Ilie E. Torouţiu (1888-1953) - Din viaţă

Era pe la sfârşitul lui April. Omătul se topise şi numai pe alocuri, prin râpi îndosite, se mai ţinea câte un petec alb. Pe acolo căldura binefăcătoare de primăvară uitase parcă să se abată. Pâraiele – umflate de apă, pământul – moale ca aluatul, străzile – inundate de tină. Şi în dimineaţa dintâi de primăvară tina e închegată numai pe deasupra, căci, îndată ce înceată frigul nopţii şi dă soarele, ea începe să se rostogolească la vale, spre canaluri, ca un puhoi. Într-aşa o zi noroioasă îmi căzu sub ochi o scenă, care rămase adânc întipărită în sufletul meu.
Era o fiinţă în care văzui sărăcia întruchipată. Un bărbat se târa de-abia, de-abia prin noroi. De-a stânga lui păşea un tânăr de vreo douăzeci de ani. La întâia privire, faţa sumbră a acestui bărbat mă făcea să cred că ar fi un făcător de rele. Mai pe urmă, însă, înţelesei greşeala mea. Era un ţăran căzut în lanţurile mizeriei.
Tânărul care-l însoţea era feciorul său, student la liceu. Amândoi păşeau tăcuţi... Feciorul ducea o păreche de desagi goi în spate. Pe faţa lui palidă, galbănă ca o frunză dintr-o carte învechită, de-abia mai licărea o scânteie de viaţă. Ochii lui şterşi, de un umed cenuşiu, stăteau parcă de-a gata să se cufunde în adâncul capului. De sub gulerul cămeşii sale albe îi ieşea înafară gâtul lung şi uscat. Mergea alăturea de tatăl său, în pas legănat şi îngreuiat de gânduri.
De la amândoi – nici o vorbă. De la amândoi – nici un semn de viaţă! Numai un plescăit greoi, produs de tină, de opincile tatălui. Când ridica un picior în sus, i se vedea pielea călcâiului prin opinca spartă, iar când îl slobozea în jos, glodul ţâşnea în sus printre degete, căci opinca şi acolo era găurită. Sumanul de pe dânsul – sdreanţă din sdreanţă! Cu spatele aduse ceva înainte, cu faţa stinsă, încreţită de griji şi necazuri, cu fruntea nourată, se mişca încet-încet, târându-şi cu greu picioarele după el. Întregul său chip era parcă încremenit. Părea o stâncă înnegrită de loviturile furtunilor. Şi în acea fiinţă trăiau numai ochii, dacă trăiau... Aceştia erau aţintiţi spre pământ, cu care se luptau picioarele lui greoaie...
Aşa se duceau cei doi, fără să vorbească ceva întreolaltă. După un târziu abia, când erau să se despărţească, studentul zise către tatăl său:
- Tată, când mai vii pe la mine?
- Ştiu eu, dragul meu?, oftă bătrânul părinte.
- Vai, tată, nu uita de mine, că eu mor de foame!
- Eh, scumpule, d‘apoi tu nu ştii ce nevoie e şi acasă? Şi acei de acasă, săracii, se uscă de foame ca şi tine. Şi, apoi, cum pot să vin aşa de des încoace, n-ai văzut, când ai fost, de Crăciun, acasă, ce-i cu maică-ta?
Studentul fu cuprins de un oftat prelung, întrerupt:
- E tot aşa de bolnavă mama cum am lăsat-o?
- Da, scumpule, da, ea nu mai are multe zile.
- Spune-i, tată, că eu am să merg în curând acasă, să caute s-o găsesc în viaţă.
- Ei, şi când găteşti şcoala?, întreabă tatăl său.
- Hm! Trebuie încă mult să muncesc.
- Câte ghimnazii ai amu?
- Şepte.
- Şepte!... Bre, d‘apoi îs multe.
- Multe, tată, şi grele!
- Şi, apoi, câte ai de gând să faci de toate?
- Câte?, replică studentul.
- Da, câte? Vreo zece-unsprezece? Ha?
Pe buzele tânărului se trezi un surâs amar:
- Încă una, tată, şi apoi mă duc la popie. Am să împlinesc dorinţa mamei.
- Caută, măi băiete, şi învaţă, învaţă din răsputeri, zi şi noapte, şi te roagă lui Dumnezeu poate ţi-o ajuta, că doară-doară îi scăpa la o bucăţică de pâne mai uşoară decât a noastră, că, Doamne, greu îi de trăit în vremea asta fără carte; îi duce-o şi tu mai uşor, şi noi. Nădejdea noastră e la tine. Opt suflete aşteaptă tremurând ajutorul tău.
Studentul, în vreme ce-i vorbea tatăl său, ţinea capul plecat în jos, căci ochii îi picurau lacrămi fierbinţi de milă...
Se despărţiră. Întâiul nenorocit îşi luă calea spre bordeiul celorlalţi şepte nenorociţi, iar al doilea, studentul, spre cvartir. Pe drum îl ajunse un coleg de al său, care începu să-l apostrofeze:
- Ascultă, onorabile, aşa-ţi păzeşti tu cinstea de student?!
- Ce-i?, tresări el.
- Cu cine mergeai mai adinioară? Cine era nespălatul ăla? Cum nu ţi-i ruşine să mergi cu un cerşitor?
- Taci, dragă, era tatăl meu. A fost la mine, mi-a adus ceva de ale mâncării şi eu l-am petrecut puţin, zise studentul cătră colegul său, apoi intră în cvartir şi începu să plângă cu amar...
Opt suflete nădăjduiau ajutorul lui...
Opt nenorociţi aşteptau mângâierea lui.
Opt chinuiţi aşteptau de la dânsul alinarea durerilor lor...

Şi el... se simţea şi mai nenorocit decât ai lui de acasă“ 

(Ilie E. Torouţiu - Chipuri, Tipografia „Carmen“, 1912).