Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a 20-a - ultima)

În toamnă am părăsit Bucureştiul şi m-am prezentat la recru­tare, la Turnu-Măgurele. Acolo însă un majur mi-a spus că e vorba de recrutarea celor cu studii, pentru şcoala de ofiţeri şi să-i prezint dovada că am făcut doi ani premilitară. I-am spus că n-am făcut.
- Atunci, zice, o să faci armata ca simplu soldat.
Puţin îmi păsa, dar această decizie a subofiţerului mi-a sal­vat, poate, viaţa. Făcuţi repede ofiţeri, cei din generaţia mea au fost după aceea trimişi pe front de unde puţini au scăpat... Con­tingentul meu de soldaţi, mi-a mai spus acel majur, va fi recru­tat abia în primăvara lui '43, să mă întorc deci acasă şi să-mi văd de treabă. Jumătate de an răgaz în plin război a fost, după cum s-a dovedit, un semn că nu trebuia să mor în flăcările lui negre.
Întors la ziar, m-am pomenit că directorul administrativ Udrea nu mai vroia cu nici un chip să mă reprimească. L-am întrebat de ce, n-a vrut să-mi spună. Aşa, nu mai vroia el. Am ridicat glasul, am început să ne certăm, eram furios, dacă aş fi ştiut că astfel avea de gând să se poarte cu mine, i-am spus, nu-mi părăseam serviciul meu de la Statistică, făcându-l vinovat că de unde până nu de mult aveam două servicii, din pricina lui acum nu mai aveam nici unul şi eram din nou pe drumuri. Până la urmă mi-a spus că mă mai ţine până la întâi ianuarie, dar că după aceea, sau poate mai bine de pe-acum, să-mi caut un loc în altă parte.
De revelion Sârbulescu m-a invitat la el şi cum ştia că nu mai lucram la ziar şi nici nu găsisem un post în altă parte, mi-a spus că până găsesc pot să stau la el şi să scriu liniştit, nu deran­jam pe nimeni şi loc era destul ca să nu fiu eu deranjat. Locuia în Giuleşti. Am stat câteva săptămâni, dar n-am scris nimic.
În acest timp nu se ştie care dintre noi a avut ideea să mer­gem la cenaclul lui Lovinescu şi să citim. Criticul s-a familiari­zat repede cu grupul nostru. Ne întâmpina cu vocea lui senină, ce faci, domn' Geo, ce faci, domn' Preda... La recomandarea lui către Ion Vinea am intrat secretar de redacţie la un ziar afi­liat Curentului lui Şeicaru, Evenimentul zilei, unde de îndată mi s-a dat ziarul pe mână. Secretariat însă ştiam să fac fără să fi fost vreodată secretar de redacţie, o învăţasem stând adesea lân­gă paginatori şi lângă Ştefan Roti, care, cu ciubucul în gură, cobora seara în tipografie şi începea să se mişte de colo până colo arătând doar cu degetul: asta, ăla, celălalt, sus în stânga, cu chenar, jos pe două coloane, în timp ce paginatorul se mişca odată cu el şi umplea dreptunghiul de metal şi striga: pagina cutare, perie pentru revizie, hai repede că ne-apucă dimineaţa. Secretul acestei meserii nu era însă la paginaţie, unde lucrătorul cunoştea rubricile, tipicul paginei întâia, cu comentariul despre război pe cinci coloane şi locul normativului şi al ultimei pa­gini, cu telegrame externe, ci în redacţie unde, pe măsură ce pri­meai materialele, trebuia să faci întâi ziarul în cap, înainte de a coborî să-l paginezi. Aici, la Curentul, tipografia era nu jos la subsol, ci sus la etajul opt. Am fost atât de entuziasmat de noul meu post încât am uitat cu totul de cei de la Popasuri. Am aflat ştiri despre ei târziu, prin iulie, când după ce fusesem încorporat în primăvară, mi s-a dat o permisie de o lună şi m-am întors în luna aceea la ziar. Am paginat singur, într-o noapte, căderea lui Mussolini.
- Hm! Senzaţional, am strigat, nea Gogule, refaci pagina întâia, a căzut Mussolini!
- Hai, lăsaţi, mi-a răspuns paginatorul sceptic, ca şi când această zgâlţâitură a lumii i-ar fi părut neverosimilă, atât de mult se învăţase să tot pagineze: Hitler aşa şi pe dincolo. Mussolini pe partea cealaltă...
- Ce să las, zic, uite telegrama, trebuie să vedem dacă zincografia o fi făcut vreodată poza lui Badoglio ăsta...
- Cine mai e şi ăsta?
- Noul şef al Italiei, un mareşal.
Cum să nu, în mod miraculos am găsit clişeul acestui Bado­glio. Am dat ştirea cu litere de-o şchioapă, pe toate coloanele, iar textul cu corp gros, ca la crimele de mare senzaţie. N-am te­lefonat nimănui, nici lui Vinea, care nu dădea pe-acolo cu săp­tămânile, nici patronului, lui Şeicaru, era o lege vitală a presei, ţi-a venit bomba, o dai la cules, patronul o citea şi el dimineaţa ca orice muritor de rând, nu trebuia deranjat pentru asta din somn la ora unu noaptea, îţi făceai meseria şi gata.
M-a căutat însă pe mine cenzura, un domn care mă cunoştea şi mi-a spus cu o voce deloc turburată, mai degrabă veselă, că să nu dăm şi noi ştirea chiar pe toată pagina, cum făcusem, ci, să zicem, pe cinci coloane. Eram numai noi doi în noaptea ace­ea care o cunoşteam, cititorii dormeau, abia a doua zi aveau să afle ca Axa pârâia. Catastrofa de la Stalingrad din iarnă fusese bine filtrată în presă, se sugerase că o bătălie pierdută nu însem­na încă nimic, nemţii erau mai departe în inima Rusiei şi că în vara aceasta (vara obţineau ei succese spectaculoase) vor da o bătălie decisivă şi vor câştiga, fără doar şi poate, în acest an, războiul. Acum însă cenzorii lăsau să apară ştirea despre căde­rea dictatorului italian, aliatul numărul unu al lui Hitler, pe pa­gina întâia, pe cinci coloane. Ceva se schimbase.

Un an mai târziu, tot într-o permisie, rătăcind prin oraş, m-am întâlnit cu Caraion. Arăta neliniştit, crispat şi mi-a spus că trebuie să fugă din Bucureşti. De ce, ce se întâmplase? Am intrat la Cafe de la Paix, am luat masa împreună şi a început să-mi povestească.
- După obiceiul, sau mai bine zis după firea ta, mi-a spus el, tu nu mai ştii nimic (şi poate e mai bine pentru tine) de ceea ce ni se întâmplă nouă la Ecoul. (Mircea Grigorescu a înfiinţat acest nou ziar de care tu, desigur, nici nu ştii şi noi cei de la Popasuri, unii, l-am urmat.) Tu ai plecat şi parcă ai plecat de tot, n-ai mai dat nici un semn... Nesfârşitele ameninţări, hărţuielile cenzurii şi ale presei oficiale, răbdarea lor ca să zic aşa, n-aveau să dureze la infinit fără ca într-o zi să nu treacă şi la fapte. O să-ţi relatez două episoade mai recente. Primul, episodul Gheorghe Vasilescu. Într-o seară a venit la redacţie o fată în negru, modest inbrăcată şi a întrebat de mine. Îmi aducea o carte de versuri tipărită pe hârtie proastă, undeva în Bucureştii-Noi şi semnata Gheorghe Vasilescu. Fusese tipărită prin mijloacele proprii ale familiei poetului. Cine era Gheorghe Vasilescu? La ora aceea nu mai era nimeni, fusese fratele acelei fete, abia ieşise subloco­tenent şi direct din şcoala militară fusese, fără să fie întrebat dacă dorea sau nu, trimis la instrucţie în Marele Reich. După o foarte scurtă perioadă de instruire în care n-avusese voie să co­munice cu familia şi fără ca măcar familia să ştie unde se afla, ceea ce nu era numai cazul lui, sublocotenentul Gheorghe Vasi­lescu, ofiţer român, fusese încadrat în rândurile armatei germa­ne şi trimis pe front, fără voia lui şi împotriva nuanţei de alianţă dintre noi şi nemţi. Ofiţerul căzuse în lupte. În tunica lui, un alt român, în aceeaşi situaţie ca şi el, găsise ca de obicei câteva scrisori, fotografii de fete şi ceea ce era mai puţin obişnuit, un carnet mic cu versuri. Le-au trimis prin mijloacele obişnuite prin cei care, pentru un motiv sau altul, plecau în ţară, familiei, care a pus mână de la mână şi a tipărit versurile. Tatăl ofiţerului nu mai trăia de mult, murise în războiul celălalt, din 1916. Şi mi-au adus cartea mie. Am citit versurile. Erau frumoase, împo­triva războiului. Am scris după lectura lor un articol, spunându-i povestea, pe care o încheiam aşa: "... Şi poate că a murit cu faţa către ţară, către cotul Carpaţilor, unde cu douăzeci şi şapte de ani înainte murise tatăl său cu faţa la duşmanul de-atunci..."
- Şi cum a apărut, Ioane? l-am întrebat.
- A apărut! O să-ţi spun... Să-ţi povestesc acum episodul ar­ticolului Teatru în Norvegia. Într-o noapte soseşte la redacţie o telegramă, care fie din greşeală, fie dinadins, comprima ilogic şi caraghios conţinutul a două ştiri tamponate parcă anume una de alta ca să te facă să râzi. Una relata despre o piesă de teatru a lui Mussolini (auzi! Mussolini autor de piese!) care se juca în Nor­vegia, iar cealaltă despre debarcarea aliaţilor în Italia, pe o scenă de astă dată în care se juca o piesă nefictivă şi în care în mod bizar şi incongruent apărea iar Mussolini. Se înţelegea ceva paralogic, ceva paradoxal. Asta mi-a inspirat un articol sarcastic cu drama lui Mussolini, cu regret caustic şi ipocrită mâhnire că talentului său de dramaturg i-a fost dat să fie gustat în Norvegia, înainte de a ne fi dat nouă, aici în România, să-l gustăm ca fraţi întru latinitate şi să ne reamintim cu aceeaşi ocazie teatrală de lamentabilele lui afirmaţii din '40, în timpul dictatului de la Viena, când prelinsese "dreptate Ungariei muti­late"... Aceste două articole apărute au determinat chemarea mea la şeful cenzurii militare, colonelul Atanasiu.
- Dar nu mi-ai spus cum de-au apărut, l-am întrerupt.
- Pe aceşti cenzori, zise Ion, trebuie să ştii că nu-i dă afară din casă nici perspicacitatea, nici inteligenţa şi sunt şi ciubucari. Să-ţi dau un exemplu: unul din ei lucrează şi la Viaţa lui Rebreanu şi la alt ziar şi lucrează şi la cenzură. Trei salarii! Într-o zi când era la unul din aceste ziare a început să scrie un articol, dar nu l-a terminat fiindcă trebuia să se ducă la cenzură şi a rugat pe un altul să-i pună câteva fraze de încheiere, să-i găsească şi un titlu şi să-i dea drumul la tipar. A doua zi, când s-a dus la redac­ţie, a văzut că articolul lui nu apăruse. A făcut scandal. O ase­menea porcărie, chiar lui (adică să i se taie astfel ciubucul) şi strigăte şi înjurături. Ceilalţi l-au ascultat, l-au lăsat să strige, pe urmă i-au spus că articolul său fusese cenzurat. Cenzurat? Cum, imposibil, de cine? Să i se dea numărul ştampilei cenzorului. I s-a dat. Era numărul lui. Îşi cenzurase ca un tâmpit propriul arti­col.
Am izbucnit în râs, dar Caraion, cu o cută amară, pretimpu­rie în colţul gurii, n-a schiţat măcar un surâs.
- Colonelul Atanasiu, a continuat el, m-a întâmpinat zbie­rând într-un necontrolat acces de furie, unde mă trezeam? Cum am îndrăznit să atac Axa, cum mi-am permis să sugerez că tatăl şi fiul (episodul Vasilescu) au murit amândoi din pricina nemţilor? Şi cum mi-a trecut prin cap să am curajul să-l atac chiar pe Marele Mussolini? (episodul Teatru în Norvegia). Şi urlând ast­fel a sărit în picioare, a scos revolverul şi mi l-a pus la tâmplă... Dacă se mai repetă, îmi zboară creierii cu mâna lui. Şi m-a dat afară. Afară însă, prin impulsul unei încrederi totale în mine însumi şi în dreptul generaţiei noastre de a protesta, n-am crezut în ameninţare, mi-am spus că a vrut să mă sperie, dar la redacţie Macovescu, Octavian Neamţu şi Mircea Grigorescu mi-au spus că în lipsa mea m-a căutat Gestapoul. N-am mai trecut de-atunci nici pe-acolo, nici pe-acasă, am dormit la un prieten. Aştept un răspuns din Moldova ca să fug acolo...

... Şi deodată, atunci la Sinaia, în ianuarie 1949, sonda gân­dirii mele se opri, veneam prea aproape de prezent şi firele vieţii mele de după război se încurcau cu clipa de faţă. Or, cine îşi cunoaşte clipa de faţă, până nu devine trecut? Sensul ei total ne apare mai târziu, aşa cum mergând pe un drum necunoscut, deşi avem iluzia că îl cunoaştem cu fiecare pas pe care îl facem, abia uitându-ne în urmă ne dăm seama cât de drept sau de sinuos a fost... Acei ani ai debutului se luminau, dar destinele celor pe care îi cunoscusem atunci nu-mi ofereau răspunsul la întrebarea mea: ce să scriu acum?
După război, domnul Pavel apărea ca redacţor-şef al ziarului Clopotul dintr-un oraş din Moldova. I-am scris, fiind încă în armată, cu entuziasm. Iată, îmi spuneam, un om cu o credinţă are acum un ziar unde, în sfârşit liber, va putea vorbi şi să ne spună tot ceea ce ştia, despre închisorile pe care le cunoştea şi despre cei care fuseseră prizonieri acolo şi supuşi unui regim de exterminare; vroiam să ţin contactul cu el, să-mi răspundă şi eli­berat din armată să mă duc şi să-l urmez. Ca să aflu, prin '46, după ce aşteptasem zadarnic un răspuns, că niciodată nu fusese redactor-şef la acel ziar. Probabil o coincidenţă de nume. Era mai departe la Statistică, dar nu pe Splaiul Unirii ci undeva pe Brezoianu... "Ei, l-am întrebat, ce facem acum, când nu trebuie să vă mai daţi nici paltonul nici căciula?" Mi-a făcut un semn energic să tac din gură. "De ce, i-am şoptit, ce vi se întâmplă, domnule Pavel?" Nu mi-a răspuns. Am plecat ca şi în acea zi de iarnă, împreună, dar nu m-a mai invitat la masă, era la fel de tăcut ca atunci. Era vară, eram liberi, războiul se terminase...
Ce era cu el? "Bine, i-am spus la despărţire, să ştiţi că nu recu­nosc aceste semne şi nici n-am cum să le descifrez dacă nu vor­biţi. Nu sunt ale mele, nu le intuiesc înţelesul şi nici n-am cum, dacă dumneavoastră tăceţi, să mi le însuşesc." Nu l-am mai revăzut câţiva ani ca să aflu chiar în primăvara debutului meu în volum, cu Întâlnirea din Pământuri, când m-am dus la el acasă să i-l dau, că fusese arestat de curând, dispăruse (îmi spuse soţia lui) pe drum, între birou şi casă. Tot cam pe atunci fusese arestat şi poetul statistician şi ceva mai târziu Ion Caraion. Nedu­merit, căutam zadarnic un înţeles al acestor destine tragice. Ce să scrii?

Şi cu toate că aveam în urmă un război şi armata în care îmi petrecusem doi ani, acei ani împreună cu războiul erau un su­biect aparte pe care gândul nu-l atingea, aveam să scriu, îmi spuneam, despre asta mult mai târziu. Simţeam că atunci în '49 oricât m-aş fi gândit n-aş fi putut s-o fac: nu luasem parte la război direct, ci trăisem doar în atmosfera lui, trebuiau culese mărturii, răspuns la întrebarea tolstoiană, de ce izbucnise acest cataclism, de ce Germania atacase Rusia? Lipseau documentele secrete, nu mă puteam mulţumi doar cu efectele lui, sau doar cu mărturiile despre uciderea a milioane de vieţi în lagăre ale mor­ţii, care într-adevăr nu lipseau. Dar eu nu fusesem în acele lagă­re despre care n-aveam să aflu decât după război, nu puteam scrie despre ele. Eram prea tânăr, conştiinţa mea era senină. Ce să scriu atunci?

Şi brusc m-am hotărât să părăsesc Sinaia şi să mă întorc la Bucureşti. Aveam o meserie, ştiam să fac un ziar, de la corectu­ră până la secretariat de redacţie, uitând că timpurile se schim­baseră şi un ziar, acum, nu mai era dat pe mâna unui băiat. Nu fusesem eu corector la România liberă îndată după război şi Niculae Bellu mă dăduse afară fără să ştim nici eu nici el din ce pricină? Adică, el poate ştia bine, dar eu nu. Şi Zaharia Stancu de la Societatea scriitorilor români, unde eram funcţionar la serviciul drepturilor de autor? (Intrasem datorită lui Eugen Jebeleanu care, deşi nu mă cunoştea, auzise că un tânăr scriitor n-avea de lucru şi era indignat: mă recomandase lui Eftimiu, preşedinte.) Mă gândeam să mă duc, în cazul când n-aş fi găsit un ziar, la Mihai Novicov, să-i spun că deocamdată romanul meu merge greu şi să-i solicit să mă angajeze la el la Flacăra, unde era director.
Dar o obsesie abandonată şi mintea odată eliberată de presiu­nea unei întrebări chinuitoare, revelaţia se produce tocmai prin eliminarea acelor văluri de care vorbeşte Tolstoi, care ascund adâncimile sufletului. Incursiunea mea nu era încheiată, dar se oprise în curgerea ei spre prezent. De ce?
Îmi făcusem geamantanul şi o luasem încet spre gară. Eram liniştit şi încrezător, asemeni copiilor care trăiesc protejaţi sub lumina soarelui. Cine mă proteja? Nu ştiam...
Am luat trenul, un rapid, şi m-am urcat în vagonul restau­rant. E atât de plăcut să stai într-un vagon restaurant, când nu e multă lume, să bei ceva şi să te uiţi pe geamul mare, prin care se vede defilând peisajul, cu vârfuri şi prăpăstii ameţitoare încărcat de zăpadă, dar plin şi de uriaşe păduri verzi... Ce-am făcut, deci, la Sinaia? mă întrebam. Nimic. Cât de orgolios veni­sem! ... Cum vrusesem, încă din prima zi, să mă şi apuc de lu­cru şi cum amânasem pe a doua zi, după ce în prealabil distruse­sem toate capodoperele care îmi veniseră în minte înainte de a adormi, inclusiv ceea ce scrisesem eu însumi... Nu chiar tot, o mică schiţă cu tăierea unui salcâm scăpase... Înainte de a adormi! Da, adormisem cu un gând nelămurit, cu o lumină care pâlpâia înainte de a se stinge. O întrebare. De ce nu indusesem eu în volumul de debut, Întâlnirea din Pământuri, schiţa Salcâ­mul? Iată, acum eram treaz. Într-adevăr, de ce o lăsasem deo­parte când ştiam că era lucrul cel mai inspirat pe care îl scrise­sem? Când se întâmplase asta? Chiar anul trecut, când predam volumul la Cartea Românească. La ce mă gândisem?
Da, îmi aminteam de ce. Schiţa asta era un secret care nu trebuia dezvăluit. De ce? Aşa! Era secretul meu. Că apăruse în Timpul trebuia, debutam, dar salcâmul acela trebuia ferit, era ceva de preţ, intim, care putea fi ucis într-o carte de nuvele. Şi acum deodată mi-am dat seama de ce. Acest salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce scrisesem la douăzeci de ani care avea legătură adâncă, neştearsă, cu familia mea. Fragmentul final din Întâlnirea din Pământuri prin care mă angajam să scriu un roman era uitat, era o ilustraţie a lecturilor mele din Swift prin care urmăream să arăt că Yahoo-ii săi nefericiţi, slugi ale cailor, nu şi-au schimbat firea... Salcâmul era însă un cod care nu trebuia divulgat. Scena cu doborârea lui îmi apărea acum ca o poartă pe care dacă ştiam s-o deschid intram pe un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă pe care o cunoşteam şi pe care o puteam povesti. Cum s-o deschid? m-am întrebat. Bine, dar nu era ea deschisă? Atunci, în '42, când publicasem cele trei pagini nu-mi apăruse această poartă în faţă? Nu fusesem adânc turburat când acest falnic copac căzuse? Tatăl meu nu era deloc vesel în dimineaţa aceea. Ce i se întâmplase?... Îmi aminteam că după aceea, într-o zi, scara noastră de la prispă, care avea doi stâlpi jos, lângă ultima treaptă, fusese ruptă de un cal. Trecuseră zile şi săptămâni şi ea rămăsese aşa ruptă. Nici tata, nici fraţii mei mai mari n-o dreseseră. Curând pierise cu totul. Ce se întâmpla în familia noastră când nici o ulucă nu era, până atunci, uitată? Stâlpii aceia nu foloseau la nimic, ne puteam lipsi şi de scară, puteam sări direct din bătătură pe prispă, sau de pe prispă jos. Se putea trăi şi fără ei. Dar îmi dădeam seama că apăruse în sufletul celui care, tânăr fiind, simţise nevoia să-i ridice acolo: nepăsa­rea! Ceva fusese stricat şi el nu mai vroia să dreagă acel lucru. Nu-i mai păsa.! De ce? Amintirile mai dramatice erau estompate. Cum zăceam de friguri şi el discuta liniştit cu sanitarul dacă o să mor sau nu sub febră, uruitul maşinii şi dialogul mamei cu vecinele: "... că ăsta îl lasă să moară şi nu vrea să-l ducă la spi­tal!" Dar eu înviasem şi îmi rămăsese în amintire răspunsul lui. "Ce vină am eu că pe lume sunt friguri! Ce, le-am adus eu!? Sau eşti nebună?!" Stâlpii aceia însă în jurul cărora mă jucasem atâţia ani cu sculpturile lor romboidale, de ce nu-i dresese, de ce nu făcuse alţii noi? Gândul, sufletul lui fusese acolo când îi făcuse, era casa lui, cu femeia lui, cuibul pe care se gândise să-l facă frumos, şi în incrustaţiile acelor stâlpi simţeam o viaţă statornică şi eternă. Se zdruncinase ceva? Ce se întâmplase?
Şi atunci, în tren, mi-am auzit gândul şoptindu-mi: "scrie şi caută să afli ce s-a întâmplat. Scriind şi spunând tot despre el şi despre acea amintire, o să găseşti răspunsul. Şi dacă n-o să-l găseşti, nu te nelinişti. O să laşi istoria cu o enigmă."
Nu m-am lăsat însă ispitit de acest gând, deşi îl purtasem în conştiinţa mea, ca o nebuloasă, atâţia ani. Mi-am continuat dru­mul spre Bucureşti chemat de iluziile şi dramele propriei mele vieţi... Am revenit după câteva zile şi din nou, în tren, la întoar­cere, sub ritmul roţilor, aşezat la geamul aceluiaşi vagon restau­rant, absorbit de peisajul mereu fantastic al munţilor sub zăpadă, mi-am dat seama că gândul meu rezista, nu era o vagă ispită, nu se clintise de la locul lui, mă copleşea, şi că trebuie să-l urmez...
Acasă, adică la Sinaia, în singurătatea vilei unde mă retrăsesem, m-am aşezat din nou la masă în faţa ferestrei şi după ce am contemplat câteva minute acelaşi peisaj feeric de afară, am pus mâna pe stilou şi am început să sciu: Ilie Moromete...

N-am băut nici cafele nici alcool. Iar de fumat abia îmi adu­ceam aminte. Scriam liniştit, fără febră şi fără ştersături. Câinii nu-i mai auzeam, iar la masă nu uitam să mă duc. Eram mic, mă cântărisem odată în gară şi văzusem cu uimire cum cu palton cu tot abia aveam cincizeci şi şase de kilograme. Când, mai târziu, m-am împrietenit cu Zaharia Stancu şi i-am spus că aş vrea să fiu şi eu cum i-ar fi plăcut mamei, adică "aşa gras, frumos", conjudeţeanul meu a râs şi mi-a răspuns că să n-am nici o grijă, o să ajung şi cu chelie şi cu burtă. N-am ajuns, deşi într-o vreme am fost ameninţat.
N-am uitat nici de Verbancu, nici de popice. Prin iulie, deşi eram în plin lucru, am primit o scrisoare de la Uniunea Scriitorilor în care mi se spunea că şederea mea la Sinaia s-a terminat.
M-am întors la Bucureşti şi am continuat să scriu. Nu ştiam de ce, însă nu mai puteam sta la masă. Atunci m-am dus la un tâmplar şi am comandat un fel de cutie pe care s:o pot ţine pe genunchi şi să scriu pe ea rezemat în pat. Spre octombrie am pus stiloul jos. Nici cu acea cutie nu era bine. Mi se înmuiau acum braţele.
M-am internat în spital. Aveam eu oase de romancier, cum îmi spusese Miron Paraschivescu, dar pe lângă oase un orga­nism mai are şi altele, care te pot părăsi...
Mi-au făcut tot felul de investigaţii, m-au măsurat, m-au pus să suflu într-un burduf care îmi sorbea respiraţia (metabolism bazal), mi-au dat o ceaşcă şi la întrebarea mea, ce să fac cu ea, infirmiera, cinică, mi-a răspuns cu humor brutal: "Mergeţi dum­neavoastră colea alături, în odaie şi"... şi a folosit expresia populară a ceea ce trebuia să fac în ea, adică să-şi dea seama dacă pot să procreez, mi-au însângerat braţul cu seringi um­plând cu sânge cinci eprubete, mi-au dat să înghit un maţ sub­ţire de cauciuc care mi-a scos timp de trei, patru ore, întâi din stomacul gol substanţă pentru chimismul gastric, apoi din ve­zica biliară tot atâtea eprubete pline cu bilă (ce frumoasă e bila, aurie, mă întrebam cu ce secrete fabrica în noi ficatul această materie fără de care am muri otrăviţi de ceea ce înghiţim). Dar n-au găsit nimic. Mirat, doctorul Parhon, care mai venea încă la Endocrinologie şi făcea vizite, m-a întrebat ce am. N-aveam nimic precis, dar doamna Pitiş a răspuns în locul meu.
- Are tensiunea mică.
- Ei, cât? s-a mirat mai departe savantul.
Doamna Pitiş a spus o cifră: zece cu şase, şi a adăugat:
- Hiposurenalism!
- Măriţi-i puţin tensiunea şi să elibereze patul, a răspuns ma­rele savant plictisit. Cum arată cetosteroizii?
- Bine!
- Hiperglicemia provocată?
- În limite normale.
- Mănâncă, doarme?
- Da.
- Ia să vedem!
M-a dezvelit la burtă şi m-a palpat.
- Are şi un început de ptoză viscerală, a spus din nou doamna Pitiş.
- Păi pentru că e slab, maţele cad când nu e puţină grăsime să întărească muşchiul diafragmei, a zis savantul.
Dar eu ştiam că e din copilărie, când mă surpam des, sărind din pomi. Mama îmi punea o oală pe burtă cu lumânări aprinse înăuntru, lipite de o cutie de chibrit şi enorma ventuză îmi sugea maţele şi le aranja la loc. Savantul m-a întrebat ce meserie am, i-am răspuns că sunt gazetar, m-a învelit la loc şi a ieşit din rezervă.
De hiposurenalism suferea toată lumea în clinica lui, era un diagnostic la modă. N-aveam nici un fel de hiposurenalism, cum avea să-mi dezvăluie mai târziu, râzând, doctorul Stănescu, un tânăr de vârsta mea, chel, foarte inteligent şi care îşi păstra un ochi critic faţă de maniile savantului. Dar mi-au făcut totuşi in­jecţii cu un extract din glanda respectivă, suprarenală, tensiunea mi s-a ridicat cu o cifră ("Ei, vezi, acum ţi-e mult mai bine!" a exclamat doamna Pitiş) şi am părăsit clinica "ameliorat". În realitate mâncasem şi dormisem zdravăn şi mă odihnisem două săptămâni fără să fac nimic. Crescusem chiar şi în greutate.
M-am întors să descifrez mai departe viaţa eroului meu. Îl lăsasem în preajma secerişului... Clipe fericite! Şi eu fusesem la seceriş! Îl vedeam, îi auzeam glasul, îmi aminteam de febra plecării, apoi lungi zile sub arşiţă, răsăritul soarelui care ne găsea gata de muncă în mijlocul lanului de spice, talger roşu care limpezea câmpia de urmele nopţii şi înfiora clipa, şi care îl făcea pe tata să-şi scoată pălăria şi să se închine... Apoi treierişul, carele cu grâu care ne intrau în curte, numeroase, nu se mai terminau, apoi prima pâine din grâul nou care ne îmbăta cu mi­rosul ei...
Mă apropiam de sfârşit şi îmi părea rău. Sfâşiasem miracolul...
Mă simţeam bătrân... Cartea nu era întreagă, ceva lipsea din ea, eroul meu nu era fericit şi nu eram nici eu... Nu-mi plăcea sentimentul care mă stăpânea, că atât de tânăr, lăsam în urmă părinţi şi fraţi, casa în care mă născusem, grădina în ale cărei ierburi stăteam zile întregi cu ochii spre cer păzit de salcâmi înalţi în care cântau grauri şi zburau vrăbiile. Cartea asta nu trebuia scrisă, şi în nici un caz publicată, aceste lucruri nu se spun... Scrisesem, dar nu jubilam. Mult mai mult îmi plăceau povestirile mele din Întâlnirea din Pământuri, dure, reci, necru­ţătoare, peste care ochiul meu trecea cu privirea micşorată şi impasibilă. Trebuie să scriu altceva şi să-mi regăsesc acea privire, îmi spuneam...
Am luat manuscrisul, l-am dactilografiat, apoi l-am băgat în sertar şi am uitat de el cinci ani. Obsedaţi ai scrisului şi ai afir­mării, dar şi iubitori pasionaţi ai cuvântului scris, mă întâmpi­nau nedumeriţi:
- Ce mai aştepţi? Dă-i drumul!...
Refuzam să accept că sunt scriitor, spuneam, senin, că vreau să mă las de scris. Şi ce să fac? Într-adevăr, ce vroiam să fac? Timp de patru ani insidioasa oboseală, care nu mă împiedica să trăiesc, dându-mi doar iluzia că exist, îmi întindea o cursă pe care tinereţea anilor n-o vedea (că puteam realiza ceva mult mai mare decât literatura), împiedicându-mă astfel să-mi revăd manuscrisul, să-mi aduc aminte că fusesem fericit cât timp îl scrisesem şi că nu era nimic rău în el nici la adresa tatălui meu, nici a copilăriei mele şi că, oricum, zadarnic încercam să refuz să dau urmare pactului: scrisesem, trebuia să public. Semnasem acel pact de mult, înapoi nu mai puteam da.

... Şi într-o zi puterea mi-a revenit întreagă, mi-am amintit de tot. "Ce-o mai fi, mi-am spus resemnat, o să mai vedem. O să scrii ceva care să te facă să te simţi din nou suveran peste eroii tăi ca la început, când ai scris Calul dacă vrei să nu mai sfâşii miracolele. Dă-i acum drumul la această carte.”
Şi am scos manuscrisul din sertar şi am început din nou să lucrez la el. Era primăvara lui '55. Lipseau legături dintre prin­cipalele scene, însuşi conflictul nu avea relief pregnant... Dar ce clar apărea acum ceea ce nu putusem vedea cu cinci ani în urmă. Eram redactor la Viaţa Românească, mi-am luat un con­cediu mai lung, m-am dus din nou la Sinaia, de astă dată la Pelişor şi după opt luni, în decembrie, Moromeţii apăreau... Aven­tura în care de mult conştiinţa mea era implicată continua...

-------------------------------

Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a 19-a)

Într-o zi i-am făcut o vizită lui Sergiu Filerot, la Tiparul uni­versitar. Nu aveam încă un volum, dar vroiam să-l sondez: când voi avea (şi asta putea fi curând, chiar prin toamnă), o să-l tipă­rească? Aşa, cât al poetului statistician de pildă. L-am găsit însă într-o stare de spirit schimbată. Nu i-am spus nimic. Stătea cu capul în hârtii şi tăcea. Pe urmă a chemat pe cineva, a cerut doua cafele şi la cafea a luat de alături de pe birou un manuscris şi mi l-a întins. Era un volum de poezii, al său, cartonat, bătut la maşină, intitulat Om. Chiar sub titlu am văzut o ştampilă parcă ameninţătoare prin literele ei groase şi verzi, aplicate ca o sancţiune: cenzurat. Va să zică Filerot avea un volum, vrusese să-l tipărească şi...
Am tăcut neştiind ce să spun. Mi l-a luat înapoi, l-a pus pe birou şi a continuat să lucreze la fel de puţin comunicativ şi de sumbru. Mi-aminteam de cuvintele lui spuse parcă într-o doară sau din lăudăroşenie, la fraţii Rochus, ca o să ne arate el nouă... şi uite că nu putea. "Ce-o fi înăuntru?" m-am întrebat.
- Filerot, dă-mi-l şi mie să-l citesc.
Şi-a ridicat privirea, care nu mai sclipea veselă după ochelari şi mi-a răspuns:
- Nu vezi ce scrie pe el? Vrei să intru în puşcărie?
- Nu spun la nimeni! Îl iau acasă şi mâine seară ţi-l aduc înapoi.
Nu mi-a răspuns. Am plecat şi am uitat de întâmplare. Ca să ne pomenim, câteva săptămâni mai târziu, tot grupul de la Po­pasuri cu ştirea uluitoare că, împotriva cenzurii, Sergiu Filerot tipărise un volum de versuri pe care până atunci îl ţinuse as­cuns. Ne-am dus la el, şi de astă dată, vesel şi jovial ca şi înain­te, ni l-a dat fiecăruia cu dedicaţie.
- Luaţi, bă, zice, citiţi!
- Filerot, zic, ţi-a dat drumul cenzura, l-ai trimis din nou?
- Nu, zice, e acelaşi volum.
- Păi ce-ai să faci, Filerot?
- O să văd eu!
Am râs toţi, râdea şi el, "masivul" puţin strâmb, Geo Dumitrescu admirativ, totuşi îngrijorat, Ierunca depăşit. Ei, gândeam, Filerot ne minte, face pe nebunul, altfel n-ar fi aşa de vesel. M-am dus acasă şi l-am citit. Era într-adevăr subversiv, versuri "tari" despre războiul pe care îl duceau armatele noastre, prin care poetul exprima presentimentul dezastrului final: ne înhămasem la un car străin, care avea să se sfărâme, al lui Hitler, şi muream zadarnic pe întinse pustiuri de zăpadă şi sârmă ghimpa­tă, în '42, când zeul războiului părea să fie de partea lui Hitler, starea aceasta de spirit a lui Sergiu Filerot ne uimi pe toţi. A di­fuzat cartea şi a fost imediat arestat.
Am fost toţi şi l-am văzut la Malmaison, pe Plevnei, dar nu înăuntru, ci din stradă. A apărut după gratii, care dădeau chiar spre trotuar, cu figura lui grasă, vesel, cu ochelari, ţinându-se cu mâinile de barele de fier.
- Ce faceţi, bă? ne-a zis.
Am stat în faţa lui lungi minute. Nici măcar nu ne dădeam seama: noi eram liberi, puteam merge în voie unde doream, ne puteam întâlni când vroiam, sau sta acasă şi... Şi iată, unul din noi călcase draconica cenzură ca să exprime starea noastră de spirit, fără să-i pese de ceea ce avea să i se întâmple. Am citit abia atunci, în privirea lui, cum stătea cu mâinile de barele de fier şi se uita la noi, cât de mult îl fascina prezenţa noastră, cât de mult îl fascinase, fără să ne-o arate, cât fusese liber.
- Filerot, am strigat, ce faci, Filerot?
- Bine, zice, ce faceţi voi?
Ce facem noi? Ce puteam face? Ce să-i răspundem? Nici noi nu ştiam ce facem. În orice caz nu ceea ce făcuse el. Şi-a lipit obrazul lui gras de gratii şi se uita la noi cu o nostalgie ironică, afectuoasă. "'Pentru voi am făcut totul", părea el să ne spună şi noi ştiam prea bine acest lucru.
- Filerot, îi strigam, Filerot, nu mai mergem la Gambrinus, unde tu plăteai, şi ne duceai şi acasă cu taxiul? Filerot, tu nu ne-ai dat să-ţi citim volumul, să deci­dem dacă era bine sau nu să înfrunţi cenzura, suntem totuşi ală­turi de tine, Filerot...
- Veniţi, bă, la procesul meu, la Curtea marţială, ne-a spus el fără emfază, parcă ne-ar fi spus, ne vedem, bă, mâine, la Tiparul universitar, ca de obicei, stăm de vorbă şi pe urmă mergem la Gambrinus.
Ne-am împrăştiat şi ne-am regăsit câteva săptămâni mai târ­ziu la procesul lui. Intrasem în clădire fără nici o autorizaţie, sau poate aveam autorizaţie, nu ştiam nimic. Lume nu era, tribuna­lul gol. L-am zărit pe Filerot în dreapta estradei judecătorului între două baionete, precedat însă de câţiva dezertori, al căror proces, fără avocaţi, a fost scurt. Noi însă, prin strădaniile frate­lui lui Filerot, ştiam că el, Filerot, avea ca apărător un celebru avocat în care ne pusesem mari speranţe şi ale cărui teze de apă­rare le cunoşteam. A început să pledeze bombastic, spunând că clientul său, civilul bondoc şi gras din boxă, poet imprudent şi obscur, avea ceva cu glanda tiroidă, care glandă putuse să-l adu­că spre manifestări incontrolabile, aşa cum spunea avizul unor celebrităţi medicale, aviz pe care îl înmâna preţios şi sigur de el, judecătorilor... Piesa de la dosar, acuzatoare, ridică el vocea, adică volumul de versuri Om, nu era emanaţia unui spirit lucid, ci a unei dereglări care se identifica cu articolul... paragraful... cerea instanţei să-l considere iresponsabil...
Credeam cu toţii că acest truc îl va salva pe prietenul nostru. Instanţa însă nu ţinu seama de asemenea subtilităţi şi asemenea somităţi şi aflarăm a doua zi că Sergiu Filerot fusese condamnat la moarte.
Citisem Ultimele ore ale unui condamnat la moarte, de Hugo, dar experienţa lecturii, care poate cutremura conştiinţa noas­tră în timp ce citim, (o experienţă a spiritului) nu coincide şi nu e acelaşi lucru cu viaţa noastră concretă, care nu totdeauna an­gajează spiritul, deşi oroarea poate fi cu mult mai mare. Nu ştiam cine era şi ce făcuse condamnatul lui Victor Hugo, dar eram alături de cel care îşi imagina supliciul, adică scriitorul! Acum ştiam cine era condamnatul, dar nu puteam să-mi imagi­nez că supliciul va avea loc. Adică cum? Filerot va fi omorât, împuşcat? De ce? El? Pentru ce? Era printre noi, făcea parte din viaţa noastră, de ce să fie el împuşcat? Atunci trebuia să fim toţi împuşcaţi, tot grupul! Şi cum acest lucru nu-l concepeam, dar nici nu ne desolidarizam de el, în ziua când am aflat sentinţa; am luat volumul lui de versuri şi în singurătatea camerei mele am scris cu nepăsare de ceea ce putea să mi se întâmple, pe coperta ultimă, cu litere apăsate, în câteva fraze, cuvinte despre destinul unui poet, într-un timp istoric turbure şi primejdios.
Cine doreşte să fie arestat? Nimeni. Dar cine vrea să stea acasă astupându-şi urechile când un prieten a păţit-o, pentru gânduri care au fost comune?
Mă aşteptam, de la o zi la alta, să fiu ridicat de-acasă, sau toţi împreună să fim arestaţi la redacţie. Fiecare avea la el volu­mul Iui Filerot, probă sigură a adeziunii la conţinutul lui. Fi­reşte, gândeam, chiar la moarte n-aveam să fim condamnaţi, dar nici ieftin n-aveam să scăpăm. Porneam de la gândul că, tortu­rat, Filerot spusese la anchetă cui îi mai dăduse el volumul. Sau chiar dacă nu spusese şi nu fusese torturat, anchetatorul, fără să fie prea abil, avea să caute în jurul arestatului şi să afle foarte simplu cine îi sunt prietenii.
Zilele treceau însă şi nu ne aresta nimeni. Mulţi ani mai târ­ziu, prin '57 sau '58, am înţeles de ce. Mecanismul represiunii lui Antonescu nu era bine pus la punct. Nu era, adică, rodat. A aresta pe toată lumea care era prietenă cu condamnatul, era o subtilitate la care acest mecanism încă nu ajunsese.
În acele zile am vizitat-o pe doamna Niculescu, mama lui Filerot, ca să aflu ştiri despre el. Mica figură care semăna cu fiul ei, nu aşa grasă, dar la fel de liniştită şi tăcută. Mi-a spus că fiul ei nu e acasă, şi a vrut să închidă uşa, crezând că sunt un străin oarecare. Locuiau pe Colentina în două odăi modeste, care le aparţineau. Tatăl murise. Mi-a spus că băiatul (aşa îl vedea ea, un băiat) nu fusese împuşcat, pedeapsa i se comutase în muncă silnică pe viaţă şi că fusese trimis deocamdată într-un lagăr militar.
L-am revăzut pe Sergiu Filerot după război. Arăta neschim­bat, ca şi Bezuhov, cu care semăna şi la chip şi la impulsul care îl determinase să se vâre singur în mecanismul orb al represiu­nii; scăpase ca şi eroul tolstoian ca prin minune din faţa pluto­nului de execuţie, dar nu ştiam cum, în ce împrejurări, fusese mareşalul însuşi cel care îi comutase pedeapsa, sau altă autorita­te militară din ordinul acestuia, în urma unui raport favorabil, misterios sau de rutină, pedeapsa cu moartea fiind menită doar să înspăimânte? N-aveam să aflu, fiindcă el n-a vrut să-mi po­vestească. A lucrat un an, doi, la un ziar, pe urmă ne-am pierdut unul de altul.

Departe de a simţi nevoia de a mă debarasa de cel care cu atâta entuziasm mă descoperise, cum îmi spusese Nichifor Crai­nic că trebuie să fac, adică de Miron Paraschivescu, dimpotrivă, începu să mă lege de el o prietenie fecundă, comunicativă şi plină de afecţiune. Ne plimbam împreună prin Bucureşti zile la rând, luam masa tot împreună, mă ducea prin străzi tăcute, în­cremenite şi misterioase, de-o frumuseţe care ne oprea pe loc uluiţi. "Ai văzut, zicea, lumina-aia de-acolo? Nu ţi s-a părut că era eternă şi că şi noi am avut o clipă sentimentul că ne aflam pe strada aia de totdeauna?" O dată am stat câteva ore şi am contemplat bustul lui Anton Pann, într-o mică piaţetă pe o astfel de stradă care, cum spunea Mateiu Caragiale, venea parcă "zice-se de demult". Îi plăcea Anton Pann şi nu se mai dezlipea de lângă epitaful poetului, scris de el însuşi, pe care îl recitea cu hohote de admiraţie şi pe care mai târziu avea să-l imite. Petre­ceam lungi după-amiezi în frumoasa lui garsonieră de pe strada Romniceanu, din Cotroceni, răvăşindu-i biblioteca. Ar fi vrut să-mi placă ce-i plăcea lui, de pildă Lautreamont, care însă pe mine mă plictisea. A fost încântat însă că mi-au plăcut Craii lui Mateiu Caragiale, deşi nu atât de mult cât lui, i-am spus că Pirgu era confecţionat şi încărcat cu prea multe vicii ca să fie convingător şi că natura adevărată a acestui personaj trebuie să fi fost alta. "De ce crezi?" m-a întrebat el. "Trebuie, i-am răs­puns, să fi avut şi el poezia lui din moment ce şi cei trei crai, la fel de stricaţi, o aveau pe-a lor. Or, aici Mateiu îl despoaie prea tare pe Pirgu şi-i arată toate părţile ruşinoase. Un scriitor nu trebuie să aibă aversiune pentru nici unul din personajele pe care le creează, sunt dorul imaginaţiei lui... De pildă taică-său, simţi că ţine până şi la Dandanache. I-o fi făcut ceva în viaţă acest Pirgu, lui Mateiu.” "Da, mi-a răspuns Miron, aşa este, i-a făcut, Pirgu reprezintă canalia, noroiul, omul fără nici o nobleţe, în timp ce Mateiu se credea descendent din prinţi îndepărtaţi... Gândul că socialmente putea fi egal cu de-al'de Pirgu îl indigna probabil prea tare, fiindcă taică-său i-a arătat capul lui mare spunând: ce e turtit de atâtea tăvi de plăcinte pe care înaintaşii lui le-au purtat pe creştet." Mi-a dat să citesc Jean Giono, care scria tot despre ţărani, nu m-a entuziasmat, prea mult lirism, i-am spus. "Da, e un poet al naturii sălbatice. Citeşte atunci Les paysans, de Reymont, e un polonez, mai realist...” Era într-a­devăr foarte realist, dar Rebreanu mi se părea mai viguros şi mai epic. Într-o zi am dat de un filosof, Friedrich Nietzsche, Ecce Homo. "Asta e ultima lui carte, mi-a spus Miron, dacă te in­teresează citeşte-i-le întâi pe celelalte şi pe urmă Ecce Homo, fi­indcă aici vorbeşte despre ele şi dacă nu le-ai citit; n-o să înţe­legi... Care erau celelalte? Erau înscrise pe o pagină interioară şi mi le-am notat.
Am găsit la anticarul meu Aşa grăit-a Zarathustra, în româ­neşte şi încă două în versiune franceză Par delâ le bien et le mal şi La genealogie de la morale, vechi, galbene, aproape zdren­ţuite, apărute de mult la Mercure de France. Acest Zarathustra mi-a făcut impresia că trebuie să fie o specie de profet indian, persan sau brahman, o traducere făcută de filosof după o operă necunoscută sau reluată după texte vechi. Indienii ăştia au obi­ceiul să moară voluntar apoi să se trezească tot voluntar, să se ridice în văzduh după îndelungi practici yoghiste, să atingă Nir­vana. Krishnamurti era mult mai interesant decât acest Brahmaputra care vorbea ditirambic, cu o vervă neobosită. Se înţelegea bine cu soarele căruia îi spunea, o, mare astru, care ar fi ferici­rea ta dacă nu ne-ai lumina pe mine, vulturul şi şarpele meu?... Coboară în oraş şi vorbeşte poporului: Vă învăţ ce este suprao­mul. Omul e ceva care trebuie depăşit. Ce-aţi făcut ca să-l de­păşiţi? Altădată omul era maimuţă şi acum încă omul este mai maimuţă decât o maimuţă... Sufletul vostru este sărăcie, murdă­rie şi demnă de milă mulţumire de sine... Dumnezeu e mort... Unde e deci fulgerul care vă va linge cu limba lui? Unde e ne­bunia care ar trebui să vi se inoculeze? Iată, vă anunţ suprao­mul: el este acest fulger şi această nebunie!... Iată, sunt un vi­zionar al trăsnetului şi acest trăsnet se numeşte supraom...
În loc să mă îmbete, cum ar fi fost firesc la vârsta aceea, îl citeam pe marele filosof cu neîncredere; trufia pe care i-o sim­ţeam printre rânduri mă îndepărta de mesajul său.
Bineînţeles că mulţimea nu-l înţelege, râde de el, aşa cum nu sunt înţeleşi şi se râde de marii profeţi. O să vă spun trei meta­morfoze ale spiritului, continua filosoful, cum spiritul devine cămilă, cum cămila devine leu şi cum în fine leul devine copil... Şi filosoful continua luând în derâdere idolii, preoţii, miloşii, virtuoşii, canaliile, înţelepţii iluştri, oamenii sublimi, sa­vanţii, poeţii. O poezie abia frânată, o poezie a gândirii însă, dar şi a unei exaltări lucide, curgea ca un torent peste pagini. Era greu să spui că însăşi gândirea era şi ea aruncată în aer, fiindcă gâdirea exista, dar una abia coerentă. Ce făcea el în caverna lui din munţi? Urmăream pagină după pagină să-l văd trecând în sfârşit la acţiune, fiindcă ceva pregătea, dar ce? Evanghelia după Matei avea patruzeci de pagini, în care găseai o nouă reli­gie, pe concret, cu parabole clare, o viaţă, o răstignire şi o învie­re. Ăsta nu mai termina cu profeţiile lui delirante şi în plus nu păţea nimic şi nici nu era limpede cum după spusele lui puteai deveni supraom. M-am uitat la sfârşit să văd dacă într-adevăr înfâptuia sau păţea ceva. Nimic, stătea mai departe, în cavernă, ieşea afară, vorbea cu soarele, păsările, animalele îl înconjurau, eţetera, eţetera... M-am uitat prin celelalte două volume. Acolo, da, era filosofie, dificilă însă pentru gustul meu de claritate, şi poate că şi limba era un handicap, nu citisem până atunci filoso­fie decât în traduceri.
- Miroane, spune-mi tu ce e supraomul lui Nietzsche, rezu­mă-mi tu filosofia lui, fiindcă nu pot să-l citesc, mă enervează.
- Supraomul, zise Miron, e în primul rând omul eliberat de orice morală şi în care irump forţele vitale, instinctuale. Filoso­fia lui e un atac la adresa creştinismului, pe care îl consideră o catastrofă în care a căzut omenirea de două mii de ani. Trebuie citit, orice atac asupra valorilor le poate întări. Dacă iubeşti ci­vilizaţia noastră greco-creştină ai să vezi cum efectul după lec­tură este exact contrariu celui scontat de filosof. Nenorocirea e că a fost luat în braţe de Hitler şi banda lui, care se cred supra­oameni... Te incită să aperi ceea ce el vrea să dărâme. Atacul e îndârjit, ai să vezi. Ce e de râs însă e că nici nemţii nu scapă de diatribele lui, aproape nimeni, nici măcar Luther, acest popă fatal, Kant, Schopenhauer, iar din rest, Dante e un nenorocit de creştin. În Shakespeare n-ai să găseşti un aer atât de tare ca în Zarathustra, zice el însuşi despre sine. Cât despre Shakespeare, în general n-are cultură...
- Aşa zice?
- Da, geniu incult. Voltaire e mai generos, îi spune geniu barbar, dar asta pentru că Shakespeare nu scria ca Racine şi Corneille. E mai explicabil. Cine sparge formele clasice poate să pară unui contemporan sau iubitor al clasicismului, barbar. Îi place însă Heine, care e evreu, a, ha, ha, cum se împacă Goebbels cu chestia asta nu ştiu... Şi mai cine crezi? Cine crezi că îi place?
- Ei, cine?
- Paul Bourget, Pierre Loti, Gyp, Meilhac... Miron se îneca de râs: Auzi cine!
- E de-al nostru, săracu, adăugă el, e simpatic. N-am înţeles, cum de-al nostru? l-am întrebat.
- E scriitor, în loc să-i placă Dante sau Shakespeare, îi place Paul Bourget, Pierre Loti, Gyp, Meilhac... E invidios şi el pe cei mai mari ca el.
Aşa deci! Supraomul era prin urmare o simplă fantezie?
- Nu chiar, zise Miron, descoperă-l singur, nu-ţi spun mai mult, nici în rău, nici în bine. Astea sunt lucruri fără importanţă, că îi plăcea Bourget şi ceilalţi, poate că îl distrau cum ne distrează muzica uşoară, ceea ce nu ne împiedică să ne înfiorăm de tunetele lui Beethoven. Mai bizar (adică nu e bizar, e conform cu atacul lui împotriva idealismului) e faptul că în clipa când el vede că Socrate de pildă opune instinctelor raţiunea, imediat îi apare în faţă decadentul tip, instrumentul descompunerii gre­ceşti. Lui îi place zeul Dionisos, care nu e numai un zeu al viei, al vinului şi al naşterii, ci şi al tenebrelor, expresia vieţii ple­nare, instinctuale, Dionisos pe care Cristos l-a omorât. Cristos, după el, a înjosit astfel omul, înstrăinându-l de natura sa dioni­siacă.
- Şi ce e Zarathustra?
- Oricine distruge trebuie să pună, sau să propună ceva în loc, răspunse Miron. Ţi-am spus, Zarathustra e tipul de om pe care îl propune el în locul omului moral, infestat de creştinism şi de orice idealism de orice speţă.
- Nu înţeleg ce găseşte el rău în creştinism?
- Resentimentul, şi idealul ascetic al preotului, care repre­zintă voinţa sfârşitului, adică o decadenţă, în timp ce el propune doctrina eternei întoarceri, 1' eternel Retour, adică repetarea ab­solută şi infinită a tuturor lucrurilor.
- Înseamnă, spusei eu atunci, că pentru atei filosofia lui e o mană cerească.
- Nu ştiu dacă nu e pentru creştini, zise Miron şi râse de paradoxul său. El nu ştie, adică ce zic eu că nu ştie, ştie, că e mare, dar mi se pare că scapă din vedere faptul că frâna creşti­nismului a făcut şi face şi mai puternică explozia dionisiacă.
- Da, dar e însoţită de căinţă, de conştiinţa păcatului, zisei eu. Mama a început să se ducă la biserică după o tinereţe păgâ­nă.
- Vezi, zise Miron, tot ai înţeles ceva din Zarathustra, te re­feri tocmai la sentimente care lui Nietzsche îi repugnă: căinţa, păcatul, mila, bunătatea, virtutea... Toate astea ţin după el sub obroc manifestarea plenară a instinctelor vitale.
- Bine, zic, dar Eriniile nu le-a inventat Cristos.
- Le-a amplificat, zise Miron.
- Deci Iuda nu trebuia să se spânzure, după vânzarea lui!
- Cred că nu, zise Miron şi râse.
Fremăta de plăcerea conversaţiei, iar eu simţeam o plăcere egală şi îmi părea rău ca nu puteam încă să-l citesc pe filosof integral. Îmi apărea, într-o fulgerare, ca un demon şi la douăzeci de ani demonii ne atrag mai mult decât îngerii... Dar nu eram pregătit să-l întâlnesc...
M-am reîntâlnit cu el mulţi ani mai târziu, după ce am fost contrariat de neocreştinismul şi fatalismul tolstoian. Războaiele, marile cataclisme? Nu vin de la oameni... în luptă, inteligenţa e o ispită. Ceea ce te atrage spre un succes orbitor e o capcană, mai mult, o zădărnicie şi o vanitate smintită. Vrei să-l prinzi pe Napoleon în cursă şi să-l iei prizonier? Ce prostie! E rănit mortal, nu-ţi ucide zadarnic oamenii încercând să-l ataci, merge şi singur spre pieire. E suficient să-l urmăreşti ca pe-o fiară pe care condiţii mai rele decât atacul îl vor distruge: frigul, zăpada, drumul lung... "Adio, Andrei, zice prinţesa Maria fratelui ei, care refuza să ierte răul care i se făcuse şi că oamenii nu sunt niciodată vinovaţi". Chiar aşa, nu sunt niciodată vinovaţi? Adică ce sunt, doar instrumentul a ceva mai presus de noi? Şi fraternitatea lui Andrei, când vede că rivalului său i se taie picioa­rele, şi simte pentru el o adâncă milă. Este sau nu este Anatol un ticălos? Atunci de ce să verşi lacrimi pentru el când a vrut (şi n-a reuşit decât din întâmplare) să-ţi fure iubita şi să se delecteze tocmai de inocenţa ei? Subjugat de grandoarea creaţiei, eram iritat de doctrina care se insinua din ea: Platon Karataev mi se părea un guguman, cu rugăciunile lui: "Doamne, fă-mă să dorm ca o piatră şi fă-mă să mă scol ca o pâine coaptă". Că era pri­zonier şi putea muri şi de ce era prizonier şi de ce trebuia să moară, erau întrebări pe care instinctele sale moarte nu-l mai împingeau să şi le pună. Dar de când instinctele vitale s-au stins ele astfel în noi? Când s-au transformat într-o astfel de resemna­tă înţelepciune? Şi Bezuhov îl admiră, el care îşi ascultase odată instinctele şi pusese mâna pe placa de marmură a biroului să-i crape capul desfrânatei Helene: te omor, urlase el, înspăimântând-o. Aşa da! Şi dacă ar fi omorât-o pe loc pentru neruşinarea ei sfidătoare, pentru murdăria ei de a fi atras în cursă un ino­cent fiindcă era bogat, pentru ca după aceea să-i aducă în casă amanţi, ar fi fost în ordinea naturii, ca un trăsnet... Aşa, e doar ca un fulger şi faptul că Helene moare de o angină pectorală e uman, prea uman... O slăbiciune a creatorului ei ca şi în cazul lui Kuraghin, când doar războiul îi taie picioarele... Dubla natură a eroilor tolstoieni, prinşi între instincte şi în acelaşi timp detaşare fatalistă de ele, mi se părea o sfâşiere a naturii umane care mă ameţea şi în acelaşi timp mă revolta. Homeric, cu forţa cataclismului, simţeam că ţâşnise din firea omului acel te omor şi penibilă experienţa morală alături de Platon Karataev. Teren al acestei dedublări aflam că a fost însuşi Tostoi, care în clipa când soţia lui bolnavă se pregătea să moară în mod sublim, el era fericit (detaşarea ei de viaţă, cuvintele frumoase pe care le rostea sub febră, iertarea pe care o cerea tuturor) pentru ca a doua zi, când avea să afle că ea a învins moartea, să fie profund dezamăgit. Totul ar fi putut să fie atât de frumos, atât de înalt... Şi când colo ea avea să se facă sănătoasă, să reînvie puternica ei gelozie, încăpăţânata ei dorinţă de a-şi păstra soţul numai pentru ea şi pentru numeroşii ei copii... Exasperat, încrezându-se într-un medic imbecil şi adormit, bătrânul avea să fugă cu un tren, şi între tampoane, sau pe scară, să prindă o pneumonie şi să moară într-o gară pustie.
Humain, trop humain! Era o exclamaţie nietzscheană şi mi-am amintit atunci de acest dionisian contemporan cu Tolstoi, care îmi apăruse la douăzeci de ani ca un demon. Mai bine înarmat, am căutat din nou cărţile lui. N-am găsit însă în ele experienţa lui Helene sau a unei Nataşe fără să doresc bineînţeles să le prezinte ca un romancier. Era un filosof şi un poet, nu un crea­tor epic, se compara cu Shakespeare şi Dante, nu cu Homer sau Balzac. Zarathustra însă, în caverna lui din munţi, declară că n-a­re pentru femei decât un mic adevăr, biciul! mesquin, trop mesquin, am gândit. Pentru sursa primordială a vieţii pe care o exalta, atât găsise el!? E adevărat că nici Cristos n-a cunoscut o Helene ca bărbat deşi se pare că da, pe Maria Magdalena, dar celor care vroiau să omoare cu pietre o desfrânată, el le-a spus: cel care se crede în sinea lui curat, să arunce primul cu piatra. Toată vorbăria lui Zarathustra nu atingea nici pe departe această înţelegere a naturii umane, violentă, răzbunătoare, plină de pre­judecăţi, robită instinctelor, infamă, cum a înţeles-o nazarineanul. Dionisianul era prea inferior în isteria cu care exalta el in­stinctele, ca să nu înţeleg că nu le cunoştea deloc, cum le cu­noştea uriaşul de la Iasnaia Poliana, care luptase împotriva lor cu toată forţa geniului său, ca să nu sucombe. Critica creştinis­mului şi a oricărei morale era uşor de făcut şi nu trebuia pentru asta un curaj colosal, cum declara Nietzsche. Dar pentru încre­derea totală în instincte ce garanţii aveam că ne va dărui un om liber, mândru şi aşteptat? Selecţia naturală? În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aştep­tat; ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionea­ză rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie omorând orice scânteiere a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi fanatis­mului. Spinoza, în singurătatea sa unde şlefuia lentile ca să-şi câştige existenţa, a fost mult mai liniştit decât Nietzsche şi mai profund, fiindcă a fost mai adânc lovit: renunţând la religia sa ca să poată trăi cu fata iubită, i s-a cerut să treacă la religia ei. A răspuns: n-am renunţat la o religie, ca să trec la alta, ci am renunţat la orice religie. A pierdut totul, ai săi l-au blestemat şi l-au izgonit din comunitatea lor, ceilalţi nu l-au primit. Senin, l-a corectat pe nazarinean mai modest dar mai convingător, ura nu poate fi învinsă prin simpla iubire, ci printr-o iubire mai puter­nică decât ura. Într-adevăr, o ură mare nu poate fi învinsă printr-o iubire mică! Acest joc dramatic în care omul e prins să-l joace i-a scăpat lui Nietzsche, n-a vrut să accepte că e un blestem, a ima­ginat un om pe deasupra acestei realităţi, care da naştere con­flictelor dintre oameni, când liniştite, când demenţiale, închipuindu-şi că dacă ispiteşte omul cu eliberarea de orice morală, va ieşi din asta o specie mândră, liberă şi binevenită. Lăudăroşenia lui din Ecce Homo că el ar fi o fatalitate ca şi creştinismul, m-a făcut să mă întreb de ce nu şi-a dat seama că nu mai înfrunta el de mult un creştinism activ şi dacă ar fi fost în faţa unui nou Savonarola n-ar mai fi îndrăznit să fie atât de ditirambic: l-ar fi ars pe rug la prima erezie, cum a fost ars el însuşi. înseamnă că timpurile erau schimbate (şi nu de el!) când putea să scrie: "... Un jour s'attachera a mon nom le souvenir de quelque chose formidable - le souvenir d'une crise comme il n 'y en eut jamais sur la terre, le souvenir d'un jugement prononce confre tout ce qui jusqu’a present a ete exige, sanctifie. Je ne suis pas un homme, je suis de la dinamite. "Nu mai spune! Bizuindu-se pe aforismele lui, s-au putut pronunţa câteva decenii mai târziu cuvintele: ucideţi, iau asupra mea remuşcările voastre de conşti­inţă. "II y aura des guerres comme il n 'y en eut jamais sur la terre. C’est seulement a partir de moi qu'il y a dans le monde une grande politique... "A fost, filosoful a fost luat în braţe de o "mare politică". "Je suis de beaucoup 1'homme le plus terrible qu'il y eut jamais". Da, dar n-a bănuit că ceea ce i se părea lui că aduce rău, morala, nu venea de la morală ci tot din om, din natura lui, fiindcă nimeni n-a crezut vreodată că făţărnicia, min­ciuna, şiretenia, perfidia sub care se ascundea, după el vampirismul preoţilor, ar veni de la Cristos. Toate acestea capătă o eternă mască, şi puţin interesează denumirea ei. Obsesia sa de a dis­truge valori care numai în aparenţă erau legate de morala vam­pirică (creştinismul fiind după el o doctrină care suge sângele vieţii, al trupului) extinsă la orice morală, mă nelinişti. Ştiam de mic că omul nu e încătuşat atât de tare de opreliştile moralei, cât de puterea condiţiilor, a naşterii sale sub semnul eredităţii şi a societăţii în care trebuie să trăiască şi să-şi caute fericirea. În secolul XX noi ne-am îndreptat mai atent privirea spre societa­te, această zeiţă suverană, pe care atât Dionisos cât şi Cristos au ignorat-o. Care sunt legile care o guvernează? Ca scriitor însă am revenit încă multă vreme sub vraja fatalismului tolstoian. În ziua aceea însă când eram cu Miron Paraschivescu, eram liber ca o pasăre a cerului şi prietenia care mă lega de el era singurul mit în care credeam...
Tocmai se dezbrăca de pijama să ieşim în oraş şi rămăsese pe marginea patului, nedumerit şi abătut. Era mic, ca şi mine, o mână de om, cu picioarele subţiri ca nişte ţurloaie.
- Miroane, zic, ce e pe picioarele tale? Ce ai?
De la genunchi în jos picioarele lui erau roşii. El şi le mân­gâia de sus până jos parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă simţea vreo durere şi nu zise nimic. Nu erau bube, pur şi simplu pielea sa brună în restul corpului era roşie ca focul începând de sub genunchi până la tălpi.
- Nici eu nu ştiu, o să mă duc la un doctor.
Tânjea după o iubită, Loti, care îl părăsise şi nu se putea consola. Îmi povestea de fiecare dată noi detalii despre această mare iubire a vieţii lui şi cum n-o s-o mai revadă niciodată, deşi şi ea îl iubea. Dar nu-mi dezvăluia secretul, fatalitatea care îi despărţise. În schimb îmi povestea cum se iubeau, cum fiecare obiect şi fiecare colţ al fostului lor cămin era impregnat de dorinţele lor, şoaptele şi declaraţiile lor patetice. Aerul pe care îl respirau, cuvintele şoptite de unul şi reluate de celălalt ca şi când i-ar fi urmărit chiar gândul în smulgerea lui intimă. Nopţi nedormite, imposibilitatea de a se despărţi fie şi un minut, su­ferinţa despărţirii imense a unei dimineţi întregi... Avea foto­grafii cu ea (dar şi alte fotografii cu ţigani) şi mă uitam curios să văd dacă măcar Loti a lui era frumoasă. Nu era nici frumoasă nici urâtă şi începuse să mă plictisească discret această istorie... "Miroane, îi spuneam, caut-o, ea te aşteaptă!" "Crezi?" "Sunt sigur!" Tăcea şi nu înţelegeam de ce nu acţiona sau de ce n-o uita, dacă lucruri de nemărturisit îl împiedicau s-o mai vadă. La restaurant se uita ca un şarpe la muierile altora şi îmi propunea să le urmărim la plecare. Nu-şi lua ochii de pe câte una şi abia mai vedea ce are în furculiţă. Într-o zi mi-a arătat locul unde se petrece ceea ce povestea Mateiu Caragiale în Sub pecetea tainei şi cam pe unde se petrecuse şi scena cu Pena Corcoduşa, care, beată, plină de murdărie, făcând scandal, fosta iubită a marelui duce rus striga văzând craii: "Crailor! Crai de Curte Veche". Între ficţiune şi realitate, poetul Cânticelor ţigăneşti fugea de singurătate, în timp ce eu o căutam, fiindcă între două servicii, nopţi nedormite la ziar şi întâlnirile cu el, nu puteam să scriu nimic...
Simţind că prietenia noastră intra într-o penumbră din lipsă de evenimente, într-o zi îi răspunsei da, la o întrebare pe care mi-o pusese de câteva ori de-a lungul acelor luni de vară: dacă iubeam pe cineva, pe cine, şi să-i povestesc şi lui...
- Hai, zise, te ascult. Cunoşti versul: "Ma chair est triste, helas! il a lu tous les livres". Aşa mă simt eu acum.
Eram la el şi stăteam întins în pat, cu mâinile sub ceafă. Am vrut să încep, dar cineva a bătut în uşă. A strigat intră, dar fără să se ridice. Intră o pereche. Bărbatul şters, dar femeia, o brune­tă, era de o frumuseţe curioasă, între vampă şi intelectuală, ceva fascinant. Ea se duse drept la Miron, se aşeză lângă el pe pat şi, îngrijorată, îl întrebă ce are. Îi puse mâna pe frunte şi îl întrebă dacă n-are un termometru, fiindcă i se părea că îi ardea fruntea. Miron răspunse că are 37 cu 2-3, i se întâmplă adesea să aibă aceste stări subfebrile, dar că... Femeia, în pantalon bine strâns pe un corp micuţ, făcu câţiva paşi prin cameră şi schimbară câteştrei ştiri politice şi de pe front. Da, nu era bine. Nemţii înain­tau adânc în inima Rusiei, mai ales spre sud spre Donbass şi Volga. Era clară intenţia lor, vroiau să taie Volga şi sursele de petrol ale Rusiei, s-o asfixieze şi să învăluie Moscova dinspre Stalingrad. Era adevărat, câteva lucruri importante se petrecuse­ră, nemţii fuseseră respinşi în decembrie din faţa Moscovei, răz­boiul fulger eşuase, nici o revoltă nu se petrecuse în spatele frontului rusesc, cum sperase Hitler, Statele Unite intraseră în război atacate de japonezi (Japonia nu avea de gând să atace Sovietele), dar, iată, pericolul era mare, încordarea germană supremă, ruşii continuau să fie împinşi înapoi. Miron mormăia, nu se înviora deloc şi eleganţii musafiri (căci erau foarte ele­ganţi amândoi) se retraseră cu promisiunea că îi vor trimite un medic. Erau evrei, îmi spuse Miron. Locuiau într-o garsonieră deasupra lui. Evrei? mă mirai eu şi îi relatai experienţa mea din Fierbinţi.
- Nu pe toţi îi ia la muncă, zise Miron. Unii plătesc şi îşi văd de treabă.
Mai târziu aveam să-i întâlnesc (şi încă cum!) pe cei doi, în presă şi în lumea literară. Insul avea să facă să apară în Scânteia un articol injurios la adresa mea, după debutul în volum, în '48, iar mai târziu să fie numit secretar general al Uniunii Scriito­rilor şi aveam să scăpăm de el cu greu, într-o şedinţă memorabi­lă prezidată de un membru al Biroului politic, care îl susţinea. Acuzaţii precise n-aveam împotriva lui, dar era o nulitate şi nu puteam suporta să fie pus în fruntea Uniunii un astfel de zero total, care pe deasupra locuia într-o vilă somptuoasă, cu grădină şi cu trei servitori, câte unul pentru fiecare opt ore, să-l vegheze când scria el câte un articol de îndrumare, nesărat şi înţesat de lozinci.
- Spune, zise Miron toropit. Te ascult. Pe urmă ieşim să ne plimbăm. Am început prin a-i povesti cum am cunoscut-o, că era opticiană şi că multă vreme după ce m-am îndrăgostit de ea, de atunci de când s-a apropiat atât de tare de mine şi mi s-a uitat în ochi, n-am mai îndrăznit să mă duc s-o văd, deşi un pretext aveam, ochii, bineînţeles, dar eram rău îmbrăcat şi îmi dădeam seama că n-ar fi putut ieşi cu mine pe stradă nicicum aşa cum arătam, cu un palton de popă şi cu un costum cumpărat cu o mie de lei de la Taica Lazăr. Acum câteva luni însă m-am dus întâi m-am uitat îndelung prin geam s-o văd dacă îmi plăcea, dacă era aceeaşi femeie frumoasă, cum mi se păruse atunci că e, şi dacă înăuntru era aceeaşi atmosferă învăluitoare şi dulce, de căldură umană şi prietenie care mă făcuse să-mi bată inima. Da, era aceeaşi, totul era neschimbat, ba chiar chipul ei era mai tânăr decât în ziua aceea când îmi pusese cu mâna ei ochelarii la ochi şi prima fiinţă pe care o văzusem cu ei fusese ea şi mi se păruse mai bătrână, cu accentuate riduri la coada ochilor. Dar de-atunci am observat că toţi avem, chiar şi cei tineri, acest început de labă de gâscă deasupra pomeţilor şi opticiana, gân­deam în clipa aceea, abia dacă putea fi mai mare decât mine cu doi-trei ani. Am intrat înăuntru. Eram liniştit, ştiam de ce ve­neam şi asemeni lui Julien Sorel aveam în cap un plan pe care să-l pun în practică dacă întâlnirea eşua. Întâi: să văd dacă mă recunoaşte. Al doilea, să văd dacă avea să mă invite ca atunci, în camera semiobscura şi scena să se repete. Şi al treilea, acolo, să-i şoptesc ceva, nu ştiam ce, în orice caz o şoaptă care, gân­deam eu, fără să mă fac ridicul, să fie o întrebare acoperită, dar îndrăzneaţă, din care ea să ghicească starea mea de spirit. Avea un client înainte şi am aşteptat câteva minute. Pe.urmă, ce sur­priză! Fără să se fi uitat la mine, sau cel puţin eu nu observa­sem, în acele minute mă zărise şi mă recunoscuse, deşi nu-i aruncasem nici o privire, stătusem chiar cu spatele uitându-mă în vitrină, nu mă holbasem adică la ea... Apoi o împrejurare favo­rabilă, era singură, colegul cu care lucra lipsea. Şi apoi surpriza totală: mi-a zâmbit. "Bravo, zice, n-ai uitat ce ţi-am spus, să vii, după un an, la control. Unii nu mai vin, deşi e necesar, ochii tre­buiesc controlaţi chiar mai des. Cum te simţi?" Ideea de control fusese exprimată, totuşi i-am răspuns: "Nu prea bine, adică nu formidabil de bine..." "Adică?" "Îmi vine să dorm la lectură. Acum sunt ziarist, m-am grăbit eu să mă destăinui şi să mint (eram corector şi scriitor, ziarist nici vorbă, dar eu mă feream să spun că sunt scriitor) şi când citesc materialele, mă apucă som­nul." "Poate eşti obosit?" "Tocmai, că nu sunt." "Şi la ce ziar lucrezi?" "La Timpul". "Ţi-am găsit data trecută leziuni pe fun­dul ochiului?" "Nu!" "Cum te numeşti?" S-a uitat într-o cartotecă şi a verificat. "Da, s-ar putea ca ochelarii să fie prea puternici, sunt pentru distanţă, deşi la vârsta dumitale ochiul se adaptează, e tânăr, n-are încă nevoie de ochelari de apropiere. Pe la patru­zeci şi cinci de ani aşa s-ar putea să ai nevoie." Intră un client şi expresia frumosului ei chip se făcu mai rece... "Ei, zise ea apoi, ia să controlăm." Dar era detaşată, puţin ironică şi un vag surâs îi înflorise în colţul gurii. "Ştiu eu ce vrei, parcă îşi spunea în sinea ei, n-ai nimic, dar vrei să mă uit în ochii tăi, să fiu aproape de tine." "Da, doamnă, dacă nu vă deranjează!" am răspuns... "Nu e nici un deranj, dar dacă ai ceva, să ştii că trebuie să con­sulţi un oculist. Eu nu sunt oculist, sunt opticiană şi nu pot să-ţi prescriu un tratament..." "Bineînţeles", am răspuns. Îmi sugera­se că pe viitor să nu mai vin la ea, îmi făcuse atunci o favoare că eram elev, acum dacă eram ziarist, puteam foarte bine să plă­tesc o consultaţie la un specialist. Am intrat în mica încăpere semiobscură, şi-a tras un scaun până lângă mine, a aprins micul instrument şi scena de anul trecut s-a repetat, dar mai rău, îşi lipise genunchii de-ai mei iar chipurile ne erau atât de apropiate încât am uitat că nu trebuia decât să-i şoptesc ceva şi cu răsufla­rea înăbuşită de bătăile inimii, ameţit, în prada unei mari turburări, i-am luat capul în mâini şi mi-am lipit buzele de-ale ei într-o sărutare încleştată. Ea mi-a răspuns după o secundă de ezitare, timp în care am îmbrăţişat-o şi sărutul a devenit mai pătimaş. Apoi ea s-a ridicat imediat şi a dispărut câteva clipe dincolo. S-a întors şi mi-a spus puţin posomorâtă: "Acum să stai liniştit, eşti băiat inteligent şi înţelegi de ce." "Nu, i-am şoptit, nu înţeleg, vă iubesc, din prima clipă v-am iubit." "Am văzut eu, mi-a răs­puns, dar eram sigură că ţi-a trecut. La vârsta dumitale asta tre­ce repede." "Nu mi-a trecut şi nici n-o să-mi treacă..." Ea râse la un gând care îi venise auzindu-mi spusele dar nu-l exprimă. Arătă cu instrumentul spre uşă să mă uit într-acolo şi se aplecă din nou şi mica lumină electrică începu iarăşi să-mi exploreze ochii. Întârzie îndelung, dar valul afecţiunii mele tumultuoase era în retragere, după ce se consumase în acea sărutare şi îmbră­ţişare pasionată. De-aproape chipul ei îmi părea mai mare decât al meu, gura cu carnaţie bogată, ochii imenşi, nasul cu rădăcina lată între ochi, semn de personalitate puternică, turbulentă, încă­păţânată şi îndrăzneaţă până la capăt în ceea ce făcea, cum aveam să descopăr mai târziu. "Totul, e curat în ochii tăi", îmi spuse ameninţându-mă deodată din nou cu această intimi- tate, spunându-mi tu. Dar rămăsei liniştit ca orice bărbat care după ce a cucerit o îmbrăţişare şi un sărut total şi răscolitor, trebuia apoi să stea liniştit şi să conducă cu calm evenimentele care vor urma. "Caută totuşi să lucrezi la lumina naturală a zilei şi cât mai puţin noaptea, continua ea. Din ce parte îţi vine lumina veiozei sau a lămpii de birou?" "Nici nu ştiu! A veiozei vine din dreapta". "Nu e bine, să-ţi vină totdeauna din stânga, şi a ve­iozei şi a lămpii de birou. E important şi asta pentru toată viaţa şi nu numai pentru cei care poartă ochelari. Lumina din dreapta urcă drept în ochi şi-i oboseşte, în timp ce cea din stânga o ia pe de lături, nimeni nu ştie de ce, dar s-a descoperit acest feno­men." "Doamnă, am spus, vă mulţumesc, o să vă urmez sfatu­rile şi în clipele când am s-o fac, o să mă gândesc la dumnea­voastră.” "Fiţi liniştit, zise ea, n-ai nimic la ochi!" Şi spuse aceas­tă frază apăsând pe cuvintele la ochi cu o intensă ironie afectu­oasă, adică altceva putea să mă neliniştească şi trebuia să mă neliniştesc din partea aceea, nu a ochilor. Intuiam totuşi că aces­te cuvinte mă avertizau. Răspunsese la sărutul meu, dar dacă nu eram liniştit, adică stăpân pe mine ca un bărbat (şi dacă puteam fi bărbat!) atunci nu trebuia s-o mai văd, fiindcă astfel de efuzi­uni, dacă nu erau stăpânite, însemna că erau întâmplătoare, turburări ale vârstei, care pe o femeie împlinită o puteau ameţi doar pentru o clipă... Ca să-i spulber acest gând m-am înclinat rece, am plecat şi am pus o lună distanţă între dorinţa mea de a o ve­dea şi ironia ei afectuoasă. Când am revenit, posomorât, distant, absent, mi-a aruncat o privire rapidă, gravă, aproape neliniştită, mi-a luat ochelarii de la ochi, a dispărut în încăperea semiobscură (nu mai era singură) şi după un minut a revenit cu ei în mâ­nă şi mi i-a dat cu un bileţel pe care l-am vârât imediat în buzu­nar şi am ieşit. Am mers cel puţin un sfert de oră cu biletul în buzunar, uitându-mă la oameni fără să-i văd, cu privirea micşo­rată de triumf, dar fără tresăriri interioare, cu sentimentul net că puteam pur şi simplu să scot biletul din buzunar şi, fără să-l citesc, să-l rup şi să-l arunc pe jos. Atât de tare o iubeam pentru abandonul ei (fiindcă eram sigur că e un abandon complet şi to­tal) încât puteam să renunţ la ea, adică la iniţiativa ei, din bilet, să amân deznodământul, şi să vin în altă zi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi am deschis biletul: Vino duminică la ora cinci după-amiază pe strada Lunii numărul şapte, apartamen­tul. .. numărul... "Da, mi-am spus, e ceea ce am bănuit, mă voi duce, dar nu se va întâmpla decât ceea ce trebuie şi nu voi ad­mite intruziunea obişnuitului în această neobişnuită aventură..." Era într-o vineri şi îmi părea rău că nu era într-o marţi, pentru ca distanţa dintre noi să fie mai mare şi aşteptarea să fie mai lungă... Am lungit-o eu în mine însumi această distanţă uitându-mă indiferent la mişcarea străzii, plictisit, neîncrezător în fericirea care îmi dădea târcoale căutând să-mi intre în inimă, prudent nu din experienţă ci din instinct, deşi chipul ei grav mă urmărea, gestul cu care îmi luase ochelarii de la ochi mă asal­ta.... Am intrat la un cinematograf şi am văzut un film din care n-am înţeles nimic, o comedie idioată care stârnea hohote în sala... Dragostea e ca moartea, îţi intră în suflet şi totul amor­ţeşte în tine, alungă ceea ce era înainte fiinţa ta intimă şi se in­stalează ea, femeia care ţi-a luat piuitul... A doua zi însă mi-am venit în fire şi mă gândeam la ea doar cu afecţiunea primei în­tâlniri, liniştită, fragedă şi de lungă durată, aşa cum o păstrasem în amintire un an întreg. Sărutul şi îmbrăţişarea de ieri îmi apă­reau străine şi vulgare... Am sunat la uşa ei chiar cu acest senti­ment de înstrăinare, aveam senzaţia că sunam la uşa unei necu­noscute şi nu m-aş fi mirat dacă mi-ar fi deschis şi mi-ar fi spus pur şi simplu să plec şi să n-o mai caut niciodată. Dar inima mi-a bătut când am văzut-o: era ca şi în clipa când îmi luase ochelarii de la ochi (gravă şi intrepridă în acelaşi timp, cum se gândise ea într-o secundă ce trebuie să facă, să-mi scrie acel bilet fără să bănuiască colegul ei ceva) complice şi neliniştită... Acum ace­eaşi nelinişte îi cutreiera ochii ei mari: da, ai venit şi ce-o să fie? Ce ni se întâmplă? Cine suntem noi doi?... I-am sărutat mâna şi am intrat. Locuia într-un apartament atât de frumos cum nu vă­zusem până atunci. Parcă era un mic muzeu (fiindcă în hol erau două coloane, iar ferestrele erau ovale, cu picioare tot de coloa­nă, cu perdele albastre) cu mici biblioteci răspândite ici-colo, cu tablouri pe pereţi şi pereţii în calciovecchio, ca în reproduceri nu ştiu unde văzute sau închipuite... un covor gros în mijlocul holului şi unul mai mic în faţa unei canapele aurii lângă care stătea ceva cu picior de lemn, care nu ştiam ce înseamnă, ca o pălărie uriaşă în cinci colţuri, ca un cap de pagodă... "Văd că îţi place casa, zise, e a mea de la părinţi care nu mai sunt..." Dis­păru şi reveni prin alte uşi, până mă trezii într-un târziu că adu­sese cafele, o sticlă de coniac, prăjituri şi pahare cu apă... O ve­deam fără halatul ei alb de la Amicii orbilor, dar într-o rochie uşoară, tot albă, cu puncte albastre, cu încreţituri bogate în poale, cu gâtul şi braţele descoperite, şi îi vedeam acum şi picioarele, cu glezna şi pulpele în deplină armonie cu chipul ei cu carnaţie bogată... "Ei, domnule, zise aşezându-se pe canapea lângă mine, văd că n-ai chef, nici de cafea nici de prăjituri şi nici de coniac. Le-am pregătit însă pentru tine, te-aş ruga să te serveşti". Şi privirea ei mă prinse şi se mişcă la dreapta, la stânga, apoi din nou la mine, întrebătoare, parcă fascinată şi în acelaşi timp prinsă de îndoieli, totuşi zâmbind... Aveam sentimentul net că suntem amândoi două zeităţi pe acest pământ, cum simţeam totdeauna şi în sat, când mă aflam în faţa fetelor şi nu aveam curajul să mă ating de ele, deşi vedeam pe câmp, cum alţii o fă­ceau, le luau în braţe, se întindeau peste ele şi încercau să le ri­dice fustele... Ele se zbăteau, loveau cu pumnii, îşi înfigeau mâinile în chica lor, îi muşcau şi scăpau, vesele, dar intangibile, deşi ai fi zis că erau pradă uşoară. Flăcăul se domolea, se întin­dea alături ca un câine, rugător, insistent, până la urmă domolit şi tăcut... îi vedeam apoi stând cuminţi unul lângă altul ore în­tregi în behăitul animalelor până începeau să se reverse lung peste câmpie razele aurii ale asfinţitului... Zeitatea de lângă mi­ne îmi amintise de mâinile mamei, de aceea mă îndrăgostisem de ea şi m-am uitat să i le văd... Stăteau, în aşteptare, întinse peste genunchii acoperiţi de rochia înfoiată. I-am luat una într-ale mele şi i-am sărutat-o. Ea mi-a răspuns în aceeaşi clipă şi printr-o strângere mi-a prins-o pe-a mea şi ne-am trezit iar faţă în faţă îmbrăţişaţi ca în camera semiobscură şi pentru mine, ca pe câmpie (aceste două imagini contopindu-se, una de sfială şi tan­dreţe, alta de violenţă extremă şi uitare de sine) şi ne-am regăsit parcă uluiţi prin ceea ce e atât de străin în noi şi în acelaşi timp atât de intim, tiranic şi bestial... Abia suporta violenţa, îşi întor­cea faţa de la mine când într-o parte când în alta, docilă şi furi­oasă, blândă şi revoltată... Apoi s-a făcut atât de frumoasă în­cât am rămas şi m-am uitat la ea răpit clipe fără durată... Buze­le parcă i se umflaseră, obrajii îi ardeau, pleoapele nu mai vro­iau să i se ridice... I-am pus mâna pe tâmplă, mângâindu-i părul revărsat, urechile fierbinţi, fruntea mare şi albă, obrazul şi gura adormită şi am uitat şi eu de mine... Nu-şi învelise frumosul ei picior gol. Şi-l întinse fratern peste ale mele. "Eşti urât, îmi şop­ti, dar ceva te
transfigurează... o, ceva terifiant... toate vălurile cad în faţa ta..." N-am înţeles aceste cuvinte fără noimă, dar îmi plăcea că era supusă, fericită, toropită şi pierdută... Am apucat-o de umeri şi am ridicat-o şi ea şi-a dres părul fără să-şi deschidă pleoapele. I-am şoptit la ureche să-şi vină în fire şi ea, deodată, a surâs şi s-a ridicat... S-a întors după ce a lipsit câtva timp, călcând însă tot ca într-un vis, deşi era acum trează, însă gânditoare, cu privirea într-o parte, fumând liniştită şi tăcută. "Ce frumos e, zise, când se întunecă în casă... Unde stai? Ai o casă bună?" "Destul de bună", i-am răspuns, dar la tine e atât de frumos!" "Şi chiar nu vrei să iei nimic? Hai măcar să bem un pahar..." Fiindcă ezitam, a turnat ea însăşi din sticlă şi am băut. Mi-a întins apoi paharul ei imediat şi am băut din nou, amândoi. Ceva iminent am văzut că se năştea pe chipul ei, şi se uita la mine cu această expresie cântărindu-mă parcă. Deodată chipul îi înflori, privirea i se aprinse de o viaţă extraordinară, şi începu să cânte cu o voce nebănuită, veselă şi patetică în acelaşi timp, ca şi când ceva s-ar fi descătuşat din dorinţa năvalnică de a spune tot dar şi de a ascunde tot... Ce era mai ciudat, cânta aşa cum auzisem fetele la ţară, pierdută în melodie, contopită impersonal în ea, cu doruri parcă cosmice, şi fatale, într-un potop de cuvinte pe care le ardea atât de tare glasul ei pătimaş, încât nu le puteam reţine nici o clipă înţelesul... Vino, draga mea-n grădină... Cu dorul care suspină... cuvinte ridicule, dar ce văitături fermecă­toare cu care parcă se elibera de un blestem al clipei, care totuşi o subjuga, dar o şi înspăimânta de suferinţele viitoaie pe care le presimţea... Un cântec aduce altul, de la sine, ţâşnea imediat după o tăcere de o clipă, cânta cu întreaga ei fiinţă şi se consu­ma ca o flacără pe un rug... Pe urmă deodată îşi înclină capul, se opri şi îmi spuse cu melancolie: "Acuma eu o să mă duc şi o să mă îmbrac în cămaşa mea de femeie şi o să mă culc. Vino cu mine. Mi-e somn... Să dormim..." Avea mişcări încetinite, dar în pat îşi trase cuvertura pe ea ca şi când i-ar fi fost frig şi îmi întoarse spatele cu mişcări frenetice. "Ia-mă în braţe", strigă. Şi o luai în braţe şi într-adevăr un frig interior o zgâlţâi în clipa aceea...
Ne-am trezit parcă înspăimântaţi, înecaţi în propriile noastre şoapte, ca şi când fiorul morţii adus din somn ne-ar fi aruncat unul spre altul, ea mai speriată decât mine, eu atins de aripa neagră a necunoscutului, căutându-mi salvarea în ochii ei mari şi frumoşi, care sticleau în întuneric ca o fântână adâncă...
Aici mă oprii. Se aşternu o tăcere. Miron se ridică în capul oaselor:
- Formidabilă imagine proiectată a unei dorinţi de fericire, zise el.
- Care dorinţă, Miroane? Totul e adevărat...
- Dacă e adevărat, măgarule, atunci eşti fericit, zise el ridicându-se greu din pat. Vreau s-o cunosc şi eu pe iubita ta...
- Nu se poate, Miroane, ai fi în stare să te iei după ea fără nici o ruşine şi să uiţi că e iubita mea.
El râse...
- Aşa este, bine, nu mi-o prezenta, dar fii atent, o să te mănânce de viu...

Ce câştigam eu cu două servicii? Bani, dar cât de mult pier­deam în schimb! Mă gândeam că era timpul să renunţ la Statis­tică, cu atât mai mult cu cât opririle tăcute şi acuzatoare ale domnului Bosch lângă maşina mea deveniseră aproape zilnice, în acelaşi timp un individ unsuros de la maşina vecină mă mă­sura neîncetat cu o duşmănie tenace şi neascunsă. Nici nu ştiam cum îl cheamă, nu-i făcusem nimic, nu schimbasem cu el nici un cuvânt de când venisem acolo. Şi totuşi aveam sentimentul că ne cunoaştem bine unul pe altul, eu ura lui mocnită, absurdă şi scabroasă, el nepăsarea şi dispreţul meu pentru persoana lui care nu mă interesa. Pe domnul Bosch îl înţelegeam, nu-l salu­tasem atâta vreme după ce mă angajase, eroare care se îndreaptă greu, sau nu se îndreaptă, începusem şi eu să-i port pică, ser­viciul îmi devenise nesuferit, dar ce-avea cu mine unsurosul? Eram cumva eu de vină că o fată venea des la mine sub pretext că vrea să se uite la diagramă? Era veselă când venea şi mă felicitase pentru nuvelele mele din Timpul. Începusem să ieşim la ora unu împreună. Îi plăcea lui, unsurosului, această domni­şoară? Te pomeneşti că vroia să se însoare cu ea şi eu îi stăteam în cale. Ce ticălos! El nu vedea că fetei nu-i plăcea? Sau vedea şi poate tocmai de-aia mă ura? (Mai târziu am aflat că până la urmă s-a însurat cu ea.)
- Da, trebuie să pleci, îmi confirmă într-o zi gândul hoţul de brioşi şi biscuiţi, fostul student, cel cu gândul la pensie, în timp ce ne mâncam într-o pauză iaurtul de la chioşcul Herdan. N-aş­tepta, zise el, să vie Bosch să-ţi spună, dacă îţi dai demisia o să fie mulţumit şi o să-ţi plătească şi leafa până la sfârşitul lunii, în timp ce dacă te dă afară, se va nota în cartea ta de muncă şi nu e plăcut... demisionat e una, concediat e alta... Şi pe urmă nu-ţi pasă, ai alt serviciu...
Mă hotărâi repede. Îi spusei domnului Bosch că sănătatea nu-mi mai permitea să lucrez în două părţi şi că vreau să plec. Într-adevăr funcţionarul deveni binevoitor şi îmi adresă cuvinte măgulitoare despre activitatea mea în presă şi că mă înţelegea, mi-era greu să dau randament satisfăcător atâtea ore de muncă din douăzeci şi patru. Riscam, mai adăugă el, să dau naştere la nemulţumiri în ambele părţi.
Ceea ce se şi întâmplase. Lovitura cu palma în masă a lui Grigorescu mă trezea din ce în ce mai des din somnul care mă biruia nopţile la corectură cu capul pe şpalt.
Prietenii se fac în mari cicluri de viaţă când se pierd şi se regăsesc după decenii, adesea după experienţe tragice, care îi reapropie, sau după înălţări şi căderi care le amintesc ziua când s-au cunoscut şi prietenia reînvie cu noi elanuri; sau dimpotrivă, se stinge definitiv când unul intră fără scăpare pe orbite străine primelor elanuri şi este scurt-circuitat pentru orice prietenie. Prietenia mea cu Ion Caraion nu s-a legat deloc chiar din zilele când ne-am cunoscut, ci asemeni unei seminţe cu gestaţie lungă, a răsărit târziu, acoperită des de zăpezi grele. După plecarea mea de la Statistică într-o seară am avut la corectură un nou coleg. Era chiar el, un băiat cu iritări bruşte, repede reprimate, cu un râs subţire şi sarcastic. Ceva ne atrăgea pe noi doi, dar na­tura fiecăruia era atât de diferită încât zadarnic plecam împreu­nă după ora unu şi rătăceam în noapte, discutând îndelung, că apropierea nu se producea. Starea sa de spirit era dominată de o amărăciune a cărei sursă îmi scăpa, îi ironizam deprimările iritate, el umplea cu inventive imprecaţii sarcastice optimismul meu congenital şi mai ales naiva mea încredere în mine. Ei bine, de ce nu o naivă încredere în tine însuţi? E mai bună o in­teligenţă prea ascuţită, care să-ţi aducă drept dar zilnic revelaţia ticăloşiei altora şi să ţi se depună în suflet ca o drojdie care să-ţi taie toate elanurile? "Ochii îţi sunt daţi ca să vezi, urechile ca să auzi şi mintea să descopere", îmi răspundea el. "Nu mă intere­sează, dacă ceea ce e de văzut, auzit şi revelatoriu pentru mine, duce la un scepticism neputincios, cu toate că justificat", îi răspundeam. "E condiţia ta de om, a conştiinţei tale", striga el pe străzile pustii cu acele exasperări bruşte, care îi erau caracte­ristice. Eu râdeam şi se uita la mine dintr-o parte, strâmbându-se ca la o vietate prea puţin demnă de interes, deşi vietatea aceasta îl lua în râs, tot ca pe o vietate bizară, răsucită în reacţiile ei im­previzibile. "Scepticismul e mai viu şi mai activ decât nepăsa­rea mulţumită, relua el apoi afectuos, dându-şi poate seama că în forul meu interior mă bizuiam şi eu pe ceva, dacă râdeam de el, şi fiindcă râsul meu nu era sarcastic ca al lui, ci încărcat de dorinţa neascunsă de prietenie. Ce-ai de gând să faci cu nuvele­le tale ţărăneşti? Sunt bune, ai talent, dar depinde ce faci cu el." "Ce pot să fac, Ioane, decât ceea ce se face cu talentul: să-l urmezi şi să nu-l trădezi. Crezi că e puţin?" "E foarte puţin, asta se înţelege de la sine, n-o să-l trădezi şi asta fără nici un efort, e haina ta, dacă o lepezi mori de frig. E cum sunt caii tăi de la ţară, care îţi pasc liniştiţi în grădină. Or, pe cai trebuie să te arunci, să ieşi ca o vijelie pe poartă şi să străbaţi drumuri, locuri necunoscute, peisaje insolite... Omul, conştiinţa lui, e acest pei­saj. Ori tu îl refuzi." "Ioane, caii mei sunt păscuţi de un om care are abia douăzeci de ani. Marile aventuri încă n-au venit pentru mine. Voi, ca poeţi, sunteţi ispitiţi de ele de timpuriu şi din pri­cina asta nu o dată o păţiţi. De ce te grăbeşti?" "Ai dreptate", spunea deodată cu o voce tărăgănată, visătoare şi obosită.
Primul obiect al nemulţumirii lui ascunse era corectura. Nu venise din Buzău în capitală ca să mâzgălească semne de erori tipografice pe textele altora, într-un birou de la subsol, în tovă­răşia unor inşi fie mulţumiţi de ei cum eram eu, fie mărginiţi, râzând de glumele idioate ale unui bătrân decăzut ca Sachelarie. Se sufoca. Şi acţiona, şi norocul (sau poate nenorocul) îi surâse. Scrise un articol bun despre ultima carte a lui Arghezi, un ro­man (Lina) şi poetul telefona lui Mircea Grigorescu şi îi spuse că i-a plăcut mult articolul redactorului dumneavoastră, un băiat necunoscut pesemne, nu mai auzise de el, dar înzestrat, cu verb incisiv. E redactor, nu? mai adăugase marele poet, dându-i ast­fel o preţuire pe care Mircea Grigorescu o prinse din zbor: să fie, hotărî el, adus băiatu-ăla Ion Caraion, de jos de la corectură sus în redacţie. Şi plecările noastre împreună în noapte au încetat. Cum şi producţia mea literară se oprise, şi cum prietenia mea cu Miron Paraschivescu îmi ajungea, am început să fiu, dacă nu evitat de cei de la Popasuri, cel puţin ignorat. Numai Orleanu, citind Pagina a doua, mă intriga prin clătinările lui din cap: ăştia, spunea el, or s-o păţească. Luau în derâdere producţia lite­rară a unor reviste ca Gândirea, Meşterul Manole, Dacia rediviva, Dacia şi altele, unde pe lângă tracisme şi un ridicul impe­rialism, era elogiat soldatul german şi războiul de cruciaţi pe care îl duceam alături de el. Alteori Orleanu ne citea râzând câte-o mică erată, astfel: "articolul cu titlul... din numărul de ieri care a apărut din greşeală fără semnătură este al colaborato­rului nostru cutare". Nu vedeam ce era de râs aici şi ne explica, în hărţuiala lor cu cenzura, cei de la Popasuri, iar apoi din a doua pagină a ziarului Ecoul, recurgeau la tot felul de stratage­me ca să-i înşele vigilenţa. Observaseră de pildă că de la o vre­me orice ar fi semnat unii din ei, să zicem Caraion, se cenzura automat. Trimiteau atunci articolul fără semnătură şi cenzura îi dădea drumul şi atunci, făcând pe naivii, adăugau numele, ca şi când ar fi fost omis doar dintr-o simplă greşeală. Cum cenzorii au descoperit în cele din urmă trucul şi le-au pus în vedere că se cenzurează adesea nu conţinutul articolului, ci mai ales numele, atunci au schimbat procedeul, lăsau să apară materialul fără semnătură şi în numărul următor dădeau erata, fiindcă o citea alt cenzor, căruia o simplă erată nu i se părea suspectă. Acum îl înţelegeam mai bine pe Caraion: ar fi trebuit să iau şi eu parte la această activitate plină de riscuri, când Porunca Vremii şi Nea­mul românesc, şi chiar Viaţa lui Liviu Rebreanu îi ameninţau pe cei de la Popasuri şi de la Ecoul aproape zilnic... Da, dar nu ştiam pur şi simplu să scriu articole şi multă vreme n-am ştiut, am considerat totdeauna acest dar ceva aparte, pe care îl ai sau nu.
Tot Orleanu mi-a povestit şi aventurile celor de la Popasuri cu un anume Constantin Virgil Gheorghiu, care după amplul său reportaj antisovietic Ard malurile Nistrului, monopolizase cu ajutorul lui Eugen Cristescu, şeful serviciului secret, faptul divers a cel puţin şapte ziare. Scria pe plombagină, în şapte exemplare, ştirile despre crime, procese spectaculoase şi ucideri senzaţionale, le trimitea la şapte ziare şi încasa şapte salarii ca de la şapte vaci grase, luând pâinea de la gură a cel puţin şapte reporteri care mâncau astfel de la vache enragee. Furioşi, Ion Caraion şi Virgil Ierunca s-au dus şi ei la poliţie după informaţii pentru ziarul de dimineaţă Poporul să culeagă fapte diverse, să câştige şi ei un ban. Comisarul care împărţea ştirile, un coţcar şi un pilangiu, nici nu s-a uitat la ei. A fi reporter de fapte diverse, ehe, asta ridica tirajul unui ziar, şi lui, comisarului, ce-i ieşea de-aici? Nu-i cunoştea pe cei doi şi nu le-a spus nimic. Şi atunci Ion Caraion şi Ierunca au născocit ei, după metoda lui Caracudi, al lui Caragiale, fapte diverse de un senzaţional care depăşea faptul real, bine scrise, cu suspens, cu amănunte de roman foileton, atât de gustate de public. Poporul le publica. Poziţia lui C. V. Gheorghiu ca şi a comisarului coţcar erau minate. Tirajul ziarului a crescut, eroziunea faptului divers a stârnit derută. Comisarul pilangiu era acuzat că vinde altora ştirile tari. Pe urmă cei doi imitatori ai lui Caracudi s-au plictisit, deşi primeau 6.000 pentru ficţiunile lor, şi au abandonat ziarul Poporul. Eram bucuros că puterea imaginaţiei era superioară, în ochii publicu­lui, brutalului fapt divers. Şi că Ion Caraion era mai destins, dacă putuse inventa un astfel de joc vesel...
Mai târziu am aflat cu nedumerire de renumele mondial al lui Constantin Virgil Gheorghiu, datorat romanului său prost Ora 25. Personalitate de anvergură, care în România, în colabo­rare cu Eugen Cristescu, denunţa şi dreapta şi stânga, atrăgând ura şi a comuniştilor şi a legionarilor, cunoscut de nemţi, a făcut în '43 o căsătorie cu o avocată evreică nu foarte bogată, dar nici săracă; i-a obţinut tot prin Eugen Cristescu acte de ariană, a plecat la Zagreb ca ataşat de presă pe lângă Ante Pavelici, unde l-a găsit sfârşitul războiului. Cum a trecut el apoi în Germania lui Hitler şi cum a ajuns într-un lagăr unde, în faţa americanilor, a făcut pe antihitle- ristul? Cel care îmi povestea şi care îl cunos­cuse bine, îmi relata uluit că, vrând să-l demaşte acolo la Paris (căci la Paris mi s-au povestit toate acestea) îndată după succe­sul său răsunător cu Ora 25, n-a putut-o face: mai multe ziare l-au refuzat... Mai târziu renumitul scriitor, pe care un american, cunoscut de mine la Moscova, l-a pus alături de cei câţiva ro­mâni prin care ne cunoştea el pe noi, Lipatti, Enescu şi Brâncuşi, a simţit nevoia unei redempţiuni şi s-a făcut preot. Iată, am gândit eu, când am auzit de această ultimă ştire, cum poţi deveni curat şi intangibil după o viaţă plină de peripeţii...

Marin Preda - Viața ca o pradă (partea a 18-a)

Cu acei bani am putut astfel să părăsesc odaia fără foc din Pantelimon şi să mă mut într-una de pe strada Traian, tot cu încă trei inşi în cameră, dar încălzită. Proprietăreasa, o femeie tomnatică şi cam prea împlinită, trăia cu un peşte, un ins care venea la ea doar seara, de altfel ca şi ceilalţi chiriaşi, îi găseam în pat (fiindcă şi ea ocupa prima cameră, de la intrare, ca şi ciurelarul de la care plecasem).
Aşadar puteam debuta la Popasuri. Câteva zile am stat în casă şi am scris. Am reluat ceva deja scris de pe vremea când eram la Cristur-Odorhei. Erau primele mele încercări, le citisem în cenaclul şcolii, mici schiţe care povesteau despre nedumeri­rea unui ţăran care nu înţelegea alt ţăran. Am dat amploare acestei nedumeriri, am intitulat una din ele Pârlitu (care voia să spună că ţăranul care stârnea nedumerirea era un pârlit, adică un prăpădit, nu chiar material, ci la minte), mi-am făcut o copie şi m-am dus la Timpul să-l caut pe Geo Dumitrescu...
Când m-a văzut intrând în redacţie a ridicat braţele în sus:
- Ce faci, domnule, unde ai dispărut? Te-am căutat pe Pante­limon 64 şi nu te-am găsit. Vroiam să-ţi anunţ vestea: ai fost an­gajat aici corector, aşa cum ţi-am promis... Du-te jos şi începi imediat lucrul. Vezi că ai şef pe unul Grigorescu, te aşteaptă. Uite pe-aici, mi-a arătat el o uşă mică, duce în tipografie şi acolo e un birou al corectorilor...
Am coborât şi am intrat în sala linotipurilor. Zumzetul maşi­nilor şi mirosul de plumb topit mi-erau familiare, totuşi m-au ameţit. În sfârşit, gândeam, eram angajat de astă dată în mod sigur, căci nu era nici o îndoială, Geo Dumitrescu i-a prevenit pe şefii acestui ziar că nu cunosc meseria de corector şi dacă totuşi mă angajează însemna că se va ţine seama de acest lucru şi că trebuia să fiu întâi învăţat.
Am străbătut atelierul şi am intrat în biroul corectorilor, des­părţit de rest printr-un placaj.
- Bună seara, am spus, îl caut pe domnul Grigorescu.
Erau înăuntru patru sau cinci inşi instalaţi la o masă uriaşă, aplecaţi asupra şpalturilor, sub lumina puternică a unui bec care atârna aproape până jos din tavan.
- Eu sunt, a răspuns unul dintre ei, un ins mic de statură, cocoşat, elegant îmbrăcat, cu un chip aspru, sever, privire rapidă şi pătrunzătoare.
Mi-a strigat numele sigur că nu se înşela, şi mi-a spus că am lipsit. Nici nu mă apucasem de lucru, că şi lipsisem. Am vrut să-i explic, dar m-a întrerupt:
- Fă cunoştinţă cu viitorii dumitale colegi... Domnul Orleanu... Domnul Sachelarie... Domnul Ecovescu... Domnul Orleanu, a strigat apoi din nou acest domn (nu era chiar strigăt, era o voce ridicată, cu volum natural, cu timbru bărbătesc, care con­trasta cu statura lui infirmă), domnul Orleanu, a reluat el apoi cu o voce obişnuită, învaţă-l pe noul nostru coleg corectura. Rapid! Arată-i semnele şi pe urmă dă-i un şpalt de probă. Nu e greu, mi-a spus el de astă dată amical, dar trebuie multă atenţie, fi­indcă te fură fluxul textului şi nu mai vezi greşelile. Dar ele sunt, aici e tot secretul, să înveţi să le vezi.
Domnul Orleanu, un băiat cam de vârsta mea, vorbea, spre deosebire de domnul Grigorescu, în şoaptă, cu un aer confiden­ţial, şi cu dublu sens, semăna în această privinţă cu fostul meu coleg Dobrinescu. Avea ironie dar şi căldură, m-a învăţat într-a­devăr rapid meseria.
Ne-am împrietenit auzind că vreau să debutez ca scriitor. Şi el vroia. Practic la ora unu din noapte munca noastră se termina, paginile intrau la calandrare şi rotativa intra în funcţiune. For­midabilă această rotativă, cum vuia, şi din burta ei, după ce pri­mea paginile sub formă de sul de plumb, ţâşnea ziarul proaspăt în fiecare secundă Timpul, Timpul, cu titlul roşu, mirosind pu­ternic a cerneală. Toată lumea care îl făcuse se afla adesea acolo şi plecam toţi cu el în buzunar, după ce îl răsfoiam să nu fi scăpat ceva... Se întâmpla rar de tot, totuşi se întâmpla, uneori ne veneau cenzuri întârziate: se repagina, recalandra, adică se imprima pagina plată de plumb, într-un carton special, flexibil, după care se forma sulul de plumb. Se auzeau îngrijorări... Daţi-i drumul în viteză... e ora două... pierdem provincia...
Orleanu stătea departe, n-avea cu ce ajunge acasă după ora unu şi se culca pe masă. La fel şi domnul Sachelarie, care făcea singur ziarul economic-financiar Argus, director fiind celebrul Timoleon Pisani, care publica şi el pe pagina întâia câte-un arti­col intitulat Nu poci limba. Ce căuta acolo un astfel de articol într-un ziar al bursei şi al vieţii financiare? De fiecare dată îl citeam şi râdeam toţi de acest înverşunat duşman al neologisme­lor. Propunea de pildă ca în loc de tramvai, cuvânt englezesc, să spunem peşinealergător, în loc de cravată, cuvânt franţuzesc, gâtlegău, şi altele, în fiecare număr avea câte ceva.
Într-o zi i-am făcut o vizită cu Orleanu, să ne distrăm. Redac­ţia Argus-ului era în aceeaşi clădire şi avea administraţie comu­nă cu Timpul, director Grigore Gafencu, care era în diplomaţie. Bătrânul, cu mustăţi uriaşe, ne-a primit însă foarte cordial, crezându-ne admiratori de-ai lui. I-am spus că suntem redactori de jos de la Timpul şi ne-am aşezat, ca doi domni gravi, în fotolii. Orleanu şi-a scos ţigareta şi a cerut voie să fumeze. Fumam şi eu, dar am uitat să aprind, atât de curios eram să văd ce-o să se întâmple.
- Domnule Pisani, i-a spus Orleanu fără obişnuitul lui surâs care se vroia fin, puţin batjocoritor (îi masca de fapt o timiditate discretă şi un complex de om de cultură autodidact), ce ziceţi dumneavoastră de cuvântul inefabil?
Bătrânul s-a zbârlit cu mult mai mult decât sperasem noi că avea să se întâmple, s-a ridicat peste birou agresiv şi a început să bolborosească:
- Inefabil... Ce e asta inefabil?... N-am auzit de acest... Cum? De unde l-aţi mai născocit?... Când o să încetaţi cu...
- Domnule Pisani, a continuat Orleanu neturburat, cuvântul există, a intrat în limbajul culturii şi chiar în vorbirea curentă.
- În vorbirea curentă? Inefabil? O să scriu un articol împotri­va acestui cuvânt... Chiar în numărul de sâmbătă... Ce înseam­nă, după voi, ce vrea să exprime acest cuvânt?
- Ceva care nu se poate exprima.
- Cum nu se poate exprima?
- Se referă la ceva care nu se poate exprima.
- De exemplu, a cerut bătrânul.
- De exemplu: femeia aceea e de o frumuseţe inefabilă.
- Ieşiţi afară, a răcnit bătrânul scos din sărite, având poate brusc bănuiala că acest cuvânt nici nu există şi că venisem acolo (ceea ce era adevărat) să ne batem joc de el.
Ne-a scăpat, n-am mai urmărit atenţi dacă avea să scrie sau nu un articol împotriva absurdului cuvânt, care ca şi altele, îi te­rorizau de atâţia ani conştiinţa. Mie totuşi îmi plăcuse şi îmi stârnea o afecţiune îngăduitoare. Mânia lui era dintre cele ino­fensive, nu făcea rău nimănui, sau cel puţin nu ştiam eu, grija faţă de limbă, ridiculă în formele pe care le luase la el sau le avu­sese totdeauna, nu era grijă pentru chivernisire sau înşelătorie, ci una nobilă, dezinteresată.
La prima chenzină Orleanu mă preveni:
- Vezi că Sachelarie o să te atace mâine să-l împrumuţi cu bani.
- Cum, dar el nu-şi ia leafa?
- Da, dar chiar azi se duce cu ea şi o pierde la curse. A avut moşii pe care le-a tocat în felul acesta, case, proprietăţi...
M-am uitat curios la domnul Sachelarie, când, cu chenzina în mână, ne-am dus toţi la bufetieră care îşi avea mica ei odăiţă chiar în tipografie să-i plătim ceea ce ne servise în cont în timpul celor două săptămâni care trecuseră: ouă, lapte, debreţini, brân­ză, cafele... Domnul Sachelarie a plătit şi el şi a plecat grăbit. Era nu atât bătrân, cât ros de ani, înalt, slab, cu gât puternic. Nu deschidea gura decât ca să spună cuvinte scurte şi memorabile, pe care apoi le repetam zile întregi... Viaţa e o fântână... Omul e soiul dracului... Norocul e chior... Felul cum le spunea, cu resemnare, sau cu dispreţ amuzat, le încărca de un umor în care zăcea experienţa lui de-o viaţă... nu-i părea rău, dar nici, pri­vind în urmă, nu se entuziasma: un imens căscat pecetluia ade­sea acest trecut dominat de o singură patimă, fiindcă nici nevas­tă, nici copii nu avea. La bilanţuri şi la bursă îl ajutam cu rândul, fiindcă o cifră greşită într-unul din ele putea să stârnească deru­tă în viaţa financiară. Unul citea cu glas tare, altul urmărea... Creditul minier... cifre... Astra română... alte cifre.... Nu s-a adeverit ce-mi spusese Orleanu: nu m-a atacat nici atunci şi nici mai târziu de sume de bani. Ţineam toţi la el, ne înveselea adesea şi cu anecdote vechi (cunoscuse multă lume) şi era un corector bun.
Mai aveam o datorie de plătit, lui Sergiu Filerot şi după amiază m-am dus pe la el la Tipar. Pe cine găsesc însă? Tot grupul! (Din seara aceea nu mai fusesem cu ei nicăieri, fiindcă la ora când ei plecau, eu trebuia să fiu jos la corectură.) În mijlocul lor poetul statistician, extrem de iritat, cu ziarul Timpul în mână la pagina Popasuri. Am rămas tăcut deoparte. Ce se întâmplase? Nota n-o scrisese totuşi Sârbulescu, ci Untaru, şi acum dăduse peste ei poetul comunist. Cum, aproape că striga el, aşa se scrie despre o astfel de carte?
- Ce conştiinţe aveţi voi, care vă pretindeţi oameni de stânga, dacă nu sesizaţi conţinutul subversiv al unei astfel de lucrări? O notă se scrie? Şi încă şi aia aşa, la f... mă-sa?
Citisem şi eu cartea. În ce consta acel conţinut subversiv care trebuia să ne cutremure conştiinţele? În faptul că poeţii tru­baduri francezi din secolul al XVI-lea trăiau în mizerie, în timp ce seniorii chefuiau şi benchetuiau. Ţipa la ei cu vocea lui sub­ţire, îi beştelea, îi întreba de ce ţineau un condei în mână dacă despre astfel de cărţi demascatoare ei scriau astfel de notă mize­rabilă?
- Păi, am zis eu atunci, după părerea dumneavoastră, ar fi trebuit ca acei trubaduri să se ducă şi să se facă frizeri, de ce vă miraţi că noi nu scriem nimic despre broşura dumneavoastră?
Era, fireşte, o remarcă intolerabilă. Cine eram eu?! S-a întors spre mine şi drept răspuns m-a ameninţat cu bătaia, literalmen­te, avea acest chef, şi nu numai pe mine, ci pe toţi cei grupaţi la pagina Popasuri din Timpul şi la Tiparul universitar, care totuşi îl tipărise, dar care refuzam să vedem conţinutul exploziv al broşurii lui apărute cu viza cenzurii.
Nici măcar nu şi-a dat seama că depăşise măsura şi să plece, a stat un timp interminabil, perorând în acelaşi stil. Până la urmă a încercat să smulgă o promisiune că totuşi se va scrie un articol "ca lumea", dar nu i-a promis nimeni nimic. În sfârşit a plecat, nu furios, fiindcă furia lui era mică, ci otrăvit, neîmpă­cat.
Ne-am dus la fraţii Rochus din apropiere, am cerut bere, salam, pâine şi "mult muştar", am râs de poetul care ne amenin­ţase că ne trage palme, l-am trimis la origine şi am hotărât să-l ignorăm mai departe. Arizi, aşa credea el că se rezolvă conflic­tele de idei, cu bătaia, ce individ bizar! Ce-o să facă ăsta, ne în­trebam, dacă vine la putere? Ne beleşte pe toţi, dacă acum când nu avea încă această putere; avea astfel de apetituri... Am tăbă­rât şi noi cu reproşuri pe Sergiu Filerot, care tipărise broşura. L-am luat în balon, am râs de el, cum a putut să bage bani într-o ase­menea cărţulie fără sare şi piper, care avea pretenţia să ne îndru­me pe noi... Nu-l chemase nimeni să ne fie şef, dar el aşa cre­dea, că e şeful nostru...
Sergiu Filerot, care nici el nu debutase, lua, după cum aveam să ne dăm seama curând, în acele clipe, o hotărâre irevocabilă, cu grave consecinţe:
- O să vă arăt eu ce înseamnă poezie şi să vă învăţ minte să mă mai luaţi peste picior...
Şi n-a mai adăugat nimic, tăcea, privirea îi sticlea sub oche­lari, surâdea mereu şi asemeni tuturor oamenilor graşi expresia chipului său era aceeaşi, de băiat bun abia ieşit din adolescenţă, tăcut şi jovial. Cuvintele lui au trecut neobservate, la vârsta ace­ea şi lăudăroşenia făcea parte din psihologia debutantului, deşi sunase bizar la el.
Pe la începutul lui martie primii ştirea, prin Sergiu Filerot, care primise la rândul lui un telefon de la poetul statistician, să mă prezint la Institutul de statistică (deci nu era un om rău, nu ţinea ranchiuna pentru replica mea). Aşadar statistica! Uitasem de ea. Te pomeneşti, mi-am zis, că s-a aranjat ceva şi acolo.
Mă prezentai la domnul Pavel în birou, căci el mă căutase, aflai de la poetul însuşi care îmi vorbi într-adevăr fără urmă de resentiment şi domnul Pavel îmi spuse că eram angajat jos la maşini, să mă prezint domnului Bosch, care era la curent.
Aşadar, două slujbe, de unde până atunci căutasem zadarnic să găsesc doar una.
- Ştiu, mi-a spus domnul Pavel, că între timp te-ai angajat la un ziar, dacă vrei, alegi, ziarul sau Institutul, dar poţi să faci şi una şi alta.
- Bineînţeles, i-am răspuns, le fac pe amândouă.
- E în regulă. Îţi urez succes.
Am coborât în sala de maşini şi m-am prezentat domnului Bosch, care avea biroul chiar la intrare în sală, în dreapta. M-a pus să fac o cerere de angajare şi m-a dat în primire unei doam­ne, care la rândul ei m-a dus şi m-a predat de astă dată unei domnişoare. Era o fată isteaţă şi bine îmbrăcată, m-am simţit jenat de costumul meu de la Taica Lazăr, care între timp se uzase la mâneci şi nici cămaşa nu era prea curată, era murdară de tuşul de pe şpalturi, care se lua repede, chiar în ziua când o schimbai. "Trebuie să-mi cumpăr alt costum şi tot ce-mi trebu­ie, mi-am zis, nu pot veni aici, printre cucoanele astea, şifonat şi cu pantalonii burlan. Şi trebuie să mă şi mut, de astă dată într-o cameră a mea singur, am cu ce plăti."
Domnişoara mi-a dat în primire o maşină de calculat şi hârtii. Trebuia să adun şi să înmulţesc şi să fac totalul acelor cifre, care veneau de la alte maşini, de la cele mari, trioarele, care chiar asta făceau, triau nişte cartoane şi rezultatul parţial se înscrie pe o diagramă.
- Ce sunt cifrele astea? am întrebat-o.
- Cifre! zice.
Adică nu ne interesează ce sunt, nici nu e nevoie, treaba noastră e să le adunăm şi să le predăm domnului Bosch. Totuşi mi-a explicat: reprezentau tot ce există în ţară, de la găini şi vite, până la oameni şi alte bunuri mobile şi imobile.
Am început să manipulez butoanele, care erau simple. Am apăsat pe cel roşu: ceva s-a zbătut în interiorul maşinii, ca o fiinţă vie, apoi pe hârtie a apărut o cifră şi tăcere: totalul! Clar! Fata a stat lângă mine în ziua aceea, până s-a convins că am prins secretul şi pe urmă s-a îndepărtat.

Îmi plăcuse cartierul Ferentari (unde stătea Gheorghe al lui Costică brutarul) cu căsuţele acelea cu pompă în curte şi multă verdeaţă. M-am dus chiar pe Tutunari, dar Gheorghe nu mai era acolo, în schimb, ciudăţenie, camera lui era liberă. Am închiri­at-o eu. Avea un geam mititel, ca la pitici, dar da spre grădină, avea lumină electrică, podea de lemn, mobilată, pat mare cu sal­tea de lână şi cearceafuri albe, o măsuţă lângă fereastră. Era per­fect! Aveam eu să câştig de-aici înainte zece mii de lei pe lună, dar n-aveam chef să dau două mii pe una centrală şi elegantă, cât aflasem că m-ar costa. Mai târziu, mai vedem, acum îmi plăcea aici.
E bine sa ai două servicii, nu-ţi mai pasă de şefi. În orice caz nu-ţi pasă de cel care ar dori prea mult să-ţi pese. N-aş fi putut spune că domnul Bosch făcea parte dintre aceştia, dar nici că era un director care nu te lua la ochi dacă nu-l salutai la sosire şi la plecare. Nu mi-am dat seama că toţi o făceau, era şi plasat astfel (în apropierea uşii) încât nu-l puteai evita. Dar eu gân­deam că n-avea nevoie de salutul nostru şi nu observasem decât târziu fenomenul. Venea primul şi pleca ultimul şi în acele minute stătea în picioare (era înalt, impunător, puţin chel, cu mustaţă de modă veche), nu răspundea la bună dimineaţa, bună ziua, care i se adresau, nici nu se uita, dar era la postul lui, fără să pară că ne observă curgerea, defilare dezordonată în apa­renţă, pe care totuşi o primea.
A început să vină pe lângă mine, să vadă cum muncesc. Nu zicea nimic, se uita, dar nu pleca. După câteva săptămâni fuse­sem dat la trioare, care erau foarte ingenios construite. Aveam alături casete pline cu cartoane, care erau perforate diferit, după semne de statistică secrete pentru mine şi maşina le arunca în interiorul ei şi le împrăştia ghidându-se după acele găuri, pentru ca diagrama, sus, să înscrie nişte cifre. Se putea greşi în această muncă? N-aveai cum, totuşi domnul Bosch întârzia prea mult lângă mine. Era un semn? Desigur, mi-a explicat un coleg, un fost student cu care mă împrietenisem. Era un băiat distins, care până avea să fie plasat în învăţământ se angajase acolo ca şi mine.
- E nemulţumit de tine, mi-a spus, nu-i dai bună ziua... Dă-i şi tu bună ziua, nu mai trece aşa pe lângă el ca şi când tu ai fi marele şef şi nu el.
Am dat din umeri:
- Ei şi? Mai am un serviciu, la care ţin mai mult, pot să plec oricând de-aici.
- Nu pleca, zice, aici ai leafă mai mare şi o să ai şi pensie mai mare.
- Pensie? am strigat. Care pensie?...
"Auzi idiotul, gândeam. Asta vrea să-mi sugereze ideea că o să stau acolo la trioare până la pensie!" Nici nu începusem să trăiesc şi el îmi comprima viaţa sărind peste patruzeci de ani ca şi când curând aveau să se şi scurgă şi eu trebuia să mă gândesc de pe acum la ce-o să fac după. Nu m-a trecut un fior, dar nici n-am râs ca de obicei, fiindcă nu era de râs. Într-adevăr, gân­deam, ce e o viaţă? Da, iată, patruzeci de ani în faţa acelor ma­şini, nici o schimbare şi hop, declinul... Intuisem atunci fulge­rător de ce singurul lucru care putea aduce furtuni să mişte această viaţă erau femeile... Cel exasperat putea da iama în ele, cu a doua sa forţă vitală care zăcea în el (prima se consuma sub supravegherea unui domn Bosch) şi să simtă că trăieşte... Tră­darea, gelozia, şi chiar crima care ar surveni (şi de care ziarele de senzaţie erau pline), fie că ar ucide el pe vreuna, soţia care l-ar înşela, fie că l-ar ucide pe el alta înşelată de el sau părăsită, toate astea n-ar mai fi obstacole de temut...
Eram în pauză, într-un chioşc Herdan de alături, avea exce­lenţi biscuiţi şi brioşi şi iaurt proaspăt. Fostul student era de o neruşinare simplă, sub ochii vânzătorului întindea mâna şi fura biscuiţi din raft, îi băga în buzunar şi nu-i plătea. Mă miram de ce chioşcarul nu zicea nimic. Ca să aflu că nu vedea bine, era un om bătrân, dar cât de rău vedea! O mână întinsă în aer era pe­semne pentru el o ceaţă... "Şi tu cum ai observat?" l-am între­bat pe fostul student. N-a vrut să-mi spună.
- Va să zică pensie, zic, tu te şi gândeşti la pensie?
- De ce nu?! Când ieşi la pensie şi un pol contează.
- Un pol? am strigat iar. Şi să te gândeşti cu patruzeci de ani înainte la un pol?
- Te gândeşti... Voi nu vă luptaţi la ţară să păstraţi o viaţă întreagă o brazdă de pământ? Aşa e şi polul ăsta.
- Şi dacă mori dracului înainte de pensie, am spus eu sum­bru, atunci ce-i mai faci?
- De ce să mori? Tata are optzeci de ani şi se ţine bine.
- Bine, zic, o să-l salut pe domnul Bosch la sosire şi la ple­care, dar cum ai observat tu că n-o făceam?
- Se observă, răspunse el filosofic.
- Te pomeneşti că au observat şi ceilalţi!
- Toată lumea.
- I-auzi!
Şi eu care nu observasem nimic la nimeni, decât că prietenul ăsta proaspăt al meu, absolvent al unei facultăţi, fura biscuiţii şi brioşii unui bătrân! Începui să mă uit mai atent în jur, dar nu descoperii nimic. Toată lumea lucra în tăcere şi când cineva se ridica şi se ducea undeva avea o hârtie în mână, sau se ducea să verifice ceva, tot în legătură cu vreo diagramă sau grafic...
Veneam la Institut direct de la ziar, unde dormeam cu Orleanu pe masă, să câştig timp, după-amiază încercam în odaia mea să scriu sau să citesc ceva, mă apuca somnul. Iar cele două zile pe săptămână, când aveam program de la cinci la opt, erau cele mai grele. De la statistică mă duceam direct la ziar şi moţăiam pe şpalt, când nu-mi pica chiar capul pe el. "Domnul Preda!" striga atunci Grigorescu şi o formidabilă palmă în masă mă fă­cea să sar în sus ca şi când aş fi primit palma aceea chiar în cap. De dorinţa de a debuta, uitasem, până ce într-o zi am venit la redacţie cu schiţa aceea Pârlitu în buzunar şi i-am dat-o lui Geo Dumitrescu.
Nu mă simţeam totuşi obosit. Oraşul era frumos seara când ieşeam de la statistică şi o luam în jos spre Sărindar, deşi lumi­nile nu se mai aprindeau feeric, vitrinele nu mai aveau chenare multicolore şi reclamele înalte care anul trecut scânteiau într-o aprindere şi stingere neîncetată, de albastru şi roşu, şi care mă făceau să simt că trăiesc, cum spune Hemingway, într-o sărbă­toare continuă, dispăruseră şi ele. Camuflajul aruncase la înce­putul războiului oraşul în întuneric, şi continua şi acum, deşi războiul era departe... Tramvaiele circulau seara cu aşa-numitele lumini oarbe, care nu se vedeau de sus, şi mergeau cu vite­ză redusă, iar în staţii vatmanii se orientau după semne ştiute numai de ei. Oraşul mi se părea acum mai misterios, fiindcă se vedea cerul plin de stele şi cu întunericul serilor eram învăţat, mie mi se părea că e lumină, ca în unele nopţi de la ţară, când în plin miez de noapte vedeai omul ca ziua şi îl recunoşteai, iar pământul devenea parcă albicios. Oamenii forfoteau pe străzi, şi din când în când câte-o lanternă se aprindea şi se stingea scurt. Eu vedeam totuşi, după ce ora crepusculului se stingea şi oraşul cădea într-un întuneric total, culoarea rochiilor la femei, albeaţa gulerelor, părul revărsat pe umeri al fetelor. Mă mişcam repede strecurându-mă cu uşurinţă printre oameni. Urcam spre Sfântul Gheorghe, ajungeam la Piaţa Brătianu, o luam la stânga pe bu­levardul Elisabeta, coteam pe după frumoasa clădire a librăriei "Cartea Românească" şi coboram apoi pe Sărindar. Statistica mă lăsa de obosit şi corectura mă aştepta de odihnit.
Dimineţile, când o luam înapoi spre statistică, tot pe jos, ca şi întoarcerile acasă pe la ora două după masă, nu-mi alungau cu nimic euforia în care trăiam... Zece mii de lei, pe care abia aşteptam să-i văd pe toţi în mână, să mă îmbrac şi să-mi cumpăr cu ei cărţi, se aflau, desigur, la sursa acestei euforii. Dar nu era numai atât... începeam să am în jurul meu prieteni... Marele oraş, în care rătăcisem până atunci atâta vreme căutându-mi în el un rost, începea să fie şi al meu. Blocurile, marile lui bule­varde, tramvaiele, restaurantele, cinematografele şi teatrele îmi plăceau, ca altădată uliţele, gardurile, salcâmii care acopereau satul...

Da, într-o seară fui oprit în trecere prin redacţie (treceam pe-acolo, şi nu pe jos prin gang) şi îmi făcui un nou prieten, un poet, însuşi şeful "paginei a doua" Popasuri a ziarului, Miron Radu Paraschivescu. Geo Dumitrescu se afla şi el acolo, dar de când începusem să lucrez nu mai schimbam în redacţie decât saluturi; în afara de cazurile când mă invita să mergem la Gambrinus la o bere. Venea Untaru, care începuse să semneze Virgil Ierunca, acest băiat care nu dormea nopţi în şir luând cofeină, atât de mult era pasionat după cărţi (anul trecut, în '47, Virgil Untaru, Ierunca, părăsea ţara şi cu anii, acest om de stânga în perioada războiului a evoluat încet, dar fără întoarcere, spre dreapta), venea Sârbulescu, "masivul" cum îl poreclisem eu, credeam că o să trăiască o sută de ani, a murit de inimă pe la cincizeci şi Sergiu Filerot.
Poetul, şeful "paginei a doua", un om smead, subţirel şi mic de statură, cu un nas de pasăre, cu voce confidenţială, plăcută, afectuoasă, îmi ceru să iau loc că are ceva să-mi spună. Redac­ţia avea un birou comun cu secretariatul (Ştefan Roti), alături era biroul redactorului şef, Mircea Grigorescu, pe care nu-l cunoşteam.
Fără să-mi spună de ce, Miron Paraschivescu începu să mă întrebe: cine eram,.de unde veneam... De când începusem să scriu? Şi o întrebare ca o paranteză, bizară, care venea dintr-un interes al lui anterior întâlnirii noastre: cum scriu! N-am înţe­les.
- Cum faci când scrii? preciza el. Te gândeşti dinainte, sau îţi vine?
- Doresc să scriu, îi răspunsei.
- Şi pe urmă îţi vine! zise el parcă triumfător.
Era mulţumit, îi confirmam ceva, sau mai bine zis îmi smul­sese el confirmarea de care avea nevoie în secretul gândirii lui. Aş fi vrut să-i precizez că uneori mă gândeam şi dinainte la un subiect care nu venea singur, ci îl smulgeam din viaţa cunoscu­tă, cu un efort de a exprima o idee, aşa cum îmi aminteam că făcuse Baudelaire în La charogne, dar am tăcut, nu vroiam să-i stric plăcerea acelui gând al său confirmat...
Şi pe urmă întrebările continuară. Ce citesc? Ce citeam? Nu prea mai aveam chiar atunci timp să citesc, i-am răspuns. L-a apucat un entuziasm. A început să râdă sufocându-se, aruncându-mi în acelaşi timp priviri înduioşătoare, paterne şi în mod surprinzător pline de admiraţie. N-am înţeles comportarea aceasta bizară, adică, era bine că nu citeam, sau era ceva de râs?... Făcusem ceva, şi acest ceva se afla în strânsă legătură cu bâlbâială mea, adică se potrivea şi de aceea era el atât de vesel? Îmi sugera însă o experienţă de viaţă şi de oameni în care eu ocupam un loc printre cei care îl interesau, încât mi-am simţit bătăile inimii de emoţie.
Timpul trecea însă şi eu eram aşteptat jos. I-am spus acest lucru. A râs iar:
- Dă-i în... mă-sii! Apoi a revenit: Bine, du-te! În clipa aceea s-a apropiat Geo Dumitrescu.
- Dom' Preda, îl aud că zice, cu vocea lui neutră (aşa avea să-mi zică totdeauna, dom' Preda sau domn Marin, pentru a evita o prietenie pe care n-o dorea) mâine după masă ce faci?
- Ce să fac, sunt liber.
- Nu te duci la statistică?
- Nu, poimâine.
- Hai să mergem mâine pe la Tib (ăsta era tipul cu gâtul strâmb, Geo îl agrea, dar eu, nu ştiu de ce, mă feream de el, dar şi el de mine), venim toţi, mai stăm de vorbă şi pe urmă mer­gem la Gambrinus. Nu ştii unde stă, să-ţi dau adresa... Vino aşa, pe la cinci.
I-am găsit într-adevăr a doua zi adunaţi pe toţi la Tib. Numai Untaru lipsea. Tatăl lui Tib era ofiţer superior şi fiul, Tib adică, avea camera lui spaţioasă, mobilată bine şi o masă rotundă în mijloc, la care probabil scria, căci era şi el scriitor, publicase un volum de vioaie schiţe bucureştene. Şi împreună cu ei, cine? Miron Paraschivescu, pe care nu-l văzusem până atunci cu noi şi îndată ce mă aşezai pe scaun el începu, supărat dar preve­nitor:
- Am vrut să te vedem, Tib, ca să-ţi spunem că ai făcut o faptă execrabilă. Cum e posibil ca tu să nu ştii cine suntem şi ce reprezentăm noi toţi cei de la Popasuri, pe care tu ne cunoşti şi ne urmăreşti? Ai văzut tu vreodată pe vreunul dintre noi că scrie articole antibolşevice, aluzii de vreun fel, reportaj, cum ai scris tu fără să te fi dus pe front, din burtă şi în aşa hal de minciună şi mistificare? Ce suntem noi după tine? Legionari "adevăraţi" dintre cei care au mai rămas şi pe care Mareşalul îi ocroteşte, sau redactori la Porunca vremii sau la Sfarmă piatră?
- Miroane, nu m-am gândit, se bâlbâi Tib.
Nu ştia ce să mai spună şi tăcu, dar nu prea opresat de cu­vintele poetului, care, înnegurat, răsfoi ziarul (nu era Timpul) şi începu să ne citească din el, adică din reportajul lui Tib, pasagii întregi, într-adevăr,antibolşevice... expresiile curente... cei fără cruce şi credinţă... barbarii de la răsărit...
Miron Paraschivescu se opri şi izbucni în râsul acela al său înecat, care nu însemna numai entuziasm, ci şi o ironie la adresa cuiva sau ceva atât de copleşitoare încât ai fi zis că îi venea şi îţi venea şi ţie, auzindu-l, să te tăvăleşti pe jos de râs.
- Barbarii de la răsărit... a.. .ha, ha... a... ha, ha... Pe urmă îşi reveni, deveni brusc grav.
- Să fie ultima ta prostie pe care ai făcut-o. Passons... Să sperăm ca după război acest reportaj nu va trece în dosarul tău. Căci vor fi dosare! Vor cădea multe capete.
Se lăsa şi peste noi o tăcere grea. De unde ştia el, mă întrebam, ce va fi după război? Şi de unde era atât de sigur că războiul va fi pierdut de nemţi şi câştigat de ruşi? Dar poetul ne smulse din această apăsare prea dură pentru vieţile noastre tinere (el era mai bătrân, să fi avut treizeci şi ceva de ani), scoase din buzunar nişte hârtii şi ne spu­se:
- Să vă citesc acum ceva, o schiţă... Se numeşte Pârlitu, iar autorul, a... ha, ha... se înăbuşi el scurt, nu vi-l spun. Ascul­taţi...
Şi începu să citească. Eram neliniştit... Dacă această schiţă avea în paginile ei ceva asemănător cu ceea ce făcuse Tib, în alt sens, desigur... desigur în sens literar, şi o citea aici ca să mă ia şi pe mine la rost ca pe acela, pentru... cine poate să ştie, gre­şeli... necunoaşterea limbii... Dar curând mă liniştii şi inima în­cepu să-mi bată iarăşi cu putere, ca aseară când stătuse de vorbă cu mine: se opri la un pasaj să-şi vie în fire de entuziasm.
- Cum a putut să-i zică, voi auziţi?
Şi reciti pasajul şi mima apoi o perplexitate extraordinară. Nu era nici o îndoială şi avui brusc revelaţia destinului meu confirmată spectaculos: îi plăcuse schiţa mea şi înţelesei că Geo Dumitrescu i-o dăduse, după ce o citise el însuşi sau poate n-o citise... Şi de aceea stătuse aseară de vorbă cu mine, să cunoas­că mai întâi animalul care o scrisese şi abia după aceea să-mi comunice verdictul.
A continuat lectura cu numeroase pauze ca să ne explice subtilităţile de limbaj, dialogul, intervenţiile autorului, care, a, ha, ha, era acolo, cu pârlitu-ăla, îl auzea vorbind, vorbeşte ca el... a, ha, ha...
De fapt nu citea, făcea ca la teatru, regiza, îşi schimba vocea potrivit cu replicile şi eroii, din când în când se oprea supărat şi îmi punea câte-o virgula (cam multe după mine şi mă corecta să zică eroii mei dă, în loc de de, pă, în loc de pe, n-avea nici o importanţă, gândeam, lasă-l să le pună). Termină lectura într-un triumf al lui personal, scrise pe manuscrisul meu cuvântul Popasuri, puse corpul de literă de cules şi numărul de coloane şi îi dădu manuscrisul lui Geo Dumitrescu.
- Pentru numărul de duininică, îi spuse.
Şi se ridică şi îşi îmbrăcă paltonul, care în mod curios îl făcea parcă şi mai mic.
- Domnule, îmi spuse, debutezi. Scrie! Dar tot aşa, de-astea ( şi le luă cu palma pe dedesubt, astea la care se referea, şi care puteau să-l încânte pe el atât de mult...). Să nu scrii altele, cel puţin o vreme, mă avertiză el. Mai târziu lărgeşti aria, te pri­veşte, dar pentru început e bine aşa, să te ţii de acest filon. Pe urmă, e adevărat, trebuie să-l depăşeşti.
Şi a plecat. Iar noi ne-am pus ca şi el paltoanele şi ne-am dus la locul ştiut să sărbătorim evenimentul...
Sârbulescu, masivul, cum îi spuneam eu cu infinită simpatie, fiindcă vederea lui te calma ca o forţă liniştită a naturii, era cel mai comunicativ, deşi nu vorbea mult.
- Ei, vezi? zise el când ciocnirăm halbele cu bere. Hî, ai văzut?
Ei, na! Bineînţeles că văzusem. Cum să nu fi văzut ceea ce se petrecuse? Ceva însă nu mergea. Geo Dumitrescu era tăcut, totuşi atent, însă rezervat, circumspect, inamic al efuziunilor deplasate şi de gust îndoielnic, represiv contra sentimentelor lăbărţate, pe care cu un umor şi o ironie ai fi zis amară (îl făcea pe feciorelnicul Untaru, care începuse să semneze Ierunca, să roşească) le lua în derâdere. În seara aceea părea chiar scârbit de ceva, poate de pata aceea de cerneală de pe mână, cu care se născuse şi pe care o remarcasem de la prima noastră întâlnire. Era semnul unui destin? Poate că da, dar el îl privea cu neîncre­dere, încă mirat, dacă nu chiar sceptic...
- Fă şi tu cinste aicea, mi se adresă iar masivul cu un entu­ziasm controlat, nu de propria sa natură, ci de prezenţa "şefului generaţiei", cum avea să fie numit mai târziu Geo Dumitrescu. Acuma, mai adăuga masivul, gata...
- Gata, ce? zise într-adevăr Geo Dumitrescu cu un dispreţ interogativ. Trebuie să vii să-i spui un lucru pe care el singur îl ştie de mult? Nu trebuia să debuteze la Albatros încă de anul trecut? Ce-ţi lucesc aşa ochii de entuziasm? El e mai liniştit. Parcă ai fi scris tu Pârlitu, dacă judecăm după figura ta bovină.
Veselia mea, auzind aceste cuvinte necruţătoare, izbucni fără măsură. Însuşi masivul râdea, ca şi când cine ştie ce lucru mă­gulitor se spusese la adresa lui. Gambrinusul, ca întotdeauna, era plin de bucureşteni. Berea, aici, avea în ea ceva în plus faţă de altele, nimeni nu ştia ce, şi al cărei secret pe urmă s-a pier­dut. Am mai cerut un rând şi ceva de mâncare, aveau peşte, am comandat peşte.
- Un scriitor, continuă Geo Dumitrescu, nu trebuie deranjat cu invitaţia la congratulări reciproce. Ai vrea să-ţi spună şi el ce-i spui tu, numai că el n-o să-ţi spună, aici e surpriza. Nu-l cunoşti!
Dar ce-mi spusese Sârbulescu! Nimic! Era primul meu ad­mirator, ce avea cu el? Ce făcusem eu să spună că eram greu de cunoscut, că numai el, Geo, mă cunoaşte? Sugestia lui era spre reţinere, dar ce strica puţin entuziasm? Masivul se supără de astă dată:
- Dacă îl preţuieşti aşa de mult, de ce l-ai publicat pe Nic Smeureanu şi nu l-ai publicat pe el?
- Pentru că nu mi-a trecut prin cap că o să ne desfiinţeze re­vista şi proza lui Nic Smeureanu o aveam dinainte, răspunse Geo prompt.
- Hî! făcu masivul şi el ironic.
- Ce hî? zise Geo sarcastic. Reţinusem nuvela De capul ei, s-o public într-unul din numerele viitoare.
- De ce nu imediat!
- Pentru că numărul care urma imediat era în întregime con­sacrat Istoriei literaturii române a lui Călinescu. Era urgent. Ai văzut ce campanie furibundă se dezlănţuise împotriva acestei capodopere. Şi acest număr a fost interzis, pe urmă a fost ucis şi Albatrosul. Călinescu, emoţionat, mi-a cerut să-i trimitem şi lui numărul care era paginat. L-am trimis.
- Hî! făcu iar masivul neîncrezător.
Dar Geo nu-i mai răspunse. Se apleacă asupra peştelui, care tocmai ne sosise. Era primul joc la care luam parte de cucerire de admiratori, fără de care se părea că un scriitor nu poate trăi. De aceea nici nu intervenisem, deşi discuţia mă jena. Un admi­rator abstract, cititorul anonim, cum să stai de vorbă cu el de­spre lucrările tale? Şi de aceea nu e lipsită de dramatism lupta pe care o dă, cel puţin la început, un artist să-i cucerească pe cei din jur.
Şi într-adevar, în sâmbăta următoare Orleanu, căruia şeful nostru, Grigorescu, îi încredinţase pagina Popasuri, primi prin­tre şpalturile sale nuvela mea Pârlitu. Avea un surâs mai accen­tuat ca de obicei, nu era un invidios, şi citind-o, la un moment dat izbucni în râs, semn neobişnuit la el. Aceste mici semne ale primilor noştri cititori nu le uităm şi în cronicile sofisticate care se scriu mai târziu despre noi, când, deşi pe drumul consacrării cu cărţi de maturitate, am vrea totuşi să regăsim aceste semne simple, că, adică, scrisul nostru trezeşte uimire, cititorul e prins, luat cu noi şi dus în lumea din care vrem să căutăm un înţeles.
- E bună, zise el după ce o termină, ridicând fruntea din şpalt. Felicitări!
- Îmi rezerv plăcerea s-o citesc şi eu mâine după masă, la cafea, zise Grigorescu. După câte înţeleg, e un debut?
- Da, zise Orleanu în locul meu..Şi încă unul reuşit.

Orele au trecut repede peste mine, până ce, împreună cu Or­leanu, ne-am dus la rotativă şi am aşteptat primele numere ale Timpului. Când, cu ele în mâini, am deschis pagina, am trăit, cred, aceeaşi senzaţie pe care trebuie s-o simtă marinarul când iese prima oară în larg şi vede marea. Aici ea era cuprinsul ţării, zecile de mii de cititori care vor deschide mâine la prânz ca şi mine Timpul cu frumosul lui titlu roşu, cei cărora le plăcea pa­gina Popasuri şi se vor opri şi vor fi curioşi să afle ce noutăţi mai erau în literatură. Acum marea era pentru mine senină, aveam noroc, dar ştiam, din biografii, că furtunile şi valurile ameninţătoare nu mă vor feri. Da, dar asta mai târziu, acum eram fericit, cerul era senin, primejdiile îndepărtate.
Am băgat amândoi ziarul în buzunar şi am ieşit. Noaptea de martie, a acelui an '42, era limpede şi rece. Ne-am oprit o clipă pe strada pustie, ascultând vuietul familiar al rotativei, pentru mine singurul vuiet din afară care suna ca un cântec al destinu­lui: ceva începea şi ceva se termina; gata, de-aici înainte soarta mea n-avea să se mai schimbe, n-aveam să mai ajung nici co­mandant de armate, cum visam adesea, nici mare om de stat, nici să cuce- resc noi insule şi să-i supun pe băştinaşi; istoria, acest fluviu care înainta spre necunoscut, şi la al cărui capăt viu simţisem atâţia ani că eram eu, aveau s-o facă alţii, mie îmi ră­mânea doar acest teritoriu de cucerit şi singurul cu care puteam s-o influenţez: cuvântul scris. Nu era mult, dar nici puţin.
Orleanu mă întrebă dacă nu dau şi eu un coniac. Un coniac? Unde, la această oră? Chiar alături, în colţ. Nu ştiam? E un mic birtaş care ştie că noaptea târziu ies ziariştii de pe Sărindar şi de la Universului vor să dea un pahar pe gât să se cureţe de plumb, şi ţine deschis până dimineaţa la cinci. Ce plăcere! Cum să nu, mai încape vorbă?
Am intrat şi ne-am aşezat la o masă. Micul birt nu era însă plin, cum credeam, doar două mese mai erau ocupate. Dacă nu doream cumva înainte nişte crenvurşli calzi, cu muştar şi chifle proaspete? ne-a întrebat birtaşul. Auzi! Cum să nu! Pe urmă ne-a adus coniac şi ne-au prins zorile. De o rară discreţie, Orleanu nu mi-a spus nimic de proiectele sale literare, deşi mă aşteptam, ce nu era ca genialul Mitică!, să ne ameţim amândoi cu vorbe şi pahare reînnoite. Deşi am stat mult, am băut şi am vorbit puţin... Despre colegii noştri, ciudatul domn Ecovescu, cu care el, Orleanu, ducea un duel de prioritate, când pe faţă când înăbuşit de autoritatea lui Grigorescu, istorii noi despre bătrânu Sachelarie, prăpădindu-ne de râs, şi ce iniţiative în comun să luăm şi să presăm administraţia să ne mărească salariile, care erau mai mici decât la alte ziare.
Ne-am despărţit vorbind clar şi călcând drept...

Am publicat apoi la Popasuri, aproape la rând, încă patru sau cinci nuvele, scrise sub impulsul debutului, apoi m-am oprit. Venise primăvara, lepădasem de mult urâtul meu palton de aba, îmi cumpărasem două costume de la Galeriile Lafayette şi spre surpriza mea, deşi aveam două salarii, banii nu-mi ajungeau să mă mut din Tutunari, fiindcă deşi camera îmi plăcea, proprietăreasa mă anunţase că vrea să mai aducă un chiriaş peste mine. I-am răspuns că voi plăti chiria spre dublu, numai să rămân sin­gur. Era totuşi cu mult mai puţin decât dacă aş fi închiriat o gar­sonieră centrală sau chiar semicentrală.