Emil Cioran-Îndreptar pătimş (Voi smulge un neant îmbătător din toate înfloririle şi‑mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor)

"Frica de un sfîrşit de fioruri mi‑a otrăvit raiul simţirii, căci nimic n‑ar trebui isprăvit în simţurile împlîntate‑n fire. Splendorile lumii m‑au junghiat mai aspru ca furiile cărnii, şi‑am sîngerat în fericiri mai rău ca‑n deznădejdi.

Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumuseţii… Cu el să‑mi hrănesc aşteptările sîngelui, cu ondulaţiile şi răsfrîngerile armonioase ale eternei inutilităţi. Rosturi există numai în aparenţele pentru care ai vrea să mori… Vor lua petalele locul ideilor?

Timpul cere altă sevă, vinele alt murmur, carnea alte înşelăciuni… O lume directă — şi cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecăruia, şi pe care nimfele cugetului n‑ar îndrăzni să‑i culeagă…

De ce vom fi căutat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot înveşnici în nimiciri mai dulci? — Voi smulge un neant îmbătător din toate înfloririle şi‑mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Şi nu voi mai fugi în stele şi nici nu mă voi adăposti în depărtări lunare.

Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparenţe. A fi nimic şi tot în spuma imediatului. Şi a te‑nălţa la marginile eului, în nemijlocit şi în fugar.

Doctrinele n‑au vlagă, învăţăturile‑s stupide, convingerile ridicole şi înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sîntem, nu‑i viaţă decît în tăriile sufletului. Cu ele, de nu faci superfluă muzica şi nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce taină te vei îngropa? Nu răzbate în puls misterul însuşi al materiei şi nu ne cheamă ritmul lui la melodiile nedescifrabilului?

Sînt treaz şi nu ştiu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puţin. Dar de ce, cînd stau aşa, absent de credinţe, viaţa se preschimbă‑n eu, şi eu sînt peste tot?

Finalul muzicii lăuntrice e o topire într‑un andante cosmic. Vijelia care suna trompete în idei se linişteşte, şi‑un calm orizontal se prelinge ca o absenţă însorită."

fragment din Îndreptar pătimaș,  Emil Cioran