Eusebiu Camilar - Prefață (la opera Valea Albă, dramă în patru acte, în versuri, semnată Eusebiu Camilar)

 Prefața autorului, în versuri, la Valea Albă, dramă în patru acte, în versuri, de Eusebiu Camilar, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957

Înalte imnuri, elegii domoale,

Nu-i timp destul să vă-mpletim în jerbe!

Cu cât ni-s nouă tâmplele mai goale,

Pădurile se-nalță mai superbe...

Îmi pare rău că timpul n-o s-ajungă

Pentru atâtea ode şi litanii;

Cu cât cărarea vremii e mai lungă

Cu-atât încet ni se scurtează anii...

Alcătuit-am doar o tragedie,

Din stinse vremuri, simple şi mărețe,

Şi-a fost alcătuirea jucărie,

Căci am gândit-o-ntreagă tinerețe...

Îmi amintesc, când, scriituri şi semne

Descopeream sub florile ruginii

Vechi clopotari cu-nfățişări solemne,

Se înşirau la rând, alexandrinii...

O tragedie-n versuri? Cum vă pare?

Cu patimă am scris aşa, anumea,

Am vrut să sparg obşteştile tipare,

Nici astăzi să nu fiu în rând cu lumea...

Am îndrăznit! Ei, şi? Cu opul gata

Aştept aici, neaşteptat de nime,

Şi ştiu prea bine care mi-i răsplata,

Când voi aveți imperiale rime...

Şi totuşi vin, voi, făurari de versuri,

Cu cea mai mare dintre cutenzanțe,

Să urc prin arzătoare universuri

Pe aripile acestor prime stanțe...

II

O, ştiu că Eminescu-i cel mai mare,

Că nentrecut rămâne, un mileniu,

Şi totuşi, când încep să scriu, îmi pare,

Că am aripi titanice, de geniu,

Că mă măsor atunci cu infinitul,

Că timpul îl robesc sub a mea pană,

Că marmora o-nfrunt şi-nfrunt granitul,

Într-o statuie jupiteriană,

Pe Keops îl întrec în măreție,

Pe marii Sciți din ale vremii valuri,

Ce se-ngropau cu mândra lor armie

Să putrezească-n uriaşe dealuri,

Că rup sigilii de pe noi concepții,

Că vor țâşni izvoare de lumină

Atât de orbitoare, că-nțelepții

Din lungul vremii, vor cădea în tină,

Acoperindu-şi fața cu veşmântul

Orbiți de revelații geniale...

Când scriu, o simt prea bine cum cuvântul

Exprimă adevăruri epocale,

Și râd în sine-mi spre antichitate,

Spre Evul Mediu râd! Poeți? Renaşteri?

S-au stins în noaptea vremii, toți şi toate...

Atunci încep întâile cunoaşteri,

Istoria începe doar în clipa

Când îmi aşez creionul pe hârtie,

Când vine insomnia cu aripa

Să mă vegheze-n vechea mea chilie...

E, Cronos, sclavul meu! Îl țin sub scaun,

Pân’ ce-mi sfârşesc poemul, dimineața;

Atunci, se pierde-n codri, ca un faun...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe cei ce n-au simțit în gene ceața

Amărăciunii, eu îi rog să tacă!

Nu sunt poeți, ci risipesc cerneala!

Li-i inima şi mintea prea săracă,

Dacă nu simt cum roade îndoiala...

Poeți adevărați, v-o spun doar vouă

Căci înțelegeți! Ştiți doar cît de crunt e...

Cu fiecare îndoială nouă

Se-ndeasă zbârciturile pe frunte...

Credeam adeseori că tinichele

Am înşirat în colier de salbe,

Deşi erau ca aurul de grele...

De câte ori, în marile nopți albe,

Mai credem că supunem infinitul,

Si evurile omenirii! Însă

De câte ori ne află răsăritul,

Dezamăgiți la lumânarea stinsă...

Aceasta-i pâinea noastră! Purtăm steme

De vulturi uimitori ai îndrăznelii.

Şi când sfârşim cu zborul prin poeme

Ne prăbuşim în pulberea-ndoielii...

Noroc că sunt prieteni şi cenacle,

Şi-avem tipar! Căci altfel ce ne-am face?

Ne-am tot închide stanțele în racle,

Şi cititorii i-am lăsa în pace ...

III

Îngăduiți-mi deci, prieteni fauri,

Să vă citesc istoria aceasta!

Atenția chemați-o din coclauri,

Şi, de se poate, astupați fereastra,

Să nu mă vadă rudele, vecinii,

Că-n pragul bătrâneții fac tirade,

Că mă înşfac la luptă cu Elinii

Ce-au scris nepieritoare Iliade!

Ce-ar spune cumnățeii, copilaşii?

M-ar socoti drept apucat de viciu,

S-ar strânge în consiliu toți urmașii

Şi poate m-ar închide în ospiciu ...

Degeaba s-ar căzni moştenitorii

O bucurie mare am, doar una:

Că n-ar afla în sipet perceptorii

Decât argintul ce-l revarsă luna,

Şi nişte manuscrise-ngălbenite,

Sărmane suveniri atât de triste,

Ce n-au putut la timp să se mărite,

Că nu erau destul de realiste ...

Şi de-ar afla nepoții prin cămară

Creioane rupte, pene vechi, să ştie,

Că-s resturi din maşina temerară

Cu care-am vrut să zbor în veşnicie!

Şi-or hotărî moştenitorii sadici,

Fiindc-am fost doar strângător de stele,

Cum să-mi înalțe monument pe Oadici.

Celebrul deal al păstoriei mele,

Să vină generații fără număr,

În iernile de mâine, să mă vadă

Cu-n început de togă pe un umăr,

Pe celălalt cu-o zdreanță pe zăpadă...

IV

Încolo, pace ! Astupați fereastra,

Şi să începem... Râdeți de pe-acuma?

Rog, ascultați întâi... şi pozna asta

Se va topi ca roua şi ca bruma,

O, n-aveți grijă! Cine-o să mai ştie

În câțiva ani, cum m-am topit pe ruguri

Alcătuind această cărțulie...

Pe-atunci, voi fi de mult, adânc sub pluguri...

O, n-aveți grijă, veşnicia-i mare.

Şi este loc! Deci haideți la daracuri,

La scărmănat! Căci vreți cu disperare

Să potopiți întinsul unor veacuri!

Vă rog, poftiți! Iertați-mi îndrăznea

C-am năzuit să mă însor cu cerul!

Nici nu visez, părăduind cerneala

Pe lângă Pann să-mi am şi eu ungherul!

Nu vă-ntristați! Rămâneți voi, poeții,

Voi,cântăreții mari, adevărații,

Să strângeți din câmpiile vieții

Belşuguri pentru alte generații...