Lungu Lisandra - Mecanismele limbajului la Urmuz

Avangardismul, ca mişcare literară europeană, porneşte de la curentul nonconformist cunoscut sub numele de Dadaism, iniţiat la Zürich în 1916 de românul Tristan Tzara (1896-1963), devenit ulterior poet francez. Cuvântul dada a fost luat la întâmplare de Tzara dintr-un dicționar "Larousse", iar "Cabaretul Voltaire" din Zurich a constituit locul care a reunit intelectuali de diverse naționalități, veniți în Elveția pentru a nu participa în nici un fel la primul război mondial: Tristan Tzara, Marcel Iancu, Hugo Ball, Hans Arp și alții. Ei inițiază o mișcare culturală și artistică de negare a artei tradiționale, ca semn al unui teribilism care contesta, uneori, însăși ideea de artă și literatură. În „Manifestul Dada" din 1918, Tristan Tzara pledează pentru o umanitate purificată prin libertate absolută, fiecare om având dreptul să strige, este o negare radicală a tradiţiei, devenind forma cea mai violentă a negaţiei artistice. Reprezentantul de seamă al avangardismului românesc, Urmuz (1883-1923), pseudonimul lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, „anticipează o direcţie majoră a literaturii secolului XX indexată sub eticheta de antiliteratură: dadaism, suprarealism, absurd” .

Urmuz se „naşte” abia în 1922, pentru ca în 1923, Tudor Arghezi să-i publice în Cugetul românesc „Pâlnia şi Stamate”, „Algazy & Grummer”, „Emil Gayk”. Recunoscut şi promovat în Franţa, tradus în 1965 de către Eugen Ionesco,cel care vedea în el pe „unul din precursorii revoltei literare universale, unul dintre profeţii dislocării formelor sociale,de gândire şi de limbă care, azi sub ochii noştri, se dezagregă absurd ca eroii autorului nostru.”(Les lettres nouvelle,janvier-février,1965)”.

Prozele sale scurte: Pâlnia şi Stamate, Ismail şi Turnavitu, Emil Gayk, Plecarea în străinătate, Cotadi şi Dragomir, Algazy & Grummer, După furtună, Fuchsiada, Fragmente autobiograficesunt un talent al ironiei. Excepţionale prin tendinţa şi rezultatul ei, altfel spus, neobişnuită e scriitura care bulversează negator, regulile admise ale operei literare.

Suprarealismul la Urmuz este recunoscut prin stilul spontan şi ruperea de tradiţional. „Ironia devine un instrument preferat al parodiei.”

În Pâlnia şi Stamate, parodie subintitulată „roman în patru părţi”, pe care Călinescu o consideră şocantă prin abaterea de la logică, atrăgând atenţia prin fuga de stereotipie ce devine opusul absurdului,fiind satirizat „burghezul fără imaginaţie”.

Ironia este folosită încă din titlu — introducerea unui obiect cu conotaţie feminină alături de o fiinţă, Stamate. Textul este împărţit în patru părţi, abia depăşind cinci pagini. Nu există nici o frază de dialog exprimată direct,„totul e asumat de un singur povestitor având în minte un nou proiect de a face literatură.”

Fuchsiada este de asemenea tot un fals, o încercare de a parodia parodia. Ironia este îndreptată „împotriva metaforelor homerice obosite, a sintagmelor şi conceptelor împrumutate de romantism din filosofie” sau un “elogiu învăluit în stângăcii poetice şi absurdităţi voite ale libertăţii în artă.”

Ironia relevă complexele adolescentului întârziat, frustrările, plictisul şi nonconformismele funcţionarului recalcitrant la mecanismele parvenitismului social-politic în Ismail şi Turnavitu. Schematic şi mecanic, textul ridică la suprafaţă alăturările paradoxale, ironia caragialescă este evocată în stilul şi conţinutul acestui text. Subînţelesul este altul decît cel “revelat”. Este o alegorie a vieţii şi lumii politice cu rânduri instituţionale (superiori, subalterni).

“Parvenitismul e ironizat în imagini ce depăşesc limbajul pamfletului” (Algazy & Grummer) cu tehnicile de construcţie a personajelor ce sunt discreditate. Urmuz, „grijuliu” cu aspectul sonor al numelor personajelor, în nota de subsol vorbeşte despre persoanele reale ale căror nume nu se potrivesc cu cele din titlu, dar le foloseşte abstract, altfel. Crede că aceste nume ficţionale li s-ar potrivi mai bine. Proza de trei pagini prezintă doi negustori, Algazy, oriental,„simbol al negustorului ambulant” şi Grummer, a cărui origine este aproape necunoscută. Personajele rămân în memoria cititorului sub forma unui element marcant. Urmuz parodiază, arată cum ar fi trebuit să fie aceste caractere in abstracto. Monotone, reduse la condiţia unei marionete, personajele sunt dezumanizate, Grummer având un comportament asemenea unei larve.

Fără acţiune, Cotadi şi Dragomir se consumă prin descrierea primului personaj din titlu. „Figura,gestica, vestimentaţia,moravurile,distrug imaginea tradiţională a omului în spaţiul fictive al literaturii.” Cotadi, negustor macedonean, este descris ca o fiinţă suprarealistă. Dezgustul, efectul introdus de Urmuz, pedepseşte cititorul. Urmuz deschide un alt drum în literatură. Originalitatea sa constă în faptul că subminează valorile stabilite cu „greutate” în literatură, dorind să şocheze aproape de limită.

Proza este manifestul său literar. Nu poate fi imitat — predecesorul avangardismului. Distruge logica enunţului, apărînd diverse caractere şi obiecte. Ca atare, ilogicul e totdată logic. Stilul său absurd, dezordinea ce se transform în ordine, imaginarul, sunt luate drept unitar (personajele, obiectele, relaţiile dintre personaje etc.) – toate acestea denotă faptul că Urmuz nu poate fi confundat cu oricare alt scriitor. Ironia, umorul şi grotescul se îmbină perfect la Urmuz. Rolul ironiei este de a descompune, de a nu mai lua în serios literatura tradiţională, distrugând totul. Grotescul este luat în considerare drept o parodie a lumii ce poartă tot timpul o mască. Poate fi privit ca ceva natural ce aparţine unei libertăţi absolute atunci când fiinţa şi universul ei este descrisă. Umorul devine dezarmant, totodată un simbol al revoltei, al disperării.

Urmuz este scriitorul care simte enorm şi vede mostruos. Insomnia şi mizeria sunt la Urmuz crunte şi n-au margini. Preponderent, Urmuz este un autor lucid, de aceea, mai degrabă, o natură improprie suprarealismului, dar proprie onirismului esthetic al deceniului 7, în pofida faptului că N.Balotă îi subliniază „antionirismul”.” Limbajul iraţional denotă faptul că „nu caracterele îl interesau pe Urmuz, ci cuvintele, nu distorsiunea moravurilor ci a verbului.”( N.Balotă, Post - scriptum urmuzian, în De la Ion la Ioanide, Ed. Eminescu, 1974, p. 339).

Proza lui Urmuz realizează corelaţii imposibile, insolite, stupefiante. Obţine îndrăzneli analogice „demenţiale”, de un neobaroc deplin, fără bariere. E o îngemânare între firesc şi nefiresc, verosimil şi neverosimil, normal şi anormal. Izbuteşte o adeverire a artificialului şi imposibilului, o susţinută subversiune a naturalului. La Urmuz, arta literară dezvăluie că ştiinţa combinaţiei retorice este suverană, iar ştiinţa selecţiei este suzerană. Numai gramatica este respectată. „Unica sa tehnică e întreruperea oricărei legături semantic realizabile spontan, fracturarea sintagmei uzuale.”( E.Negrici, Figura spiritului creator, 1978, p. 108)

În interiorul frazei corect construite, dar ilogic compusă, apar noţiuni şi/ sau obiecte imposibil de alăturat. Gramatica este respectată cu sfinţenie, dar enunţul nu antrenează cititorul să-şi închipuie următoarea mişcare, acestă din urmă fiind în derivă, prin logica cenzurii acestor rânduri. Cititorul la rîndul lui joacă, în viziunea lui Urmuz, rolul unui personaj.

Geo Bogza notează proza lui Urmuz drept Pagini bizare – „paginile lui Urmuz nu sunt doar bizare. E greşită o lectură unidimensională a lor. Jocul cu bizareriile este controlat cu o seriozitate dramatică.”

Un prim critic avangardist, Lucian Boz, consideră că „opera lui Urmuz este semnificativă pentru că însăşi lipsa de speculaţie teoretică este o atitudine cugetată. Dar opera urmuziană, superba tetralogie a intelectului, trimisă spre edificarea noastră, trebuie înţeleasă ca o chemare de ordine.”

Saşa Pană, îngrijind editarea fragmentelor operei lui Urmuz, într-o scurtă prefaţă, spune: „Urmuz a încercat o evadare din platitudinea burgheză, prin grotesc şi ilogic, susţinut de o ingeniozitate în care se străvede şi intenţia de artă. Cu bunăvoinţă, găsim o atitudine în ţesătura de absurd a situaţiilor şi eroilor săi neverosimili.”

Pentru George Călinescu, întreg avangardismul e „o experienţă pentru artă, sfărămătoare de prejudecăţi, dar incapabilă să producă opere mari.”

Bibliografie 

1 Conform cursului domnului profesor universitar dr. Paul Dugneanu 

2 Buciu,Victor Marian, 10 +10 Prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel, Bucureşti, Colecţia Contemporanul, 2010, p.144 

3 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004, p. 136-137 

4 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004,p.144 

5, 8,10 Constantinescu, Pompiliu, Scrieri,vol.5. Ed. Minerva,1971, p.149 

6 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004,p. 161 

7 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004,p. 164 

9 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004,p.169 

11 Sorohan, Elvira, Singurătatea scriitorului,Iaşi, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2004,p.184 

12 Buciu,Victor Marian, 10 +10 Prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel, Bucureşti, Colecţia Contemporanul, 2010, p.174 

13,14 Buciu,Victor Marian, 10 +10 Prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel, Bucureşti, Colecţia Contemporanul, 2010,p. 175 

15 Cernat, Paul, Avangarda românească şi complexul periferiei, Cartea Românească, 2007, p. 354


Lungu Lisandra, Facultatea de Litere, Română-Engleză, Anul III