Adam Puslojic
„Am fost prezent la terminarea faimosului volum 11 elegii și-mi pare rău că n-am luat eu manuscrisul. Nichita i l-a dat unui profesor universitar pe o colecție de monede de argint cu împărații romani. Îl apuca din când în când să colecționeze tot felul de lucruri.
A început cu ceasuri. Într-una dintre vizitele mele la el, am ajuns în Balta Albă, am intrat și, după ce-am tot povestit, Nichita zice: Nu știu ce să-ți dau! Și eu: Ce să-mi dai, n-am venit să-mi dai nimica, am venit să iau!
Și a scos o scândură de un metru cu o sută de ceasuri. Și spune: Ține, bre!
Ești nebun? Asta nu pot, am zis. A deschis fereastra și zvrrr!, le-a aruncat pe geam. Mai târziu mi-a dat un ceas uriaș, pe care Pintilie (n. r. – regizorul Lucian Pintilie) l-a pus în film, în Salonul nr. 6. L-a pus în perete, apărea în spatele eroului principal.
În timp ce noi filmam, ceasul a dispărut. Atunci am scris o povestire, Ceasul lui Nichita, în care îi suspectam pe toți din jur că îl furaseră: operatorul, cameramanul, regizorul, femeile de serviciu, pe toți i-am acuzat. Până la urmă, m-am acuzat și pe mine și, în final, pe Nichita, că s-a răzgândit!
O lună de zile, toți mă întrebau: Măi, adevărat e cu ceasul? Adevărat 100%.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu