoare, zise ea rece.
Nu-mi plăcea, dacă vroiam să văd pe cineva, să nu-l văd. Mulţi ani, în Bucureşti, mă duceam şi neanunţat. Nici la noi acasă nu se anunţa nimeni, vedeai cum omul, în mod firesc, intra în curte şi mama abia avea timp să ascundă o cârpă, să tra­gă o pătură, iar dacă nu era dat cu mătura în casă surorile erau după aceea bruftuluite de mama că sunt mele (un cuvânt folosit numai la noi în familie... se referea la isteţimea unei fete, grija ei de locul în care trăieşte... "ia, melo, striga ea, tu nu vezi că sticla aia de lampă e neştearsă?").
- Unde e plecat, doamnă? am întrebat-o eu cu un glas brutal. Cum şi-a permis, când ştia că trebuie să vin eu? N-am venit duminica trecută! Ei şi? Unde dracu s-a dus?
- Mi-a spus că se duce pe la Megherel.
- Cine e ăsta, Megherel?
- E tot unul de pe la voi din sat, mi-a răspuns femeia cu un respect îndoielnic pentru noi toţi care veneam de-acolo. E şofer şi el, du-te, dacă vrei să-i vezi.
- Pe ce stradă, doamnă?
- De unde să ştiu eu pe ce stradă?
Ştia, dar nu vroia să-mi spună. Eu eram de vină. Îi văzusem poate nasul şi ceva de pe expresia chipului meu îi spunea că nici mie nu-mi plăcea un asemenea nas? Şi atunci m-am hotărât să nu plec, vroiam negreşit să-l văd pe Gheorghe, m-am aşezat mai bine pe scaun.
- Spune-i, zise ea, observând că nu mă lăsam dus, să se în­toarcă repede acasă.
- Păi cum, i-am răspuns, se poate? Unde tot umblă?
- E departe, în Parcul Domenii, pe strada Aviator Popişteanu 14. Stă la mansardă. Ajungi acolo cu tramvaiul 19.
Cine era Megherel ăsta? I-am găsit pe amândoi întunecaţi, traşi la faţă, străini unul de altul, tăcuţi în faţa unor pahare go­lite. Mansarda nu era terminată, casa era nouă, am bâjbâit până să-i găsesc printre frânghii, praguri false, ciment proaspăt, uşi netencuite...
- Bă, ce faceţi voi aicea? am strigat eu după ce am dibuit uşa şi am intrat.
S-au uitat la mine cu o duşmănie care nu-mi era necunoscu­tă. Bruştele mele apariţii de acest fel nu plăceau nimănui. M-am aşezat la masă fără să fiu invitat şi i-am spus lui Gheorghe.
- Doamna te aşteaptă acasă foarte supărată.
El a tresărit înţelegând că trecusem pe la el şi nu-l găsisem; apariţia mea părea mai firească.
- Marine, zice, bea şi tu un pahar de vin.
Să beau un pahar cu vin... Era ca o promisiune. După ce aveam să-l beau puteam fi egal cu ei, altfel nu... L-am băut şi m-am uitat ţintă la Megherel. Era un ins cu fălci puternice, care făceau din chipul lui ceva pătrat. Privirea îi era dominatoare, dar turbure, frizura neagră, înaltă, umerii laţi, gâtul vânjos. Pur­ta un costum bej care stătea pe el ca pe-un cal, nu se mula, se strâmba din coate şi la revere. Îi cunoşteam pe zbanghiii ăştia, erau din altă lume decât a noastră, cum mă vedeau, nu ştiu de ce, mă ameninţau: "Bă, al lui Paţac!" Nu spuneau mai mult, dar destul să simt o ură ucigaşă împotriva lor, cuvintele, al lui Paţac, erau născocite de ei, Paţac fiind tatăl meu. De ce Paţac? La Bucureşti aveam să descopăr o firmă "La Paţac", deci era un nume ca oricare altul, dar poate să ţi se spună oricum, depinde cu ce încărcătură. Era adevărat, Cocoşilă îi spunea şi el tatălui meu, adesea, Paţanghele, şi nu înţelegeam de ce tata sta de vorbă cu el şi părea că nu aude porecla. Treacă meargă Paţanghel, i se spunea cu prietenie, dar ăştia spuneau Paţac cu ură şi ceva sălbatic, ca şi când viaţa ar fi fost numai a lor şi noi, tata şi copiii lui, să nu mai fim... De astfel de uri nimicitoare m-am degajat uşor în Bucureşti, oraşul e mare şi nu eşti obligat să-l întâlneşti pe cel care nu poate trăi fiindcă tu exişti, la fântână, la vie, pe mirişte sau pe uliţele satului. E drept că avantajul în sat e că îl poţi vedea murind înaintea ta în timp ce într-un mare oraş se internează într-un spital şi în zilele următoare e dus repede cu camionul spre un cimitir abstract şi nu-i vezi cortegiul, să-ţi aminteşti că şi tu poţi s-o păţeşti ca şi el şi să-l poţi ierta. Spre şaizeci de ani Zaharia Stancu înghiţea tot felul de mârşăvii şi îl întrebam de ce nu rupe cu cei care îi otrăveau bătrâneţea. "Nu pot să rup, îmi răspundea, da, nu pot, ce să fac..." "Dar de ce nu? Ce vă împiedică?" "Fiindcă nu mai am timp să mă mai împac" mi-a răspuns el. Ştia deci că ura celor mai tineri are o durată lungă şi bătrâneţea îl silea să depună armele.

La nouăsprezece ani însă, câţi aveam eu atunci, nu-mi păsa dacă n-o să mă mai împac niciodată cu de-alde Megherel, cu atât mai mult cu cât soarta noastră nu era aceeaşi.
Şi îl vedeam acum, nu fără o satisfacţie secretă, pe acest atotputernic pitit în acel pod, departe de caii lui pe care îi călă­rea trecând ca o vijelie pe uliţi, speriind-o pe mama, adesea cu capul plin de sânge după cine ştie ce încăierare pentru un răzor pe care plugul vecinilor îl muşcase, sau după o bătaie cu socrii care nu dăduseră fetei nu ştiu ce vită promisă. Nu mai era mai-marele satului.
- Tu eşti băiatul lui nea Tudor Călăraşu? îl aud că mă întreabă. Parcă avea o nostalgie în glas. Deci nu eram al lui Paţac...
- Ce mai face Ilie?
Ilie, nu Nilă. I-am răspuns că îşi vede de treabă. M-am mirat, zicându-i că nu-l cunosc. Pe unde stătea în Siliştea? Prin Căţeleşti... Mă ştia de când eram la şcoală, am fost coleg cu frati-său. Nu-mi aduceam aminte de nici unul pe care să-l fi chemat Megherel. Cum să nu, mi-a răspuns el. Megherel Constantin... O fi rămas repetent în clasa întâia, i-am răspuns cu neîncredere în dorinţa lui de apropiere, nu, a zis el, pe-a doua... L-am înju­rat în gând şi pe el şi pe frati-său şi m-am ridicat.
- Gheorghe, mergi, sau mai stai?
- Nu, nu, merg, mi-a răspuns el, am plecat, mă, Megherel, nevastă-mea e borţoasă şi are draci. Dacă stau acasă zice că stau pe capul ei, că mă ţin de fustele ei, dacă plec, că umblu fără că­pătâi şi o las singură... Cu chestia aia n-ai nici o grijă... Ai exe­cutat un ordin... .
- Taci din gură, zice Megherel pământiu.
Înţelesei că era un secret al lor şi nu mă mirai. Ca şi în sat, ăsta nu putea trăi nici aici decât vârât în taine întunecoase...
Afară o luarăm pe jos; Gheorghe simţea nevoia de mişcare. Mergea repede...

- Mi-e prieten, zise el, vindeam braga în Bucureşti, m-a ajutat să mă fac şofer ca el şi să intru în Legiune.
Neatent, răspunsei printr-o înjurătură, trimiţându-l pe Me­gherel la origine, pe el şi tot neamul lor din Căţeleşti.
- De ce? zise Gheorghe mâhnit, e un băiat bun, ţi-a făcut ceva?
- N-a avut ocazia, îi răspunsei.
- Nu, pe mine m-a ajutat...
Dar Gheorghe, el însuşi, arăta încordat, neliniştit... Se uita în jur:
- Hai să bem undeva o bere.
Am intrat într-o bodegă şi Gheorghe a comandat două halbe. Mie mi-era foame şi am cerut berarului ceva de mâncare. Ne-a adus mezeluri care mi-au dilatat nările, muştar şi franzelă pufoasă.
- Mă, zice, ţie ţi-e foame...
- Cum să nu-mi fie, venisem la tine la masă şi n-am mâncat nimic...
- Te-am aşteptat duminica trecută... Adusese nevastă-mea baclavale de la cofetărie...
- Bine că le-aţi mâncat singuri...

Cunoşteam baclavalele. Cu puţinii bani pe care mi-i dădea Nilă mâneam şi eu câte una şi îmi plăcea atât de mult încât până seara îmi ajungea doar atât. Berea parcă l-a trezit pe Gheorghe din încordarea lui. Şi-a adus aminte... mi-a şoptit:
- Ce-ai făcut atunci?
- Când atunci?
- Când am fost la sediu.
Am dat din umeri şi am uitat să-i răspund. Mi-era foame, întrebarea mi-a trecut pe lângă ureche fără s-o înţeleg bine.
- A, zic, da, la sediu... Ce credeai c-o să fac?...
- Da, zice, nu e de tine, vezi-ţi de şcoală...
Ce era cu Gheorghe? M-am prefăcut neatent, dar mi-era frică să nu tacă.
- Mai luăm câte-o halbă? l-am întrebat şi el a făcut semn cu mâna.

La a doua halbă, după vinul pe care îl băuse mai înainte, Gheorghe a început să-mi şoptească... Să nu spun la nimeni... a fost chemat într-o noapte la Prefectură, mai multe maşini s-au dus la Jilava şi au omorât oameni... Gheorghe se uită în jur, iar eu mă dădui instinctiv înapoi. Gheorghe omorâse oameni?
- Nu, îmi răspunse, Megherel. Da nu el, ăia din maşină... Megherel n-a ştiut nimic...
Deci de Megherel era vorba. Dar nu era clar, fusese şi Gheorghe cu el?
- Ieri mi-a dat telefon la servici, că vrea să-mi spună ceva. N-a vrut să-mi spună. Zic, ce e, mă, Megherel, de ce m-ai chemat? L-am întrebat azi, înainte să vii tu. "Măi frate, zice, nu pot să dorm, ieri, când ţi-am telefonat, era să intru cu maşina într-un stâlp." "De ce, mă, Megherel?" "Nu pot să spun, zice, e secret, dacă se află că am spus, s-a zis cu mine." "Atunci de ce dracu m-ai chemat?" "Să stai cu mine, zice, mi-e urât." "Bine, stau." A scos o sticlă de vin şi după ce am băut-o îl aud că zice: "Ce-ar fi să mă întorc acasă?" "Întoarce-te! dar e păcat, aici ai leafă, o meserie..." "Asta nu e meserie, zice, în fiecare noapte mă întorc acasă la miezul nopţii şi dimineaţa la opt trebuie să fiu la Prefectură. În altă parte să mă angajez şofer nu se mai poate, nu-mi dă drumul... Şi nici nu-mi spune, când îi duc un­deva, unde îi duc... într-o noapte..." .

Şi Gheorghe se opri din povestit şi mai ceru un rând de halbe... Că într-o noapte, reluă el apoi, vârându-şi capul în hal­ba mea... dar, Marine, să nu spui la nimeni, ne omoară pe toţi... răzbunarea legionară... Şi aici Gheorghe, pronunţând aceste cuvinte magice, deodată tăcu şi se holbă la mine:
- Ţi-am spus ceva?
- Nu, zic, n-am înţeles... Unde zici că s-a dus Megherel în noaptea-aia?
Dar auzisem bine, însă el clătină din cap ca şi când ar fi vrut astfel să-l limpezească. Nu mai vru să continue. Mai spuse doar atât:
- ... Şi acuma nu doarme de-o săptămână... Bea, dar nu se îmbată... A auzit şi el... generalul a dat ordin să fie prinşi toţi...
- Care general? zic.
- Conducătorul statului.
Nu-mi era prea clar: pe cine omorâse? Şi nu înţelegeam nici neliniştea lui Gheorghe.
- Bine, nu vrei să-mi spui, dar ţie ce-ţi pasă? zic. Tu n-ai făcut nimic... sau ai făcut?
Nu făcuse, dar îmi reamintii, lucra şi el acolo, putea şi el să fie chemat într-o zi... Nu transportase el arme şi muniţie la sediu?... Şi cine ştie ce mai putea fi pus să facă... Dar eram mirat. Nu erau la putere?
- Sunteţi la putere, Gheorghe, zic, de ce îi e frică lui Megherel?
Nu mi-a răspuns. Am mai băut halbe şi nu mai ştiam ce vor­bim. Berăria era plină de oameni, glasurile noastre se pierdeau în gălăgia din bodegă. Berea curgea în spume pe tejghea... Gheorghe dădea din mâini, îşi arăta pieptul cu degetul, mi-l ară­ta pe-al meu... că el i-a zis... e regele... şi regele a îmbrăcat că­maşa verde... Domnul general... ofiţerii... dar n-a înţeles? Era secret? De ce secret?... Prigonitorii... Ionel Moţa şi-a dat viaţa ca un martir... Au vrut să-i dea şi lui un pistol... Camarade, zice, o să ai nevoie...
Ce să facă cu el? În cine să tragă?... Legiunea... Căpita­nul ... Echipa morţii...
Era beat. Am ieşit amândoi pe seară împleticindu-ne şi nu mai ştiu unde şi cum ne-am despărţit. Acasă, Nilă, când m-a văzut, a rânjit. Mi-a desfăcut patul.
- Culcă-te naibii şi dormi, mi-a spus el cu blândeţe. Te-ai îmbătat şi tu...

Am adormit cu un vag, dar treaz semn de întrebare rătăcind printre gândurile mele turburi. Ştiam de ce vrusesem să-l văd pe Gheorghe, îl văzusem, dar gândul îmi fugea ca o şopârlă, mă apropiam, a da, şi apoi un val de ameţeală mă rostogolea în pat... Ce vroiam să-l întreb?... Mi-era rău, camera se învârtea cu mine...

Văzându-mă că ţineam cartea prea aproape de ochi, Nilă mă întreabă la un moment dat de ce naibii nu-mi puneam o pereche de ochelari. Că el mă ştia de mic că nu văd bine, când mă trimi­tea să-i aduc un lanţ, că lanţul era la picioarele mele şi eu mă chioram la el şi nu-l vedeam. Ce-ar fi? mi-am zis. Şi într-o după masă am rămas minute lungi în faţa unei vitrine de pe strada Doamnei, pe care scria amicii orbilor. Eu până atunci nu fuse­sem la un cinematograf... O să-i pun şi eu numai atunci, mi-am zis, încolo nu simţeam că am nevoie, uitând că şi în clasă ador­meam în timpul orelor de matematici şi chimie din pricină că tabla la care profesorul făcea demonstraţie rămânea în faţa mea neagră.
Am intrat înăuntru. O lumină vie, odihnitoare învăluia un domn şi o doamnă îmbrăcaţi în halate albe. Femeia mi se părea ca de obicei frumoasă, când nimic de pe chipul ei nu mă izbea, un nas strâmb, o gură prea mare sau zbârcituri pe obraz, ca sa înţeleg că era bătrână. Am fost întrebat ce doresc şi la răspunsul meu că vreau ochelari am fost invitat să iau loc pe un scaun într-o odăiţă întunecoasă de alături.
- Reţetă aveţi? m-a întrebat doamna.
- Nu.
- Nu-i nimic. Ce vi se întâmplă?
- Nu văd la tablă, i-am răspuns.
- Sunteţi elev sau student?
- Sunt elev...
- Şi de când nu vedeţi la tablă?
- Demult.
- Cât de demult?
- Cred că din copilărie.
- Şi de ce nu ţi-ai pus până acuma? Am dat din umeri.
- Sigur, zice, şi acum miopia a crescut. Dacă puneai de mic, se corecta foarte bine... Ia să vedem...
Şi a aprins o lumină în fund, unde era o tablă cu litere ale al­fabetului. Nu le vedeam decât pe cele mari, din primele rânduri. A tras scaunul lângă genunchii mei şi mi-a spus să mă uit într-o parte, mi-a arătat cu mâna pe-alături de umerii ei. A început să mi se uite în ochi cu o luminiţă mică şi intensă, întâi de departe şi apoi foarte aproape, îi auzeam respiraţia uşoară.
- Hm, zice, nu e grav, n-ai leziuni, dar miopia e crescută, e spre patru. Poate să crească şi până la doisprezece... N-ai avut pe nimeni în familie să-ţi spună? Sau eşti orfan?
-Nu sunt orfan!
Auzi, orfan... Parcă altă treabă n-avea tata sau ceilalţi din familie decât să se ocupe de ochii mei. Trăieşti cum eşti, dacă eşti şchiop, şchiop rămâi, chior ţi se spune chiorul şi cu asta s-a terminat. Era unul care se automutilase în timpul războiului, trăgându-şi un glonţ în palmă, palma se infectase şi i se tăiase mâ­na: i se spunea Ciungul. Toţi ceilalţi primiseră pământ, lui nu i se dăduse. Cu mâna ailaltă însă care îi rămăsese ne bătea cu mă­ciuca pe câmp când ne prindea că furăm pepeni de pe lotul alto­ra: era pândar. Lumea nu se năştea întreagă, unii făceau copii cu bale la gură, nu creşteau, dar nici nu mureau, alţii cocoşaţi... Bâzdoveică avea o fată care ai fi zis că e întreagă (era şi fru­moasă), stătea toată ziua pe gard la drum şi vorbea şi râdea sin­gură. Era necontenit veselă şi spunea tot ce se întâmpla la ei în curte sau pe drum: tot ce vedea, ca o oglindă vie a mişcării vie­ţii din jurul ei. Tata dă de mâncare la cai... ha-ha...! Nea Ilie a ieşit din curte. Uite-l şi pe nea Achim, unde s-o fi ducând?... Ţaţă Mariţo, te duci la apă? He, he... De ce n-o trimiţi pe Leana? Fă Gherghino, ce-ai în coşniţă?... He, he, struguri... Nea Gheorghe s-a supărat, l-a bătut ta-său că la prins cu ţigarea în gură...
Unul, Ilie Cârcâdaţ, era cerşetor, singurul din sat, afară de milogi, care veneau din lume în căruţele lor cu coviltir (unde aveau copii schilozi) şi ale căror vaiete se auzeau de departe, te treceau fiorii: "Maică, fie-ţi milă şi îndurare..." Cârcâdaţ ăsta mânca toată ziua (fiindcă asta i se dădea, de mâncare) şi uneori se scăpa pe el. Dar nu-i era nimănui ruşine, ieşea câte-o muiere, îl băga în curte, îl dezbrăca şi îl spăla. Ce vină avea el săracul, că era slăbănog, spunea ea, şi îl lăsa să doarmă în bătătură pe troscot. Mai târziu am auzit şi citit că poporul e vânjos, sănătos. E cine e, dar câţi strâmbi nu vedeam eu trecând pe drum, şoldii, fete cu picioarele cât nişte putinee, muţi frumoşi, de care abu­zau văduvele, inşi cu tot felul de gâlme la gât... Mama zicea că sunt "păcate de la nouă neamuri" care loveau muierea care îi năştea. Eu însumi eram astfel marcat, o mătuşă, soră mai mică a mamei, se uita aşa ca mine la lucruri fără să le vadă.

Dintr-un clasor cu lentile doamna lua ceva şi vâra într-o ramă de metal pe care mi-o pusese pe nas. Ce, văd?... Mai bine, i-am răspuns. Dar acum? Şi mai bine. Dar aşa? Poţi citi ultimele rânduri? Lumina ţâşnea în ochii mei cu o putere minuţioasă ex­traordinară, vedeam acum chipul doamnei care îmi surâdea cu nişte dinţi de o albeaţă nefirească, un ins care tocmai intra şi îi vedeam bine nasul, căciula, fularul şi chipul, nu doar ca siluetă, ci cu tot ce avea el, până şi şireturile de la pantofi.
- Sunt prea puternici pentru început, zise doamna, îţi dau cu o dioptrie mai puţin, trebuie să şi citeşti, s-ar putea să te obo­sească.
Avea o voce cristalină, dar cu un timbru afectuos şi mâini neverosimil de frumoase, parcă nu mai văzusem niciodată astfel de mâini... Chiar nu mai văzusem... Le ţineam minte pe ale mamei, ca nişte crengi, le punea adesea lângă ale mele, să vadă cum sunt, câţi ani trecuseră peste ele, câte secerişuri, câte veri în care le băga în urzici sa le toace cu satârul, să dea la raţe... Creştea câte-o suta, lua pe ele o sută de poli, ca să cumpere o sută de metri de pânză... I se chirciseră, erau crăpate, urzicate de hrănitoarea iarbă, arse de focul de paie pe care îl vâra mereu sub căldare, de săpunul cu sodă puternică cu care ne spăla că­măşile... Era senină şi resemnată văzând diferenţa dintre mâi­nile noastre, ale mele tinere, albe şi îngrijite (fiindcă după ce in­trasem la şcoală, furca, sapa, secerea, băligarul, ţesala nu le mai atingeam), ale ei bătătorite şi având culoarea pământului, cu no­duri tari ca lemnul în podul palmei şi cu pielea încreţită. "Uite, maică, zicea, nici nu pot să le mai întind bine"... Şi încerca să le întindă. Avea mijlociul chiar zgârcit, se înţepase într-o furcă, se obrintise şi o vară întreagă îi cursese din tot degetul puroi. Iarna suferea de el, îi îngheţa... Mi-acoperea pe ale mele cu un gest reţinut, vrând parcă să spună că nu în zadar muncise dacă eu o să am o soartă mai bună. Şi îşi amintea: "... părintele Alexandru are mâini ca ale tale..." Şi gândul îi zbura la biserică şi chipul i se lumina... "De ce nu te duci şi tu, maică, la biserică?" Era blândă şi tolerantă cu mine, poate-poate o să mă convingă să nu uit în viaţă că biserica îi potolise ei toate neliniştile şi îi ri­dicase sufletul din întunericul în care trăise când ne făcuse pe noi. Dacă s-ar fi dus de tânără, spunea ea, multe suferinţe ar fi ocolit-o... "Te duci, maică?" "Nu mă duc!" îi răspundeam scurt şi cu o tandreţe încărcată de veselie. "De ce?" "N-am timp!" Mintea îmi era aiurea, răspunsul era al tatălui, cu lipsa timpului. În realitate nu făceam nimic, îl pierdeam, acel timp; era un sen­timent divin, n-aveam ce căuta la biserică să-l găsesc...

Şi acum mă uitam la mâinile acelei doamne care îmi lua dis­tanţa dintre pupile şi scria cifre pe hârtie pentru laborator, să-mi facă ochelarii. Le-am simţit şi parfumul şi m-am îndrăgostit de ea pe loc, ieşind de acolo foarte turburat...
Afară însă mi-am revenit şi am înţeles. Pe geam scria amicii orbilor. Nu numai că te ajutau să vezi mai bine cu lentilele lor, dar îţi erau şi prieteni. Ce loc minunat! "De ce, mă întrebam, n-ar fi peste tot, unde existăm şi ne ducem, aceeaşi prietenie, acelaşi calm, aceeaşi căldură umană liniştită şi afectuoasă? Ini­ma omului e largă, de ce unii şi-o poartă strâmtă şi plină de ură?

De ce unii vor să-i omoare pe alţii? Cine face timpurile? Oame­nii sau altcineva străin de ei? Şi acel cineva străin, dacă există, nu poate fi gonit?... De ce a fugit frati-meu Ilie de Florica?... Dar Megherel? De ce şi-a lăsat el caii lui cu care alerga liber pe câmpie şi a venit aici sa ducă pe alţii cu maşina, fără să-l întrebe dacă... Nu mai aveam nici o ură contra lui Megherel, poate că în sat, îmi ziceam, el nu făcea parte dintre cei care ar fi vrut ca noi să nu mai trăim, de bine n-a plecat el de-acolo, înseamnă că ai lui erau săraci... Şi dacă a ajuns şofer la Bucureşti de ce s-a făcut el legionar? Da, de ce, ce l-o fi atras...

Şi atunci mi-am adus aminte de ce vrusesem eu negreşit să-l văd pe Gheorghe al lui Costică brutarul în duminica aceea. Da, asta era, să-l întreb ca pe un vechi prieten de ce s-a înscris el în Legiune? Să-mi spună cu gura lui! Era un secret care îmi scă­pase, acest răspuns pe care mi l-ar fi dat, fiindcă degeaba nu s-a dus el acolo, ceva i-a plăcut, ceva l-a îndemnat...
Pe urmă mi-am amintit că el, fără să-l întreb, îmi dăduse un soi de răspuns: Megherel îl ajutase. Da, se luase după el, asta era, dar atunci care era secretul ăstuilalt, iniţiatorul, al lui Megherel?...
O să aflu eu... În ceasurile acelea gândul mi-a revenit la doamna de la "amicii orbilor" şi deodată m-a trăsnit parcă o revelaţie. Aşa era, îmi plăcuse, dar eu ei? Şi m-am zărit într-o oglindă a unei vitrine şi m-am oprit. Slab, osos, rău îmbrăcat... haine lăbărţate, negre, ţesute în casă, cusute de Iangă cu nasturi puţini. Palton de aba, parcă eram popă... Arătam mai bătrân de­cât eram cu zece ani şi în clipa aceea m-am şi simţit astfel, cu regretul că nu i-am trăit, acei zece ani... Acum înţelegeam de ce un idiot din clasă îmi spunea călugăre... Nici o speranţă, mi-am zis, să-i plac acelei doamne... Ei şi? Am dat din umeri cu nepă­sare. Bine că îmi place ea mie...
Am revenit după câteva zile şi mi-am luat ochelarii.
- Or să te jeneze câtva timp, mi-a spus ea, şi s-ar putea să te doară puţin şi capul. Dar să nu-i mai scoţi. Trebuie să-i porţi de-aici înainte toată viaţa, altfel îţi creşte miopia şi o să ai mari necazuri. După un an, aşa, vii iar pe-aici la control.
După un an! Va să zică până atunci nu puteam s-o mai văd! Ca orice femeie frumoasă (fiindcă era, deşi acum, cu ochelarii, îi vedeam bine rujul care o cam îmbătrânea şi ridurile de la coa­da ochilor) ea a surâs observându-mi, desigur, lipsa de grabă (plătisem şi trebuia să plec) şi mi-a luat ochelarii şi a început să-i treacă printr-o flacără de spirtieră. Nu se grăbea. Îi îndoia tare la braţe şi mie mi-era frică să nu-i rupă. Colegul ei se ocupa de un alt client.
- Acuma e mai comod, încearcă-i...
Nu-mi dădeam seama. A tras un sertar şi mi-a întins o cutie în care să-i pun seara, zice, "să nu-i spargi din greşeală". Pe urmă m-a părăsit; a dispărut în biroul unde îşi apropiase atât de mult faţa de-a mea, să mi se uite cu instrumentul acela în ochi.
Am ieşit afară şi am văzut lumea aşa cum era. Mi se părea că nu mai gândesc, că nu mai pot să fiu atent la mine însumi, vio­lentat cum eram de imagini şi culori orbitoare. Nu-mi plăcea... Parcă eram separat de mine însumi. Oamenii, străzile, reclamele , pe care acum le citeam de departe, mă sileau să le văd împotriva voinţei mele, golindu-mă de ceea ce ştiam că sunt, singur eu şi restul o foială prin care treceam nepăsător. Vedeam chipuri bă­trâne, babe pe care până atunci nu le observam, expresia grabei la unii, picioarele fetelor, murdăria de pe trotuare. Vedeam nu­merele tramvaielor (mare minune), până atunci trebuia să întreb ca şi când n-aş fi ştiut să citesc: "ce tramvai e ăla care vine?", adâncimea bulevardelor, cerul limpede şi înalt, de un albastru metalic, numerele străzilor...
Nilă a făcut aşa hî, când m-a văzut, adică aşa, ca pentru sine, să nu te superi că rânjeşte de tine, e şi el vesel din când în când... M-a întrebat dacă acum văd mai bine. Văd perfect, i-am răspuns şi i-am mulţumit pentru bani, altfel, am adăugat, în nă­dejdea tatei puteam să stau aşa mult şi bine...
Atunci m-am dus la primul film. Neverosimil! Felii de viaţă din lumea reală, inşi fotografiaţi stând îndelung de vorbă, deschizând şi închizând uşi, femei frumoase cucerite şi apoi părăsi­te, pistoale care doborau cu adevărat oameni, care mureau fără regretul nimănui, adică al nostru, al spectatorilor, fiindcă săvâr­şiseră nu se ştie ce mârşăvii. Am ieşit împleticindu-mă şi m-am plimbat mult până să-mi revin. Pe atunci nu exista orar şi nici înghesuială, săli arhipline, după ce filmul se termina puteai să rămâi şi să-l mai vezi o dată. Mă apucau uneori ore târzii, fiindcă rula şi după miezul nopţii. Am uitat multă vreme de cărţi şi când am revenit la ele, anticarul a exclamat:
- Ce e cu dumneata? Am crezut că te-ai dus la altul. Nu s-a mirat de ochelarii mei, m-a recunoscut de îndată.
- Ţi-am găsit, zice, Dostoievski, Casa morţilor, stilizată de domnul Arghezi, Fraţii Karamazov, una mică dar genială, Visul unui om ridicul, una tot mică, dar la fel de genială, Iubire tragică, un roman capital, Crimă şi pedeapsă şi Idiotul. Ba nu, mai am ceva, îi spune Nebunul. Traducerea e execrabilă, am ci­tit-o şi eu, Eternul soţ şi Jucătorul. Şi mai am ceva în franţuzeş­te: La voix souterraine. Ţi le-am împachetat, le-arn pus deopar­te, n-am vrut să le vând fiindcă mi-ai spus că te interesează. Să ştii că Fraţii Karamazov e masacrată, editorul român taie cu ne­ruşinare, mai ales analiza psihologică, păstrează doar firul prin­cipal al acţiunii. Dacă vrei, îţi caut o versiune franceză, dar şi ăştia taie ca în brânză. Un client a vrut s-o cumpere şi mi-a spus că el ştie ruseşte, a avut-o în original şi a pierdut-o şi că s-a tăiat din ea ce era mai bun... Cum vrei!
I-am spus că oricum o fi rămas ceva, şi mi-am luat pachetul şi m-am întors acasă nerăbdător. Să vedem, îmi spuneam, de ce zicea orbul că nu trebuie să-l citesc pe Dostoievski? Poate din pricina celei care se intitula Nebunul? Tocmai de-aia am s-o citesc! Şi am început cu această carte.