Urmuz este singurul scriitor român care s-a sinucis fără motiv. Şi-a pus capăt zilelor, într-o grădină publică din Bucureşti, la vârsta de 40 de ani doar pentru a demonstra că a-ţi lua viaţa nu este decât unul din actele banale ale existenţei.
Avram Leiba Esra-Zissu alias Demetru Demetrescu-Buzău, cel care şi-a ales mai târziu psedonimul literar de Urmuz, s-a născut pe 17 martie 1883 la Curtea de Argeş. A vrut să se facă compozitor, fiind un meloman pasionat. Şi-a petrecut tinereţea fascinat de literatura ştiinţifico-fantastică. A urmat cursurile Colegiului Gheorghe Lazăr din Bucureşti. A făcut Facultatea de Drept şi s-a angajat ca judecător. A ajuns în 1913 grefier la Înalta Curte de Casaţie a României.
Pentru toţi cei din jur, Urmuz era un funcţionar cu apucături bizare. A început să scrie fără nicio intenţie de a produce capodopere literare, ci doar pentru a-şi amuza fraţii şi surorile cu parodii. Textele sale i-au atras atenţia lui Tudor Arghezi care i-a deschis calea spre publicistică. Primele texte au fost publicate sub pseudonim în 1922 în revista „Cuvântul românesc”.
Un an mai târziu, Urmuz s-a sinucis fără nicio explicaţie în ziua de 23 noiembrie 1923. Cunoscuţilor le vorbise despre moarte, exprimându-şi dorinţa de a muri în chip original, fără nicio cauză.
„Urmuz este artistul care s-a sinucis fara niciun temei, doar din dorinta de a demonstra ca a-ţi lua viaţa nu este decât unul din actele banale ale existenţei în această lume. Iar demonstraţia i-a reuşit de minune. Nici măcar nu a făcut-o pentru a atrage atenţia asupra operei sale, aşa cum s-a mai întamplat cu alţii, pe alte meleaguri. Nu s-a sinucis nici dezamăgit în amor, obicei îndeobşte cunoscut şi la noi, şi la alţii, practicat şi de cei cu puţină instrucţie, dar şi de nume mari ale literaturii. Fără îndoială, gestul său se cere luat ca atare. Nu are nimic straniu, nu este nimic de neînţeles. Moartea vine şi gratis, şi atunci când o chemi”, spune despre moartea lui Urmuz, Lucian-Vasile Szabo.
Sinuciderea lui Urmuz a fost ştire în ziarele vremii din din anul 1923. Nu pentru că el ar fi fost cunoascut ca şi scriitor, ci pentru că era un funcţionar al statului. Presa a anunţat evenimentul drept „Sinuciderea unui funcţionar”.
Ziarul „Lupta“ din 23 noiembrie 1923 prezenta ca motiv al sinuciderii „o boală gravă de care suferea sinucigaşul“.
În ziarul „Dimineaţa“ din 25 noiembrie 1923 era prezentat cadavrul găsit împuşcat în piept: „În mâna dreaptă, se află revolverul cu care necunoscutul şi-a răpus zilele printr-un glonţ, tras în partea stângă a pieptului, perforându-i inima şi ieşind apoi prin spate. La el s-au găsit mai multe scrisori, în care arăta că îşi curmă firul vieţii din cauza unei paralizii ce-o căpătase de câtva timp, şi care îi transformase viaţa într-un adevărat chin“.
Dacă Urmuz a suferit sau nu cu adevărat de o boală nu s-a aflat cu adevărat. Toţi cunoscuţii şi-au amintit odată cu sinuciderea lui Urmuz, obsesia pe care o dezvoltase în legătură cu moartea. În 1914, după moartea unui verişor, Urmuz profund afectat, a scris o odă dedicată revolverului. Arma era descrisă drept „suveran al lumii” sau „zeul cel puternic“. În lucrările scrise în ultimii ani din viaţă, moartea a fost tema predominantă. Dovadă a faptului că îşi premeditase moartea stă cartea poştală trimisă surorii lui, în care se interesa de o anume succesiune: „Dragă Lizica. Îţi mulţumesc mult şi ţie şi lui Virgil, pentru bunele urări ce-mi faceţi de ziua onomastică. Fiind acum în ajun de a cere lichidarea succesiunii iubitei noastre surori Letiţia, îţi voi trimite, în curând, o scrisoare lămuritoare. Cu drag, Mitică“.
Despre fratele sinucigaş, sora lui Urmuz avea să povestească ani mai târziu: „Urmuz era tot mai afectat de vidul interior care se căscase în el, de o golire de sens a cuvintelor şi actelor proprii. Începe acuma să-l chinuie inutilitatea existenţei umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrânge. Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ţi iroseşti timpul destinat vieţii pentru menţinerea trupului supus morţii. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ţi s-a dat mai bun, mai frumos – viaţa – să fie sortită făuririi operelor de artă“.
Deşi a murit ca un funcţionar anonim, Urmuz şi-a câştigat gloria postumă. Scrierile sale, puţine la număr sunt considerate printre primele scrieri din lieratura românească de avangardă. O ediţie a scrierilor lui Urmuz a fost tipărită în 1930 de Saşa Pană. În memoria sa, Geo Bogza a tipărit o revistă botezată ”Urmuz”.
Tudor Arghezi, impresionat de talentul său, în 1922, îi publică în Cugetul Românesc „Pâlnia și Stamate”, un text numir ironic „roman în patru părți”, în care se studiază, pe larg un șir de calambururi legate de dublul sens al unor cuvinte. Cel mai absurd text este însă Ismail și Turnavitu:
„…Ismail este compus din ochi, favoriți și rochie… Se plimbă însoțit de un viezure de care se află strâns legat cu odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie…”
Urmuz mai scrie: Cronicarii, Algazy & Grummer, Plecarea în străinătate, Cotadi și Dragomir, După furtună, Emil Gayk, Fuchsiada, Plecarea în străinătate, Puțină metafizică și astronomie.
„Urmuz este acel tip de scriitor care a reșit să capteze atenția oamenilor; or, într-o societate ca a noastră e greu să te faci plăcut. Într-o altă ordine de idei, acesta a atras cititorii cu scrieri puține, mai ales că acestea au cunoscut glorie atât în timpul vieții sale, cât și postum. Opera lui Urmuz a avut o mare influență asupra literaturii românești de avangardă și a contribuit la lărgirea viziunii estetice a literaturii.
Eugen Ionescu l-a considerat un precursor al „tragediei limbajului”, Geo Bogza a tipărit o revistă cu titlul Urmuz, iar Sașa Pană a tipărit o ediție de texte ale scriitorului în 1930.
Intenționat sau nu, prin capodoperele lăsate literaturii românești, Urmuz a tins să se apropie de dadaism, îmbinând spiritul dadaist cu suprarealismul, criticul cu grotescul și cu niște personaje rupte din alte lumi, personaje monstruoase. În pofida acestui fapt hilar, se ascunde însă un talent vădit, de necontestat, un ochi care a văzut lumea dincolo de aparențe, un spirit critic dezvoltat și o tensiune care iese în evidență alături de virtutea tragicului existent și tăinuit în fiecare scriitor” (Maria Bocicov)
„Scrisul acestui Urmuz a fost pentru cretinii angajati ai unei cafenele a «scriitorilor» din Bucureștii ultimilor douăzeci de ani, un desert BUFON. Clocotul contra celor în mijlocul cărora trebuia să-și mestece viața, a profitorilor ale căror mâini mucegăite trebuia - cu o grimasă a sufletului - să strângă sau să-și trăiască o funcție scriind sentințe și dezesperările unui șarpe ce-i încolăceau creierii le-a sublimat în scrâșnete, le-a proiectat pe reverul logic ca o cascadă văzută într-un tavan de oglinzi.“
Sașa Pană
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu