Adina V. - Triptic moldovenesc

O scurtă călătorie prin Iași-ul de altădată

"Sunt romani care n-au fost niciodată la Iași, deși n-ar trebui să fie nici unul..." 
 Nicolae Iorga.

Vă propun să străbatem la pas orașul celor șapte coline, acolo unde istoria este prezentă în fiecare clădire, stradă, unde privește răsăritul împreună cu teiul lui Eminescu din vechiul parc Copou, la umbra căruia poetul scria, adeseori, poezii. În locul faimosului parc fusese un codru bogat. Teiul acesta era atât de frumos încât s-a hotărât să nu fie tăiat, el devenind emblematic pentru Copou. Cele mai de vază familii de boieri și-au construit casele în apropierea parcului care a devenit principalul loc de promenadă al orașului.
Vestitul han Petrea Bacalu, vechi încă din anii Unirii, adăpostea petrecerile unioniștilor, în odăițele lui poposind mulți din cei care tranzitau orașul. Într-o cameră sărăcăcioasă, aflată la mansardă , a locuit și Mihail Eminescu în perioada 1884-1886. Ulterior, hanul a fost transformat în sală de teatru (până când noua clădire destinată teatrului avea să fie inaugurată în anul1896), unde ieșenii o puteau admira pe vestita actriță europeană Hariclea Hartulari Darclee sau îl puteau întâlni pe binecunoscutul Ion Creangă, în ultimul său an de viață, 1889.
Eleganta cofetarie Madame Alexandre aducea bomboane tocmai de la Paris, înveselind tineretul care degusta dulciurile fine, cu teatru, muzică, fiind concurată chiar vis-avis de Coferaria Italiana Passini ale cărei napolitane și înghețate erau aduse tocmai din Italia.
Actorii, gazetarii, poeții puteau fi întâlniți la cârciumioara lui Barothi, aflată într-o livadă de pe strada Banu și care concura cu grădina Tivoli, unde trupa lui Matei Milo oferea spectacole.
Boieroaicele cumpărau buchete impresionante de flori  de la Florăria La buchet, a doamnei Maria Criss.
Mergem mai departe pe Ulița Goia și ajungem la clădirea Casa băncii, cea care a adăpostit Librăria Junimea, guvernată de Societatea Junimea a lui Titu Maiorescu. La inaugurare, aceasta era ticsită de cărți aduse cu poștalionul de la Paris. Aici avea să fie și redacția „Convorbiri literare”, dar și redacția unei gazete editate de „Junimea” cu sprijinul lui Nicoale Gane, primarul de atunci al Iașiului. Gazeta se numea „Curierul de Iassy” avându-l ca redactor pe Mihail Eminescu.
Ne oprim pe strada Rece, la numărul 5. O vilă impunătoare, intrată în patrimoniul monumentelor istorice din Iași, ne bucură privirea. A fost locuința poetului Mihai Codreanu, care la vârsta de 30 de ani a început să orbească. Sonetele sale descriu fiecare stradă, fiecare trăire într-un mod profund, atingând miracolul privirii și al căutării interioare. Neputând să scrie, el își definitiva sonetele în minte, rostindu-le de nenumărate ori, ca apoi să le dicteze  prietenilor pentru a fi scrise. Vila Sonet înfruntă uitarea amintindu-ne de poetul simbolistic lipsit de vedere, care prin poezie ne-a dăruit din arderea sa interioară.
Continuăm călătoria și ajungem pe strada Cloșca, la numărul 16 A. Aici a locuit poetul George Lesnea (nume real, George Glod). A lucrat ca tipograf, funcționar la edituri, bibliotecar, redactor la Iașiul literar. Prima sa traducere a fost din Heine, dar apoi, cunoscând foarte bine limba rusă, s-a orientat spre poeții ruși, traducând din poezia lui Lermontov, Pușkin. Acest minunat poet și strălucit traducător a excelat însă în traducerea eseniană. Datorită lui, descoperim un Esenin „altfel”, cu vers dulce, lin curgător, cu ton când melancolic, când pătimaș, cu o lirică punctată de imagistică originală, care a impresionat mulți poeți români. Și dacă Esenin este iubit în Romania chiar mai mult decât în țara sa, asta se datorează în primul rând acestui excelent traducător.
Ajungem în fața bisericii Zlataust, construită în doar 30 de zile, în anul 1683, de domnitorul Gheorghe Duca. Alături este casa Teodorenilor. Autorul lui „Lorelei”, „La Medeleni”, „Ulița copilăriei” a scris mai toate romanele la mânăstirea Agapiei, loc drag sufletului său, un loc unde își găsea liniștea și putea imortaliza pe hârtie gândurile sale. „La Medeleni” a fost inspirat de un conac de pe malul Prutului unde se întâlneau intelectuali, oameni din lumea literară. „Lorelei” este romanul la care Ionel Teodoreanu a lucrat mai mulți ani și, spre deosebire de celelalte, a fost editat, în mare parte, la malul mării, personajele fiind reale, prezentate însă cu alt nume. Acest minunat autor caracterizat de un lirism special ne-a lăsat moștenire povestirile sale imbibate de farmecul vieții din orașele Moldovei. S-a stins subit, în toiul iernii din 1954. „A ieşit din casă, avea nişte treburi de făcut, s-a luptat cu troienele şi inima l-a lăsat deodată. Era mult prea tânăr.” povesteste vărul său, Alexandru Teodoreanu.

Și iată-ne ajunși în mahalaua Țicăul de sus, în fața Bojdeucii lui Creangă, o căsută în care se plimbau nestingherite aproximativ treizeci de pisici și unde Eminescu a înnoptat adesea. La câțiva pași de portiță susură izvorașul din care povestitorul oferea apă musafirilor. În vestitul cerdac, pe timp de vară, într-un halat țărănesc lung, Creangă putea fi văzut lângă hărțoagele sale. Aici stătea la povești cu Eminescu și uite, într-un colț, este scrinul poetului. În cele două cămăruțe a locuit Creangă 18 ani. Una din cămăruțe are lut pe jos, așa cum a dorit povestitorul, să aibă o cameră asemeni celei din casa părintească. Să pășim cu emoție în Bojdeuca lui Creangă.

Prietenia dintre Eminescu și Creangă

Cea mai pregnantă amprentă a Iașiului ne vorbește despre prietenia dintre Eminescu și Creangă, prietenie consolidată la întrunirile Junimii. Poetul, în calitate de revizor școlar, l-a întâlnit pe Creangă în anul 1875. Ca revizor școlar, Eminescu și-a îndeplinit obligațiile cu sinceritate, descriind ministerului situația precară a școlilor și a pregătirii profesorilor, dovadă fiind scrisorile trimise lui Gheorghe Chițu, la vremea aceea ministru al cultelor, și ulterior, lui Titu Maiorescu. Poetul raporta ministrului că abecedarul întocmit de Creangă este cel mai bun abecedar românesc. În vara aceluiași an, îl introduce pe povestitor la Junimea. Astfel, se consolidează cea mai frumoasă prietenie din istoria literaturii române. Poetul, pasionat culegător de folclor, mergea împreună cu Creangă la șezători și nota într-un caiet pe care-l avea mereu la dânsul din frumoasele doine și balade. Povestirile lui Creangă îl fascinau, poetul asculta cu zâmbetul pe față Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, minunatele pățanii ale lui Nică, vrăjit de dulcele grai moldovenesc. De multe ori a înnoptat la căsuța lui Creangă, de multe ori s-au plimbat pe ulițele satului, povestind când unul, când celălalt. „Bădița Ion” și „Bădița Mihai”, așa se adresau unul altuia. Dornic de a întoarce frumoasa găzduire a lui Creangă, poetul l-a invitat la Ipotești, la casa părintească, spunându-i că și el se poate lăuda cu frumusetea locurilor natale. Au mers prin sat, în timp ce Creangă povestea. Înserarea i-a ajuns din urmă la marginea unei pădurici, într-o poieniță. Încheind povestirea, Bădița Ion i-a spus: „Bădie Mihai, acum e rândul tău”. Poetul s-a uitat la păsărelele care se pregăteau să înnopteze în ramurile copacilor și a inceput a rosti ușor, ca o poveste:

Somnoroase păsărele

Pe la cuiburi se adună,

Se ascund în rămurele –

Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;

Dorm şi florile-n grădină –

Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce –

Fie-ţi îngerii aproape,

Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună,

Totu-i vis şi armonie –

Noapte bună!

Fermecat, Creangă asculta, iar când Eminescu a terminat, i-a spus: „Tu ești cel mai mare poet, Bădie Mihai!” Apoi l-a rugat să spună din nou poezia, ca s-o învețe pe dinafară.
Când Eminescu a plecat la București, Creangă a suferit mult din cauza despărțirii, ii scria des, măcinat de dor, întrebându-l când se întoarce și povestindu-i ce mai era nou prin Iași. Când poetul s-a stins din viață, Bădița Ion a fost distrus. Plângea și dormea cu cartea lui de versuri sub cap. Lumea îl auzea vorbind cu poetul… S-a stins și el, la finele anului 1889. S-a dus la întâlnirea cu Bădița Mihai.

Satul din copilărie

De Creangă mă leagă locurile de vis pe care le-a descris ca nimeni altul. În satul străbătut de Ozana „cea limpede și frumos curgătoare”, în fața casei bunicului povestitorului, David Creangă, învățătorul satului, se află casa bunicii. Citisem „Amintirile din copilărie” când am fost prima oară acolo. E lesne de înțeles de ce priveam cu sfințenie locurile pe unde copilărise cel care ne-a descris atât de frumos satul în esența lui.
Din casa bunicii, cu acoperișul în pantă, ca o cușmă trasă pe ureche, priveam dealurile împădurite, soarele răsărind, noaptea așternându-se cu puzderia de stele peste sat. Dormeam în patul din bucătărie, lângă perete, iar la nivelul acestuia era o fereastră mică prin care mi se dezvăluia o lume necunoscută mie până atunci, venită fiind din Bucureștiul cu străzi asfaltate și asurzit de zgomotul mașinilor și al tramvaielor, cu oameni mereu grăbiți și care uitaseră să mai zâmbească. Zorii mă îmbrăcau cu lumina lor blândă filtrată prin mica ferestruică. Mâncarea se făcea în curte, într-un ceaun mare pus pe pirostrii, sub el știuleții de porumb se coceau prinzând o crustă de întuneric. Mămăliga bolborosea auriu, mirosea a iarbă, flori timide se ițeau pe lângă lemnele din gard. În curtea mare rătăceam printre meri, peri, era un univers pe care-l descopeream la vârsta de numai opt ani. În fundul curții se afla în construcție o casă din lemn pentru fratele mamei, învățător, asemeni bunicului lui Creangă. Îmi plăcea tăcerea ei solemnă.
Copiii din vecini mă chemau să mergem la scaldă, la râu. Ce era pentru ei firesc, pentru mine era sacru. Pietrele de la marginea Ozanei cunoscută din „Amintirile din copilărie” îmi păreau file de poveste peste care nu aveam dreptul să pășesc. În capătul uliței, străjuia o casă cu o curte mare în care, într-o zi, o femeie îmbrăcată în straiul popular m-a poftit să intru. O lume a culorilor și-a deschis porțile în fața ochilor mei uimiți. Pe bănci lungi de lemn înșirate de-a lungul gardului, mai multe femei stăteau la clacă în timp ce brodau ii. Mărgeluțe, paiete, tot felul de minunății colorate urmau să definească străvechea ie românească. Unele femei scoteau fire din țesătura fină și apoi le uneau pe cele rămase alcătuind tot felul de modele dantelate, pe frânghie se uscau la soare fuioare de borangic, vopsite cu coji de ceapă și alte plante al căror secret îl cunosc doar oamenii aceștia vioi ai satului. Bundițe ca spuma laptelui așteptau botezul culorilor. Aproape de gard, un cuptor cu lemne înghițise două tăvi în care se rumeneau cozonaci, așa am crezut, după aroma care cucerise curtea. Femeia a scos tăvile și a luat de acolo o plăcintă ciudată, ca un săculeț care închidea în el brânza aburindă și,  pe ici, pe colo, scoteau capul stafide zemoase. Am întrebat cum se numește: „Poale în brâu, fetițo”, mi-a spus zâmbind, iar aerul mirosea dulce a copilărie.

Atât de vii sunt și acum aceste amintiri, deși au trecut atâția ani. Cum să uit când m-a luat bunica să scoatem barabule din pământ și eu mergeam cu teamă, întrebându-mă cine stie ce șerpi sau dihănii ciudate urma să înfrunt. Aveam să aflu atunci că astfel li se spune cartofilor, bulgării rotunzi și aurii, cu gustul atât de diferit. Cum să uit când mi-a pus în brațe fuiorul și m-a dăscălit cum să fac firul, iar eu, cu degetele parcă împletite, nu reușeam să disciplinez deloc norișorul de lână. Războiul de țesut era prezent în fiecare casă, la el femeile țeseau pânza. Mult mai mari erau războaiele unde se țeseau covoarele, vestitele covoare moldovenești cu trandafiri mari care se conturau încet, ca o poveste. Rufele se spălau la râu și apoi se întindeau pe pietre la uscat, iar covoarele zburdau prin vâltoare, arătându-și culorile înviorate. Am prins și bâlciul, în scurta perioadă cât am stat în satul dintre munți, mi-aduc aminte de veselia copiilor, de scrânciobul în care mi-era frică să urc, de forfota oamenilor și cum toate acestea îmi inundau sufletul cu o uimire bucuroasă. Simplitatea vieții, pâinea aceea dumnezeiască abia scoasă din cuptor, aburindă, farmecul fiecărei zile, apropierea de tainele nopții, de iarba aceea crudă, de Ozana, de păduricea tânără de pe deal plantată și de mama când era copil, toate sunt la fel de vii ca atunci.

Mă opresc o clipă din scris și privesc în depărtare, zâmbind aducerilor aminte. Iată, pe dealul cuprins de înserare, dintotdeauna acolo, Cetatea Neamțului străjuiește tăcută șoaptele Ozanei.

Adina Velcea

articol apărut în Revista Orient Românesc, martie 2020, editată în Liban, editor Anca Cheaito (articol despre Iași)