Nichita Stănescu - Antimetafizica, fragment

Odată, când împlineam 41 de ani (nemaipomenit că am putut trăi şi 41 de ani rotindu-mă ca planeta în jurul soarelui), într-o vineri (ziua în care mă născusem), la ora 12 fără un sfert (oră la care mă născusem), m-a atins moartea.
Toate culorile deveniseră oranj, nu mă durea absolut nimic, dar am fost cuprins de o spaimă animalică de parcă toată fiinţa mea s-ar fi schimbat într-un tunel prin care trece simplonul. Erau de faţă Ion Drăgănoiu şi Nicolae Breban. A fost un periplu interminabil. Eram singur pe atunci, izgonit din puţina mea familie, părăsit, minţit, înşelat. Culmea, la durere, nu beau nici măcar apă. Cu vreo trei zile înainte, stătusem claustrat într-o cămăruţă, la demisolul unui bloc vechi şi părăsit. Făcusem rost de bani şi cumpărasem băuturi alese şi gătisem cu mâna mea câteva mâncăruri plăcute şi picante ca să îi aştept pe singurii doi prieteni ai mei din acea perioadă. N-am apucat să gust nici din mâncare şi din băutură nici atâta, când, fix la ora 12 fără un sfert, a şuierat prin mine simplonul. Nicolae, crezând că nu e mai nimic cu mine, ne-a urcat pe mine şi pe Ion în maşina lui şi ne-a dus la un C.E.C. din Piaţa Palatului ca să scoată nişte bani depuşi.
Sentimentul morţii se accelera în mine, lumina oranj devenea iradiantă, iar, ca niciodată, ca într-un carnaval lugubru, pe acel trotuar curat şi în acel loc distins, au trecut un pitic, un bărbat fără vârstă, care, întorcându-şi chipul spre mine, am văzut că are jumătate din faţă mâncată de lupus, un derbedeu care a încercat brusc să-mi vândă o fotografie pornografică şi o nuntă cu acordeon. Incredibil, dar toate aceste lucruri s-au întâmplat în decurs de un sfert de oră în piaţa blocului turn. Revenind, Nicolae mi-a spus: — Hai să trecem pe la Spitalul de urgenţă să-ţi faci o injecţie întăritoare şi, după aceea, să-ţi serbăm ziua. 

Îmi pare rău că, din emotivitatea realului, nu găsesc cuvintele cele mai exacte şi relatez totul ca un reporter începător. Nu sunt obişnuit să fiu propriul meu subiect. Este pentru prima oară în viaţa mea când abordez un personaj necunoscut.
Pe drum, din maşina lui Nicolae, mă agăţam cu disperare de tot ceea ce vedeam, ca şi cum aş fi văzut pentru ultima oară. Am reţinut un cireş înflorit cu flori oranj, într-o curte doi copii oranj care săreau o coardă oranj, o babă pe care am invidiat-o că era bătrână, un soldat pe care l-am invidiat că era soldat, un funcţionar pe care l-am invidiat că era funcţionar, un poştaş pe care l-am invidiat că era poştaş, şi o fată frumoasă.
Ajunşi la urgenţă, un doctor scund şi gras, la un birou, i-a întrebat pe Nicolae şi pe Ion: 

— E beat? 

— Nu, i-au răspuns ei împreună cu mine.
Meticulos, a scos o foaie albă de hârtie şi a întrebat: 

— Ce vârstă are animalul?
— Patruzeci şi una, am răspuns noi trei. 

La care eu am mai adăugat: 

— Domnu’ doctor, mor! 

— Nu moare, l-au asigurat cei doi prieteni ai mei. 

— Numele, a zis doctorul absolut absent. 

Brusc, o clipă mi-a dispărut frica de moarte, dar asta numai o secundă, observând că doctorul îndopat, placid, era jegos, avea gulerul halatului murdar şi unghiile negre, netăiate şi, în genere, arăta ca o bucată de slănină de porc vorbitoare. Mi-a mai trecut încă o dată prin cap ideea de moarte, stingându-mi sentimentul de spaimă, dar numai pentru o secundă. Precis că individul, mi-am spus, este un refulat şi stă la urgenţă din răzbunare, iar nu din ideal umanitar. 

— Numele şi pronumele, a ţipat la mine.
— Nichita Hristea Stănescu, am răspuns toţi trei în cor. 

— Mor, domnule doctor, am urlat la el. 

— Nu moare, au răspuns cei doi prieteni ca să mă încurajeze. 

— Brancardă, a strigat doctorul, brancardier, adu o brancardă. Desfaceţi-i cravata, s-a răstit la cei doi prieteni ai mei, care s-au executat pe loc, ţinând să-mi rupă cu acest prilej şi capul de pe umeri. 

A apărut brusc o matahală, care nici nu ştiu cum, într-o secundă, m-a trântit pe o brancardă, cu costumul meu de sărbătoare cu pantalonii călcaţi la dungă, după care m-au târât într-o sală amplă, plină cu chiuvete, şi am fost lăsat acolo timp de cinci ore. 

— Nu mişca, mi-a spus doctorul, ai făcut un preinfarct, dacă mişti, te poţi curăţa, stai nemişcat! 

După care s-a uitat la mine ca la o vază de flori şi mi-a dat o explicaţie de popularizare a ştiinţei: 

— Preinfarctul este tot infarct, dacă mişti, mori. 

Atunci, mi-am dat seama că viaţa e compusă din evenimente şi, cu acest prilej, mi-a trecut şi spaima de moarte. Prietenii mei m-au sărbătorit în absenţă, urmând să treacă mai spre seară să mă vadă. Iar, mai spre seară, să vezi „ditamai sentimentul!“

..............................................

Între orele şase şi şapte, la Spitalul de urgenţă vin sinucigaşii din oraş: tinerele fete, care s-au pupat cu colegul lor de bancă şi care, în mod firesc şi inevitabil, scapă cu viaţă după sinucidere, şi, mai rar, şi câte un tânăr băiat, care nu s-a pupat cu colega lui de bancă şi, făcându-se zidar la casele altora, se azvârle de pe schelă. Aceştia de pe urmă sunt buni morţi şi vin pe la urgenţă ca şi cum te-ai duce la Băile Herculane.
În fine, pe la orele şase, a fost adusă pe o targă, în sala mare cu chiuvete şi robinete, unde stăteam întins pe o brancardă, o fată leşinată şi atâta de frumoasă, căci, nemişcând din trup eu ca să nu mor, cum îmi indicase doctorul, de ochi nu-mi spusese ca să nu văd că mor ... în fine, a venit un brancardier înalt de doi metri, cu păr pe pieptu-i de aramă, care, în gândul meu, întruchipa fiara fascistă. A luat-o pe somnolenta adolescentă de ceafă cu o labă păroasă, i-a sfâşiat cămaşa de pe ea, lăsând-o cu sânii virginali şi goi, i-a pus o pâlnie în gură, în care i-a turnat un lichid negru. 

— Varsă, fă, şi, între timp, turna prin pâlnie, în gura fetei, lichidul negru. 

Fata l-a dat afară din ea, după care a şi primit o labă peste obraz, până la vânătaie, şi un răget: 

— Du-te acasă, fă, şi nu te mai pupa atâta! 

Am simţit cum creşte în mine o revoltă nemărginită. 

A doua zi de dimineaţă, într-o rezervă stând, alături de dragul de Octav Pancu-Iaşi, care a binevoit să îndeplinească întocmai şi la timp diagnosticul medical, murind, şi alături de Fănuş Neagu, care se dădea bolnav cum se dau Carpaţii cu cotitură, deci, a doua zi, am înţeles sufletul tainic al turnătorilor. Pe loc, în chip de protest, l-am turnat pe brancardierul hitlerist distinsului profesor universitar doctor Dimitriu: — Domnu’ profesor, am urlat când profesorul mă mângâia pe tâmplă, porcu’ ăla de brancardier a lovit-o pe fata aia virginală şi a şi lăsat-o cu ţâţele goale tocmai pe ea! 

Profesorul doctor a zâmbit ironic şi mi-a zis: 

— Credeam despre dumneata, dragă Nichita, că eşti un om inteligent. Nu-ţi dai seama că tinerele fete, care se pupă pentru prima dată cu colegii lor de bancă şi care înghit cu nemiluita somnifere, toate, dar absolut toate, cred că din pricina primului sărut se sfârşeşte lumea? Uneori, din pricina sufletului gingaş uman, ca să-l hotărăşti să trăiască, trebuie să-i dai o ură sau o jignire. Dacă special brancardierul se prefăcuse urât, tocmai de aceea avea păr pe piept şi pe labe, tocmai de aceea i-a rupt cămaşa, ca să o facă să se simtă absolut jignită şi umilită. Omul pe ducă, din răzbunare, reînvie. Tu nu-ţi dai seama că fata aceea ar fi trebuit, dacă ar fi avut conştiinţă, să îi sărute mâna celui care a izbit-o? E o tehnică medicală, iar nu un fascism aşa cum, pripitule, mi-ai spus. 

— A dracului şi medicina asta, mi-am zis, doctorul repară ce strică soldatul.

fragment din Antimetafica, de Nichita Stănescu