Nu vin spumos, nici păcură aprinsă,
Nici blestem furios de Prometeu:
Eu sint Durerea voastră, necuprinsă,
Si sunt un dar făcut de Dumnezeu.
Din visul vostru ars, căzut grămadă,
Din dorul, astăzi zgura şi tăciuni,
V-am mai rămas doar eu, o grea plămadă-
Amestec de silitră şi cărbuni.
Nu sunt vulturul fâlfâind în cuşcă,
Nici răcnetul de leu izbit în piept,
Ci sunt un pumn de pulbere de puşcă,
Ce, sub tilindra mută, stau şi-aştept.
Un pumn de iarbă, care doarme parcă
Pe fundul sufletelor tuturor,
Dar forţa mea cumplită vă încarcă
Ca pe-o unealtă aspră de omor.
Infricoşata pulbere-i la pândă:
De-o scăpăra scânteia dedesubt,
Va nărui o lume sub osândă,
Atâta foc şi pară-n mine-am supt.
Va fi un fum, un vaier şi-o LUMINĂ...
De tunetul la ceruri va urca
Si neamul tot zbucni-va, ca o mină...
Scânteia mânioasă de-ar pica!...
Dar pân-atunci păstraţi-mă curată
In fund de suflete, la adăpost;
Să nu mă ude lacrima vreodată,
Să nu-nmuiaţi năprasnicul meu rost.
Să stau acolo mută şi-ngheţată,
Din scrum de vis urgia să-mi încheg
Un pumn de pulbere înfricoşată
In care zace TRĂSNETUL întreg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu