Acum să bem și ultima cafea,
Din ceașca prefăcută-n călimară,
Cu zațul unui an întreg în ea,
Redevenind străînă și amară.
Așa sunt rânduite, pe aici,
Aceste toate întâmplări în viață,
Cu fapte mari și cu instincte mici,
Cu care indivizii se răsfață.
E-o tulbure senzație de zaț,
În fiecare lucru de pe lume,
La care suntem parcă convocați,
În calitatea noastră de pronume.
Parcă nimic nu s-a-ntâmplat spontan,
Din cicatrici se redeschide veacul,
E ultima cafea a unui an,
Cu zaț mai important decât caimacul.
E o predestinare și-un blestem,
În toată nebunia nebuloasă,
Nici timp n-avem, cafeaua să o bem,
Se sparge ceașca șiroind pe masă.
Nimic nu se mai poate întâmpla,
Un zaț străvechi la suprafață iese,
Venim învinși la ultima cafea
Cu zaț întins pe fețe și pe mese.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu