Puțini, și anume aceia care se ocupă cu istoria patriei știau povestea romantică a lui Iacob Eraclid Despot, a unui aventurier atât de fin încât a fost în stare să facă pe un om serios precum era Carol V, împăratul, să-i întărească un arbore genealogic ai cărui începători sunt însuși bătrânul Jupiter, zeul zeilor din Olimp, și muritoarea Alecmene. E drept că Jupiter însuși nu figurează în arborele genealogic, dar e pus ca începător al neamului ilustru al Eraclizilor, un erou al Iliadei lui Omer, Tlepolem, fiul lui Ercule, deci nepot de fiu al lui Jupiter, care, oștindu-se împreună cu ceilalți elini asupra Troadei, a fost omorât de Sarpedon, asemenea unui fiu al lui Joe și al Laodameei.
Astfel, începutul istoriei lui Iacod Eraclid Despot se petrece sub zidurile Troadei între descendenții direcți ai lui Jupiter, iar sfârșitul în Moldova sub buzduganul lui Tomșa, după cronică, sub pumnalul lui Ciubăr Vodă, după dramă.
Varga magică a poetului ne face să ne trezim în adâncul vremilor trecute, în timpul când uriașul trunchi al neamului Mușatin, în a cărui umbră Moldova crescuse mare și puternică, era subplantat prin figura îngrozitoare a lui Petru Stolnicul sau Alexandru Lăpușneanu după cum se numi el singur.
Într-adevăr, rău trebuie să fi căzut Moldova dacă după moartea celui din urmă Mușatin - Ștefan VII, care avea încă o oaste de 40.000 de oameni - Alexandru Lăpușneanu n-a mai putut rezista nici mercenarilor lui Despot. Deodată cu stingerea dinastiei moldovenești, ale cărei drepturi nu le mai moștenea decât o femeie, Ruxandra, doamna lui Lăpușneanu, s-a stins și puterea vestitului regat al Moldovei, încât reizbucnirea timpilor eroici sub Ionașcu Vodă nu e decât cea din urmă reînviere a vechiului foc de vitejie care inspirase atâta temere marilor puteri dimprejur.
În acei timpi deci în care, după căderea dinastiei legitime, începuse o adâncă descompunere socială, ne duce muza lui Alecsandri, care-și alege drept obiect pe cel mai romantic tip de vânător de coroană, care, c-un închipuit arbor genealogic în buzunar, c-o închipuită înrudire cu neamul Mușatin, cu închipuite drepturi la tron, ajunge să răstoarne pe Vodă Lăpușneanu. Drama lui Alecsandri ne aduce deci înaintea ochilor pe Lăpușneanu însuși, pe Doamna Ruxandra, pe aprigul Tomșa, pe Vornicul Motoc și ne pune pe pământul sfânt al străvechei Suceve.
Suceava! E drept că același rău al Sucevei curge la aceeași poală de deal și astăzi, dar castelul vechilor Domni e o ruină, biserica Mirauților chiar și strămoșii generației actuale o știu tot ruinată ca o moaște de piatră din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe ulițele acelui oraș, mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de câte-o piatră de mormânt, care servește drept pavaj. Și, ca un semn ce mult le priește românilor constituția și liberalismul modern, acolo unde se sfătuiau odinioară pârgarii și șoltuzul Sucevei, dezbat azi în limba nemțească consilieri jidani, iar sucevenii înșiși aleg astăzi în Parlamentul din Viena, cu voturi cumpărate pe bani, pe evreul Offenheim, atât de cunoscut prin onestitatea manipulațiunilor sale financiare. O, tempora, o, mores!
Poemul dramatic al lui Alecsandri face să răsară înaintea ochilor sufletului nostru o epocă de decadență deja, dar în care se iveau încă, ca niște copaci străvechi, acele frumoase și nobile nume cu-a căror încetare românii au încetat de a fi mari.
Despre dramă însăși puține avem de spus. E fără nici o contestare drama cea mai bună care s-a scris în limba noastră, plină de acțiune, ici de puternice, colo de gingașe simțiri, dar, pe deasupra tuturor calităților acestora, versul și limba privighetorilor de la Mircești răpește auzul și simțirile. Chiar dacă n-ar exista figuri dramatice atât de genial desemnate ca aceea a lui Ciubăr Vodă, cu atât de energice conture ca aceea a lui Tomșa, ar fi de ajuns ca farmecul neînvins și pururea învingător al limbii lui Alecsandri să răpească pe auditori. Și dacă caracterul lui Despot chiar e mai mult o figură de roman decât de dramă, el totuși, prin complicațiile la care se dă loc, face să răsară toate caracterele celelalte ale dramei.
Pe lângă energia rară a pasajelor dramatice, înălțimea și dulceața pasajelor lirice ale dramei fac din acestea niște adevărate pietre scumpe ale literaturii române. În aceste pasaje s-aud glasurile luncii de la Mircești și se pare c-auzi "Pe ale îngerilor arfe alunecând mărgăritare."
Astfel cel mai fericit și mai mare reprezentant al generației trecute adaugă în fiece an câte o nouă coroană de laur la gloria sa crescândă și crește el însuși prin pustiul intelectual dimprejurul lui, ca și copaciul bătrân din legenda sa Țepeș și stejarul care"Cu cât puștiul crește în juru-i și el crește."
Despre jocul actorilor nu putem vorbi decât cu laudă. Au făcut tot ce le-a stat prin puțință ca să interpreteze cât de bine pe un autor care e drept ca e un uriaș alături de ei.
Pe lângă silințele vrednice de toată lauda a unor tineri cu talent adevărat, s-au adaos apoi și o deosebită îngrijire în înscenare, în învățarea rolurilor, în ensemble, încât ni s-a dat dovadă că îndată ce toți actorii își știu rolurile bine pe dinafară și mișcările pe scenă stau în strânsă legătură, chiar o piesă cât de grea se poate juca fără a se pierde prea mult din intențiile autorului. Nu în același grad ne-au plăcut reprezentantele rolurilor femeiești. Mijloacele fizice ale domnișoarelor care au jucat în această piesă sunt insuficiente pentu reprezentarea unor situațiuni tragice.
Costumele erau spendide, iar decorurile de căpetenie, care au servit întâi la reprezentarea Curții lui Neagoe Vodă Basarab, sunt, precum se știe, executate sub îngrijirea artistică a d-lui Odobescu și reprezintă arhitectura bizantină astfel cum ea e păstrată în biserica de la Curtea de Argeș și în alte monumente ale veacului nostru de mijloc. Ele sunt splendide.
Dar, în sfârșit, orice obiecțiuni am avea de făcut, ele cată să înceteze față cu întregul artistic răsărit din lucrarea măreață a autorului și din jocul îngrijit al actorilor.
După cât auzim, reprezentația de miercuri a dramei Despot Vodă s-a făcut nu numai în urma unei cereri generale a publicului, ci și a unei dorințe deosebite a M.S.R. Doamnei, care a onorat spectacolul cu prezența sa. Înălțimea Sa Regală aflându-se încă în străînătate arătase cel mai viu interes pentru scrierea marelui poet, care face epocă în istoria teatrului național.
Epocă da, însă o epocă atât de izolată ca și însuși Alecsandri în timpul de față, căci, precum nimeni nu s-a aflat în trecut care să se poată asemăna cu el, viitorul, judecându-l după capetele de azi, promite și mai puțin de-a produce urmași care să umble pe cărarea sihastrului de la Mircești.
Astfel, începutul istoriei lui Iacod Eraclid Despot se petrece sub zidurile Troadei între descendenții direcți ai lui Jupiter, iar sfârșitul în Moldova sub buzduganul lui Tomșa, după cronică, sub pumnalul lui Ciubăr Vodă, după dramă.
Varga magică a poetului ne face să ne trezim în adâncul vremilor trecute, în timpul când uriașul trunchi al neamului Mușatin, în a cărui umbră Moldova crescuse mare și puternică, era subplantat prin figura îngrozitoare a lui Petru Stolnicul sau Alexandru Lăpușneanu după cum se numi el singur.
Într-adevăr, rău trebuie să fi căzut Moldova dacă după moartea celui din urmă Mușatin - Ștefan VII, care avea încă o oaste de 40.000 de oameni - Alexandru Lăpușneanu n-a mai putut rezista nici mercenarilor lui Despot. Deodată cu stingerea dinastiei moldovenești, ale cărei drepturi nu le mai moștenea decât o femeie, Ruxandra, doamna lui Lăpușneanu, s-a stins și puterea vestitului regat al Moldovei, încât reizbucnirea timpilor eroici sub Ionașcu Vodă nu e decât cea din urmă reînviere a vechiului foc de vitejie care inspirase atâta temere marilor puteri dimprejur.
În acei timpi deci în care, după căderea dinastiei legitime, începuse o adâncă descompunere socială, ne duce muza lui Alecsandri, care-și alege drept obiect pe cel mai romantic tip de vânător de coroană, care, c-un închipuit arbor genealogic în buzunar, c-o închipuită înrudire cu neamul Mușatin, cu închipuite drepturi la tron, ajunge să răstoarne pe Vodă Lăpușneanu. Drama lui Alecsandri ne aduce deci înaintea ochilor pe Lăpușneanu însuși, pe Doamna Ruxandra, pe aprigul Tomșa, pe Vornicul Motoc și ne pune pe pământul sfânt al străvechei Suceve.
Suceava! E drept că același rău al Sucevei curge la aceeași poală de deal și astăzi, dar castelul vechilor Domni e o ruină, biserica Mirauților chiar și strămoșii generației actuale o știu tot ruinată ca o moaște de piatră din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe ulițele acelui oraș, mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de câte-o piatră de mormânt, care servește drept pavaj. Și, ca un semn ce mult le priește românilor constituția și liberalismul modern, acolo unde se sfătuiau odinioară pârgarii și șoltuzul Sucevei, dezbat azi în limba nemțească consilieri jidani, iar sucevenii înșiși aleg astăzi în Parlamentul din Viena, cu voturi cumpărate pe bani, pe evreul Offenheim, atât de cunoscut prin onestitatea manipulațiunilor sale financiare. O, tempora, o, mores!
Poemul dramatic al lui Alecsandri face să răsară înaintea ochilor sufletului nostru o epocă de decadență deja, dar în care se iveau încă, ca niște copaci străvechi, acele frumoase și nobile nume cu-a căror încetare românii au încetat de a fi mari.
Despre dramă însăși puține avem de spus. E fără nici o contestare drama cea mai bună care s-a scris în limba noastră, plină de acțiune, ici de puternice, colo de gingașe simțiri, dar, pe deasupra tuturor calităților acestora, versul și limba privighetorilor de la Mircești răpește auzul și simțirile. Chiar dacă n-ar exista figuri dramatice atât de genial desemnate ca aceea a lui Ciubăr Vodă, cu atât de energice conture ca aceea a lui Tomșa, ar fi de ajuns ca farmecul neînvins și pururea învingător al limbii lui Alecsandri să răpească pe auditori. Și dacă caracterul lui Despot chiar e mai mult o figură de roman decât de dramă, el totuși, prin complicațiile la care se dă loc, face să răsară toate caracterele celelalte ale dramei.
Pe lângă energia rară a pasajelor dramatice, înălțimea și dulceața pasajelor lirice ale dramei fac din acestea niște adevărate pietre scumpe ale literaturii române. În aceste pasaje s-aud glasurile luncii de la Mircești și se pare c-auzi "Pe ale îngerilor arfe alunecând mărgăritare."
Astfel cel mai fericit și mai mare reprezentant al generației trecute adaugă în fiece an câte o nouă coroană de laur la gloria sa crescândă și crește el însuși prin pustiul intelectual dimprejurul lui, ca și copaciul bătrân din legenda sa Țepeș și stejarul care"Cu cât puștiul crește în juru-i și el crește."
Despre jocul actorilor nu putem vorbi decât cu laudă. Au făcut tot ce le-a stat prin puțință ca să interpreteze cât de bine pe un autor care e drept ca e un uriaș alături de ei.
Pe lângă silințele vrednice de toată lauda a unor tineri cu talent adevărat, s-au adaos apoi și o deosebită îngrijire în înscenare, în învățarea rolurilor, în ensemble, încât ni s-a dat dovadă că îndată ce toți actorii își știu rolurile bine pe dinafară și mișcările pe scenă stau în strânsă legătură, chiar o piesă cât de grea se poate juca fără a se pierde prea mult din intențiile autorului. Nu în același grad ne-au plăcut reprezentantele rolurilor femeiești. Mijloacele fizice ale domnișoarelor care au jucat în această piesă sunt insuficiente pentu reprezentarea unor situațiuni tragice.
Costumele erau spendide, iar decorurile de căpetenie, care au servit întâi la reprezentarea Curții lui Neagoe Vodă Basarab, sunt, precum se știe, executate sub îngrijirea artistică a d-lui Odobescu și reprezintă arhitectura bizantină astfel cum ea e păstrată în biserica de la Curtea de Argeș și în alte monumente ale veacului nostru de mijloc. Ele sunt splendide.
Dar, în sfârșit, orice obiecțiuni am avea de făcut, ele cată să înceteze față cu întregul artistic răsărit din lucrarea măreață a autorului și din jocul îngrijit al actorilor.
După cât auzim, reprezentația de miercuri a dramei Despot Vodă s-a făcut nu numai în urma unei cereri generale a publicului, ci și a unei dorințe deosebite a M.S.R. Doamnei, care a onorat spectacolul cu prezența sa. Înălțimea Sa Regală aflându-se încă în străînătate arătase cel mai viu interes pentru scrierea marelui poet, care face epocă în istoria teatrului național.
Epocă da, însă o epocă atât de izolată ca și însuși Alecsandri în timpul de față, căci, precum nimeni nu s-a aflat în trecut care să se poată asemăna cu el, viitorul, judecându-l după capetele de azi, promite și mai puțin de-a produce urmași care să umble pe cărarea sihastrului de la Mircești.
Astfel, cel mai fericit și mai mare reprezentant al generației trecute adaugă în fiece an o coroană de laur, la gloria sa crescândă...
Mihai Eminescu
(Ziarul Timpul, anul IV, nr. 242, 22 noiemvrie 1879)
(...) Citirea dramei Despot-Vodă a făcut cea mai bună impresie asupra acelui distins auditor, și serata s-a sfârșit tocmai după miezul nopții, când asistenții s-au retras. Fiecare dintr-înșii împreună cu oaspeții au mulțumit poetului de onoarea ce le făcuse venind în sânul societății și citindu-le noua sa producție.
Mihai Eminescu
(Ziarul Timpul, anul IV, nr. 117, 30 mai 1879)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu