Îmi e de-ajuns dacă te simt pe-aproape,
Dacă te ştiu prin preajmă şi te am,
Ca pe-o sămânţă gata să se-ngroape
De dragu-nmuguririi altui ram.
Îmi e de-ajuns dacă te pot atinge
Dacă te pot privi şi-mbrăţişa,
Când peste merii mei cu floare ninge
Şi trece-un cal prin cer, cu luna-n şa.
Îmi e de-ajuns dacă mai dau de tine
Printr-un ungher de vis desăvârşit,
Când peste drumuri cad din nou cortine
Şi-o altă aşteptare ia sfârşit.
Dar nimeni şi nimic n-ar fi în stare
Să umple golul tău prin vreun cuvânt,
Simţindu-mă, din ce în ce mai tare,
Purtat printre iubiri ca frunza-n vânt.
Dac-ai lipsi o zi sau vremea toată –
Rămasă vieţii mele de-ndurat –
Nimic anume n-ar mai fi, să poată
Îndepărta vreun rău, cu-adevărat.
Şi m-aş topi de dor pe nesimţite,
În lipsa ta, iubito, ca şi când
Nu unul, ci o mie de cuţite
Mi s-ar înfige-n fiecare gând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu