Emil Cioran - Îndreptar pătimaş (fragment)

"Ce să fac cu cerul, care nu ştie ce‑i veştejirea sau chinul şi extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii şi să mor cu ele, în aceeaşi măsură menite muririi. De ce v‑am vorbit vouă de stingere, aştri nestinşi? Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să umblu ca un schimnic setos de păcat.

Din tot ce‑i fugar — şi nimic nu‑i altfel — culege prin senzaţii esenţe şi intensităţi. Unde să cauţi realul? N‑ai unde. Doar în gama emoţiilor. Ce nu se ridică la ele e ca şi cum n‑ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă şi numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală.

Din ce‑ai trăit, ce reţii? Bucuriile şi durerile fără nume — dar cărora le‑ai găsit unul.

Viaţa nu ţine decît durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea‑i pulbere vitală.

Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. Vibraţiile noastre constituiesc lumea; destinderile simţurilor, pauzele ei.

Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugăciune, aşa aparenţa – fire prin expresie. Cuvîntul fură prerogativele neantului nemijlocit în care trăim, îi răpeşte fluiditatea şi nestatornicia. Cum ne‑am descurca în desişul senzaţiilor, de nu le‑am opri în forme — în ce nu este? Astfel le atribuim fiinţă. Realitatea e aparenţă solidificată.

Zbuciumul negativ al cărnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana morţii imediate şi vraja dezastruoasă a bolii — pălesc în faţa dez‑nădejdii ce emană din splendorile lumii. Şi de mi‑aş aminti durerea cea mai precisă şi mai sfredelitoare, şi cea mai sigură înnebunire a materiei supusă eului, ele sînt şterse faţă de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munţi sau în mări, în tăceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenţi, simţurile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de‑a fi în frumuseţe şi siguranţa de‑a o pierde în timp mă sfîşiau crunt, că peisajul se risipea în substanţa echivocă şi sublimă a unei nemîngîiate admiraţii. Numai urîţenia e nedureroasă. Dar farmecul aparenţelor care compromit înălţimile e mai zguduitor ca toate iadurile născocite de blîndeţea omului. Nu caznele acestuia m‑au scos din lume, ci din a fi văzut prea adesea raiul pe pămînt, simţurile mele s‑au topit în nenoroc. De ce‑n desăvîrşirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie mă întorcea spre cruzimile timpului?

De‑ai văzut un migdal înflorit scuturîndu‑se blînd sub insinuările brizei şi cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul să nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate — atunci te‑ai scuturat şi tu de clipe, ca să cazi mai amarnic în deşerturile vremii."

fragment din " Îndreptar pătimaş " de Emil Cioran