În Ţările de Jos, într-un vechi burg
încins cu holde arse de pelagră,
un grădinar visă într-un amurg
un straniu trandafir cu floare neagră.
Şi ani de-a rândul visul lui rămase
deasupra casei, ca un cer închis;
iar păsările, când veneau sfioase,
zburau cu aripi fragede prin vis.
Dar ochii lui şi mâinile în friguri
păliră lent sub zări verzui, iar el
mereu se aplecă pe nalte diguri
ţinând holbat al apelor inel.
În mări, epave cu catarge moi
dădură rădăcini, în timp ce bradul
de şapte ori se scutură de foi
şi zeci de fluvii îşi schimbară vadul.
Altoiuri albe, muguri sângeroşi
în van îşi împleteau pe rând nuanţa.
Şi într-o zi, când trâmbiţau cocoşi,
pieri sub cerul de rubin speranţa:
căci fata grădinarului hrănind
la sânul ei trei luni un şarpe harnic,
îi îngropă cenuşa sus, pe grind,
sub trandafiri, – dar totul fu zadarnic.
Chemaţi din ţări străine, magi de seamă
se-ntoarseră-n ţinuturile lor,
vorbind de-a lungul drumului cu teamă,
de lucrul fermecat şi fără spor.
Iar grădinarul putrezi în mlaştini,
sub zborul păsărilor care trec
în unghi prelung spre ţările de baştini
pierind în ceruri ca-ntr-un alb înec.
Cadavrul lui strălumină sub valuri
o noapte-ntreagă, ca o stea de sus.
Şi-odată, cum lucrau cântând pe maluri,
bărbaţii desluşiră spre apus
cum apele se scurg grăbite foarte,
şi, ca într-un descântec de deochi,
un chip se ridica din ape moarte
purtând zăbranic sumbru peste ochi.
Copiii zâmbitori crezură-o clipă
că liliacul apei poate fi.
Dar ceea ce li se părea aripă
vărsând un sânge stins, se vesteji.
Abia atunci bătrânii pricepură
că trandafirul negru, mult visat,
crescuse lin, ieşind prin nări şi gură,
din craniul pur al celui înecat.
Acum, când bate vântu-n echinocţii,
în şapte fortăreţe un nebun
vesteşte despre el la miezul nopţii.
Iar oamenii se-nchină lung, şi spun
că-n Ţările de Jos, în vechiul burg
încins cu holde arse de pelagră,
fantoma lui se plimbă-n ceasul murg
şi poartă-n loc de ochi o floare neagră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu