Ce stranii lucruri dorm în suflet şi cum nu uită el nimică
Din câte le închizi într-insul ca într-o urnă funerară;
E iarnă azi şi, fără voie, eu văd o zi de primăvară;
Şi mă simt iarăşi lângă tine, pierduta, dulcea mea amică…
În casa toată urcă pacea unei vieţi întemeiate.
Şi la un ceas, un ram apare pe zidul alb, deasupra noastră,
Şi nu-i un ram cu adevărul, ci numai umbra lui albastră,
Pe care-o mână nevăzută îl leagănă-n mişcări ritmate.
Şi-acuma preajma-ncepe-un cântec, şi-ncet pe ramură-nclinată
Vâslind cu aripile-n cruce, se lasă două păsărele,
Şi nu ştiu gura lor de umbră ce-au pus atuncea dragei mele,
Dar ştiu că clipa asta dulce n-am mai uitat-o niciodată…
La depărtări şi pretutindeni, se face iarăşi primăvară
Şi dulcea fantasmagorie a umbrelor ce-au fost se-aşază
Pe zidul alb, ca şi atuncea, în liniştitul ceas de-amiază
În care ne-am iubit o clipă sub ramura imaginară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu