Adrian Păunescu - Păstrează cărțile, recită Adina V.

Stiu că ți-am dat odată niște cărți,

era o zi cum alta n-o să fie,

trăiam și eu, și tu în două părți,

și beți și triști de-acea ipocrizie.

Și cărțile dădeau un ce firesc

precum le căutasem în tot teancul

și mi-a venit deodată să-ți citesc

Serghei Esenin..tălmăcit de Stancu.

Am început să lăcrimăm ciudat,

să ne-ntâlnim în lacrimi peste pagini,

ca-ntr-un amor, femeie și bărbat,

pe cavalcada sfintelor imagini.

Plângeai și tu, dintr-un motiv obscur,

plângeam și eu, cred că de mila noastră,

și-atunci aș fi putut pe loc să jur

că va intra Esenin pe fereastră.

De fapt mă și simțeam ce el era

c-o lampă de petrol pe umeri stranii,

și doar atunci erai numai a mea...

de-ar fi ținut acel moment cât anii...

Dar ceasul greu bătuse din pereți,

pendulele te-nnebuneau cu ora,

dar n-ai știut să simți și să înveți

să fii a mea și nu a tuturora.

Cu-n braț de cărți, spre locul tău te-ai dus,

de ai un loc, și ai, că mă și doare,

dar eu intrasem în poetul rus

ce moartea ne-a-nvățat pe fiecare.

Pretextul unor alte revederi,

acele cărți, sub ochii tăi îngheață,

ci totul între noi a fost doar ieri,

doritul mâine nu mai are viață.

Mai poți citi Esenin, lăcrima ?

Nu simți un ștreang ce peste gât te strânge ?

Tu nu mai ești, nu vei mai fi a mea,

dar ochii mei mai lăcrimează sânge.

Și cărțile să nu mi le aduci,

nu e nevoie, poartă-le cu bine,

ne vom vedea într-un târziu, năuci,

ca oarecine pe un...oarecine.

Să știi atât : păstrez același rol,

din cărțile conștiințelor complice,

pe umeri am o lampă cu petrol

și-n  inimă o sfântă cicatrice...