"M-a apucat un dor de frunze, în suflet şi peste tot, că nu mai pot. Hai să căutăm una, că e vânt şi că e ceaţă. Care-o găseşte primul o să aibă noroc în viaţă.Ştiam că frunzele astea toate sunt nişte obraznice şi jumătate. Cel puţin, măturătorii de stradă, doamne, să nu le vadă. Odată unul s-a suit într-un castan pe o frânghie de viţă şi a pus în vârful fiecărei ramuri o piuliţă. Să se oprească toate frunzele in interiorul copacului, ca într-un tub, şi să nu răsară decât când o da el drumul la şurub. Dar chiar şi aşa, până a doua zi dimineaţă pomul înflorise cu verdeaţă. Ba, mai căzuseră şi pe jos, ca în marile păduri, cinci coşuri de muguri şi firimituri. Că pământul ăsta e atât de gras, prinzi rădăcini sub pas. Dacă oamenii nu s-ar mişca mereu, singuri ori perechi, s-ar pomeni şi ei cu muşchi şi licheni pe frunte şi pe urechi. Însă în fiecare toamnă, e adevărat, se întâmplă ca acum, ceva neaşteptat. Hai în pădure, n-au de unde afla părinţii, să dezlegăm nodul misterului cu dinţii. Vedeţi, acum totul e pustiu, asta nu e pădurea de astă-vară pe care o ştiu. Nici o frunză – numai câte un cuib gol se mai vede, dar din el nu poţi cânta foaie verde. Cică, dacă rupi o frunză de pe ram, pică toate. E ca atunci când spargi un geam. Se destramă, cioburi, cioburi, cum a observat şi Dinu, şi se face în codru un curent continuu. Păsările îşi înfoaie penele ca nişte mantale şi iau direcţii la vale. Alunecă repede sau mai lent, împinse, cum ziceam, de curent. Dar, din pene, le rămâne sufletul aici, acestor privighetori şi pitulici. Căci fiecare – ce vrei – are aici frunza ei; una mai mică sau mai mare, plus o frunză sau două şi pentru generaţiile viitoare. Pe acestea din urmă le ţin drept preşuri moi din verdeaţă: să se şteargă puii pe picioare la intrarea lor în viaţă. Poate că am înaintat prea departe printre ramurile lustruite ca nişte coarde. De fapt, îmi şopteau ieri nişte vecini, acestea nu sunt ramuri, ci rădăcini. Copacii pândesc o anumită zi şi atunci, deodată, toţi îşi fac vânt şi intră cu frunzele-n pământ. Să le repare pe cele care-au ruginit şi să le ascută zimţii care s-au tocit. Ăsta ar fi, după unii, misterul; pădurea confundă uneori pământul cu cerul. Dar, oricare ar fi adevărul, deocamdată ei nu-i stă bine aşa de mare, şi nici o foşnitoare! Vântul, vedeţi, îşi face treaba, dar săracul, bate degeaba. Şi e mult până la primăvară, când se întorc copacii, iar în sus, ca la un semn, învârtindu-se pe osia lor de lemn. (Căci toţi care poartă, cât de cât, vegetaţie, trebuie să fie şi rădăcini, prin rotaţie.) Eu zic, să rugăm vulpile şi veveriţele, că ele nu s-au dus, să-şi târască coada printre crengi mai sus. Veveriţele în privinţa asta ar face minuni: pot fi în aceeaşi clipă în trei stejari şi-n cinci goruni. Şi dacă s-adună astfel vreo sută de cozi, ca să nu zic o mie, de departe pădurea s-ar vedea şi iarna ca de frunze, tot ruginie."
Marin Sorescu
E un poem autumnal,si nu numai e poezia lui Nichita Stanescu încîntată si totusi clara pe înțelesul cui citeste!
RăspundețiȘtergere