Comentariu la poezia „A fost cândva pământul străveziu”, de Lucian Blaga

A fost cândva pământul nostru străveziu,
ca apele de munte-n toate ale sale
în sine îngănând izvodul clar şi viu..
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi, prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?

Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul încă-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni - prin lutul purpuriu.

În poezia „A fost cândva pământul nostru străveziu”, poetul realizează legătura dintre trecut și prezent, puritatea primordială și inițierea în revelarea ei actuală. Simbolurile folosite sunt generatoare de vitalitate imagistică, combinată cu misticul divin. Natura relaționează cu sinele, prin ea divinul este devoalat. 

Spune Blaga: „A fost pământul străveziu, cândva”. Importanța cuvântului „străveziu” este majoră. Ne arată faptul că la începuturi totul era clar, luminos, în contopire armonioasă cu cerescul. Prin comparația cu apele de munte, poetul ne reamintește că oricât de mare ar fi tumultul existențial, el nu se poate desprinde de accentele inițiale ale obârșiei. Iar aceasta este „clară și vie”. Între trecerea furtunoasă a apelor de munte care îngână „izvodul clar și viu”, poetul realizează o antiteză a imaginilor, dar le și pune într-o strânsă legătură. Geneza și finalul alcătuiesc cercul metafizic. 

Apoi vine acel întuneric care spulberă imaginea idilică. Este o referire la păcatul omenesc, la mitul biblic. Și ce frumos este explicat prin acea „sălbatică risipă de frumuseți”.  Poetul nu contestă, dar nici nu confirmă dacă acest „păcat” motivează întunericul care e perceput asemeni durerii. El se întreabă retoric, lansând astfel un semn al nesiguranței, afirmând apoi: „Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară”. 

În a două strofă, ne afirmă propria concepție, care e legată de ideea primei strofe. „Sub pasul tău pământul se face iarăși străveziu”. Aici este înțelegerea fenomenului divin. Sub pasul cui? Al ei, al lui? Nici nu contează, pentru că nu acesta este mesajul. Ci Iubirea, care prin puterea ei leagă totul, realizează acea întoarcere la primordial. Astfel, iată pământul redevine clar, luminos, chiar dacă poartă în el morții săi „zâmbind”. O altă antiteză moarte-zâmbet. O trecere de această dată de la sfârșit la început. De aici și zâmbetul, ca o bucurie e întoarcerii în spațiul primordial.

Apa, elementul vital, revine în finalul strofei a doua. ”Apele fără prunduri”în contrast cu neliniștitele ape de munte de la început. Ce ne arată astfel poetul? Profunzimea, acceptarea, pasivitatea, cunoașterea. O pasivitate rece,calmă,  în care insă ard minuni prin „lutul purpuriu”. Spiritualul și teluricul sunt jumătățile cercului existențial, ying și yan. Poetul nu a folosit întâmplător cuvântul „purpuriu”, și nu, așa cum, poate, ar fi fost de așteptat, „roșul”, pentru că purpuriul este simbolul transformării, al devenirii prin cunoaștere, al evoluției spirituale, el cumulând totodată, simbolistic, bărbatul și femeia, deci iar revenim la ideea centrală, aceea a Iubirii. 

Poezia se bazează pe antiteza imaginilor și a ideilor poetice, prin folosirea simbolurilor. 

Antiteze:

- ape de munte /izvod clar și viu 

- străveziu/întuneric, bezne 

- ape fără prunduri, reci/arzând minuni

- sălbatică risipă de frumuseți/păcat

- tumultul apelor de munte/ calmul izvodului clar și viu 

- morţii săi zâmbind

Poezia are o construcție circulară, prin revenirea la elemnetul inițial, cel al apei, dar modificat, ca urmare a transformării prin revelarea importanței decisive a Iubirii, acesta fiind mesajul poetic. 

Adina Velcea

Pentru cei care sunt neinițiați în universul filozofiei culturii trebuie neapărat să știe că gânditorul Lucian Blaga este unul din cei mai expliciți și mai originali poeți ai ardelenismului tradițional. Unică în diversitatea manifestărilor și diversă în unicitate, personalitatea lui Lucian Blaga și-a construit opera pe baza unor tenace aprofundări idealiste capabile să se lntegreze într-un sistem care să explice orice fenomen al lumii materiale și spirituale.

Petruș Dincă