Nichita Stănescu - Hemografia

I

A venit îngerul și mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de știință și tu până acum nu ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografia, adică scrierea cu tine însuți.

II

Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranța secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.

III

Hemografia este o știință tânără. Ea are numai vârsta umanității. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoșii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă, și pare sângerândă, când de fapt este numai roșie.

IV

Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcând calculul trist că se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an el se va naște din nou de la început. Mă gândesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenței, 90 de ani îi trebuie țării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii românești ca să-l vestesc.

V

El va fi neasemuit de frumos și toată ființa lui, chiar și trupul lui vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor părăsite, iar îndrăgostiții vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg.

VI

El însuși nu va fi foarte fericit, dar toată ființa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.

VII

Chiar nici tinerii bărbați nu vor avea timp să-l invidieze, fiind deodată și de tot preocupați să-l iubească.
El nu va trăi foarte mult, încât ultimul lui chip văzut va fi un chip de bărbat tânăr.
El nu va scrie multe cărți, dar cuvintele lui vor fi nesfârșite.
El nu se va înălța la ceruri fiind confundabil cu ele.
Va bea vin, va plânge în hohote, va râde din inimă.

VIII

El n-o să-și aducă aminte de mine, pentru că așa este cuviincios.
El își va aduce aminte numai de o ființă foarte frumoasă și care târziu și altă dată va urma să se nască.

IX

Hemografia este abstractă și practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.

X

Îngerul se uită posomorât la mine:
Eu aș fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger.
De ce mă dezamăgești?

XI

Trece în fugă un copil și se oprește brusc. Se uită lung la noi și ne spune: Mă, voi nu vreți un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!

Nichita Stănescu - Împotriva bisericii din vis (proză), voce Adina V.

Deodată, la sud, sub soarele torid, se făcea că mă aflu într-o hacienda, pe iarba vânătă de vară.
El a venit, mirosind a vacă și a taur și m-a tras, zicându-mi:
- Haidem la biserică!
Biserica era pe malul fluviului.
Fluviul lat și mocirlos era plin de piranha. Trup de om n-avea trup să înoate în el.
Am început să urcăm prin praful drumului, topiți de soare, spre biserică. Pe mal, sus, porțile bisericii de lemn cu canaturi de fier ruginit păreau ale unui grajd. Era o biserică oblică. Nu stătea dreaptă, ci în pantă. Biserica cobora din șosea spre fluviu la vale.
El a tras canatul ușii. A deschis poarta bisericii. Mi-a dat un brânci în spinare și m-am trezit prăbușindu-mă și încercând să-mi opresc căderea, arând cu călcâiele podeaua care era de pământ cu iarbă galbenă nevăzătoare de lumină, amețitor de înclinată spre fluviu. Mă apucam de plante dar ele se rupeau. Lăsasem urme cu călcâiele în pământ. Spre altar era căderea. Dar altarul ca o uriașă poartă stătea în balamale. Balamalele erau în stânga inimii mele. Tot altarul cu sfinți s-ar fi deschis spre stânga, scârțâind ruginit deasupra fluviului.
Am știut că dacă mint se deschide altarul înmuind o jumătate de sfinți în fluviu. Am știut că dacă mint, piranha îmi mănâncă înfometate picioarele. Venind în jos și în pantă spre altar, spaima că aș putea să mor de moarte m-a făcut să nu mint.
Ușa lată a altarului, începând să se deschidă, s-a reînchis.
Nenumărate mari globuri de sticlă, becuri, care în loc de filament aveau capete de copii pistruiați, s-au aprins. Cu o durere a luminii care nega strigătul și mistuindu-se în rază capetele de copii pistruiați dinlăuntrul becurilor se stingeau luminându-mă.
M-am răsucit spre pământ și am început să mă cațăr spre ușă. Pământul se rupea sub unghiile mele și cu jupuirea cărnii sângerânde se amesteca, însemnându-mi drumul spre ușă.
A fost o cățărare lungă, dar, ce noroc, poarta de lemn cu canat ruginit era deschisă, și el, așteptându-mă, îmi zise:
- Dacă te-ai liniștit rugându-te, hai acum să-ți arăt niște cai!
Clătinându-mă încă, izbit de soare și de sudoarea lui, am luat drumul înapoi spre hacienda. Văzând el o pasăre care zbura și fiind mirat de aceasta, mi-a zis:
- Existența întâmplării probează inexistența legii.
Apoi și-a întors ochii spre mine și părând că nici nu mă mai vede, spuse:
- Ar trebui să împachetăm pietrele, ca să nu le mai strice vântul.
Luă apoi o rază și o înnodă, ca să nu uite ceva anume. Și ce să nu uite anume, habar n-aveam.

Palaghia Eduard Filip - Poveste din Fanar

Hei, cruntă soartă avuse Hamza Surul!

Striga un menestrel pe drumul din văioagă.

Și doar slujbașii cețîi îl îndemnau la șagă,

și numai vinul aspru îi domolea conturul.

Ce viață ostoită în dorul de stihie,

cât zbucium verde-n steagul ce-și purta,

cum drămuia odoare când focu-și domolea…

și cine, de nu vinul, îl ostoia-n pustie ?

Când se născuse Hamza, în satul dintre vii,

într-un brumar de-amiază, când mustul se-ntețise,

îi așternuse mama șirag de vise-nchise

printre cotloane-ncinse cu iz de mucava.

Părea că numai vântul, ce-ntârzia să bată

putea să îl alunge din netezimea stepei,

și doar cotoiul sprinten, înfășurat în vată,

dansa printre prigorii cu damf de menuete.

L-au luat păgânii-n-șei, când răsfirară satul,

și l-au trimis cu carte, plocon pân’la Stambul,

printre odăjdii scumpe, în mantiile sul,

neînțărcat și gureș, ghiaur în miez de tul.

Prin caravan-seraiuri, printre necredincioși,

el, micul prunc de suflet, cu ochi bătrân-sfioși,

avea să-și cate soarta, în zgomot de hanger,

prunc pripășit prin stepe, copilul-ienicer.

S-a ostoit cu anii, și-a luat cadâne zece,

s-a rupt de omenie și de-orice legământ,

visa : cu Bafometul în ceriuri va petrece,

avea-va muieret...cât nu e pre pământ!

Și a venit și leatul, și ziua norocoasă, 

când Hamza cel plecat, în jafuri peste ape,

primi un dangăt simplu, de clopot, de acasă..

și sufletu-i începe, încet să se adape…

E iarași prunc, e Amza, cu gângurit de rază,

copilul cel pierdut, prea jefuit de sine,

îi vine chipul Mamei, îi vine să se-nchine...

și plânge-albit de drumul pieptiș, ajuns la Oază.

Discurs în oază

Oare din deșertu’acesta mi s-au izvorât strămoșîi ?

Să citesc nisipu-n fire ? Să ascult cântând cocoșîi ?

Câte-n lume-s așezate, ca-ntr-o putină de fag !

Câte drumuri stau ițite într-o coamă de ciomag…

Nu! E sigur! Nu-s acasă! Ăst deșert înveninat

doar sminteli de urlet cheamă, ca o scândură de pat!

Nu-i nimic aici să-mi miște băierile de la suflet,

nu-i nimic să mă încânte, să îmi deie mers și umblet!

Cum să-ți spun? Acel acasă, dinspre cețurile mințîi,

pare că-mi dezmiardă-ntruna amintirea ce-s părințîi…

Azi, doar locul de popas! Loc de-odihnă pentru cai.

Împărțiți-vă în cete, precum fii lui Kublai!

Și, în zorii diminețîi, umpleți orișice burduf,

apa oazei ne va duce mai departe, prin zăduf.

Călări-vom înspre locuri din povești șeherezade,

aburca-vom creste-nfipte în izvorul care cade

răstignit pe firea lumii, printre-abisuri de smarald,

înveliți într-o vâltoare cu miros de mir de nard.

Mulți donumi vom rupe-n umblet, murgi cu suflete de corbi,

să ajungem la cetatea cu derviși bătrâni și orbi,

rotitori precum o lume, învelită-n lut și-argilă,

învârtindu-se-n iluzii dezvelite de-o feștilă.

Și-om ajunge, ieniceri ! Nimeni n-o să ne înfrunte,

Vom ajunge! Și-l vom prinde pe Bătrânul de pe Munte.

Îl vom pune-n lanțuri aspre pe-ăst copil de roxolan,

viața lui e doar povestea ce-o va zice-al nost’ Sultan !

Să purcedem dimineața, ca un gând de ametist,

în pristolul oazei spâne să lăsăm tot ce ni-i trist,

să-nșeuăm toți caii cețîi, să iuțim toți caii mințîi,

Hai cu mine, măi copii! Poate ne-om găsi părințîi!

Neliniște

Doar soarele răzbate, ca un domol bondar,

pre crestele de munte, ițite-n zarea sură.

În satul de pe coastă, ca-ntr-un agheasmatar,

mirenii, popa, ceilalți, în prag de arătură,

se strâng cu mic cu mare, ca spicele-n hambar.

E zvon de iureș aspru, bat clopote departe,

și maicile strâng pruncii în pliu de fotă strâmtă,

ca-n calendare sfințîi, bărbațîi-s la o parte,

simțind cum înserării privighetoarea-i cântă.

Vin zvonuri grele-n muget de zgomote de cai,

fug lupii dinspre codrii, stau vulpile în tremur,

întreaga fire-i mută, ca după un cutremur,

și nici un semn nu vine din gurile de rai.

Nici de la mănăstirea, ascunsă-n cea văioagă,

știută din vechime c-alungă norii grei,

n-a mai venit vreo carte, sau vreo domoală șagă,

nici stele nu sunt multe, pe cer sunt numai trei.

Ce soartă ne asteaptă? Șopteste-ncet un moș,

Păgânătatea-i colo, și nu e chip de șagă!

Eu cred că-mi iau amarul, îl pun într-o desagă.

Și plec cu Dumnezeu, ca fumul de pe coș.

Plecăm spre mănăstire, șoptesc cinci gospodine,

ne-adăpostim acolo, și pruncii-i luăm cu noi,

Și poate trece iute urgia care vine,

Lăsăm pădurii rostul și carele cu boi.

Ne răzlețim, cu toții , ne-mprăștiem pe munte,

luăm oile cu noi, și câinii cei flocoși,

și poate norocoși,

cu preotul în funte,

ne vom salva de iureș, spun unii firoscoși.

Părintele zâmbește, încrezător de sine,

sărută Crucea Sfânta ce-i răstignește straiul,

și spune adunării, ce-acum umpluse plaiul :

Să nu fugiți, copii! Eu știu că va fi bine!

Dacă priviți spre Cer, unde-s puzderii stele,

veți întelege-n fine că Domnul ne-a dat Semn:

Rămas-au numai Trei, și Ele-s un îndemn

să nu fugim de-acasă, căci stelele acele,

nu-s aștrii morți născuți în văgăuni de-un zeu,

ci sunt Treimea Sfântă, e Însuși Dumnezeu!

E semnul că rămânem, aici, la vatra noastră,

și eu, și voi, cu toții, ca florile-n fereastră!

Focul

Colb ițit din bruma diminețîi, 

ca din mugurii de viață

se răsfiră-n cețuri repezi,

și-n apocalipse moi. E ceață!

Vine vuiet de potcoave.

Și desțelenirea stepei își zbicește

Cerul - candelă albastră. 

Vântul ce mirosuri prididește...

Mii de zbateri de copite, de alămuri, zvon de moarte,

Se-ntețesc pe drum de țară, și, 

Când soarele desparte,

Orizontul de nadir, 

Când săgeți de rândunele cerurile le resfir,

Dezvelind ca dintr-o frescă demonii dezlanțuiți,

Ceata de păgânitate călărind pe roibi zbiciți,

Când din orientale-abisuri se dezlănțuie un zvon,

Când pe dealurile blânde vine, ca-n Armaghedon

Toat’acea dezlănțuire de urgie demoniacă,

Și Bisericile toate urlă-n clopote și-n toacă,

Iarba când se înfioară, lacurile când coboară

Înspre josul din abisuri, munte cald zvâcnind a ceară...

Linște!

Atât! 

Tăcere!

Satul pribegit prin codri, amuțit e de prigoană.

Băjenite vite-n stufuri tac și ele, căci din zeamă

De urzici și păpădie, 

Armurariu și din izmă,

Popa le-a făcut descântec 

Către somnul fără pizmă.

Dorm cu toții, băjeniți, în morfeice fantasme,

Zâmbetul le stă pe chipuri. Satul lor, cătun din basme,

Focului e dat. 

Pârjolul,

întețit de ieniceri,

arde tot ce până ieri

se-nvelise în ocolul

cetelor de făclieri.

Și pe când creștinii dorm, cu un zâmbet fără pizmă,

Cu aromele de vis, învelite-n zvon de izmă,

Plâng păgânii-n focul verii, năclăiți de fum și-alean,

Lacrimi dau. Și ei, și caii. Într-un cat de Bărăgan.

Se opresc, desfac turbane, scot covoarele -n culori,

Rugi înalță către Mecca și dervișîi rotitori,

Socotesc că drumu-i greu,

Scot calupuri de halviță,

Și se roagă, îngânând...

Murmurând lâng-o Troiță.

Adam Puslojic - :"Îți multumesc, frate Nichita, cā încā mai suntem!”

Versuri din "Trista vedere a girafei" de Nichita Stānescu.
Cu mulțumiri poetului, scriitorului și traducātorului sârb Adam Puslojic, legat de Nichita printr-o " prietenie dincolo de moarte".

Despre povestea manuscriselor lui Nichita, salvate de fetița lui Adam Puslojic din calea bombelor, într-un interviu din Evz, din 30 martie 2017,luat scriitorului sârb de Anastasia Stoiciu:
<<Evz: - Ce ne puteți povesti despre bombardarea Belgradului, în 1999 ? Cum ați salvat manuscrisele lui Nichita ?
Adam Puslojic: - [...] sunt cinci manuscrise: "Belgradul în cinci prieteni", "Oase plângând", "Suspinul de piatrā", "Cimitirul vesel" (neterminat), "Dialog în trei", scris de Nichita împreunā cu Ioan Flora și cu mine, dar și " Negleduș", volumul meu tradus de Nichita și scris de mâna lui ! [...]
In martie 1999, sub bombardament, am luat din casā, împreunā cu familia mea, Natașa și Maria, doar manuscrisele lui Nichita.Fiica noastrā, Maria, le purta în brațe! Asta fusese averea noastrā supremā.Așadar, darul lui Nichita a supraviețuit și bombardamentelor Belgradului din 1999. Manuscrisele lui Nichita lucesc acum la Biblioteca Academiei Române (Academie al cārei membru A.Puslojic este încā din 1995), alāturi de lada cu manuscrisele Eminescu[...] așa cum ei doi sunt pe veci îmbrāțișați (vezi poemul meu Eminescu și Stānescu) în cimitirul Bellu din București.La înmormântarea lui Nichita , la intrarea lui în veșnicie, am rostit tragic și emoționat: "Iartā-mā, iartā-ne, frate Nichita, pentru cā noi suntem în viațā!" A fost un țipāt fratern, dar atunci eu nu am avut dreptate.Cu 20 de ani mai târziu, în Casa Memorialā a lui Nichita, a ploieșteanului nāscut în Piața Sârbeascā(!), m-am corectat public:"Îți multumesc, frate Nichita, cā încā mai suntem!>>
Și noi, românii, vā mulțumim, domnule Adam Puslojic!

Adam Puslojic - Pentru noi, în Serbia, Nichita a fost poetul total, poetul absolut

Regizorul Ioan Cărmăzan are despre Adam Puslojici următoarea viziune: “El a fost locomotiva «trenului Nichita». Trenul avea vagoane multe, care însemnau poezia lui Nichita, prietenii, întîmplările, tot. Locomotiva făcea tot timpul drumul între Belgrad şi Bucureşti. Disperarea lui Puslojici e că au dispărut vagoanele acelea îngrozitoare – trenul Nichita, iar el a rămas aceeaşi locomotivă. L-a iubit atît de tare pe Nichita, a trăit atît de intens în şi pentru Nichita, încît eu îl simt şi acum dezorientat. Cred că Puslojici şi-a pierdut sensul existenţei”. Într-una dintre nenumăratele sale manevre între Belgrad şi Bucureşti, i-am luat “locomotivei” Puslojic următorul interviu:

Întrebare inevitabil banală, dar necesară: când şi unde l-aţi cunoscut pe Nichita?

Adam Puslojic: Era prin 1969, anul în care americanii au ajuns pe Lună. Nichita voia să-l traducă pe Vasko Popa în limba română (n.r. – mare poet sârb de origine română). Ceruse de la noi, din Serbia, nişte poeme inedite. Nu ştia că voi veni eu şi nici cine era Adam Puslojic. Traducerea a şi apărut după aceea în colecţia "Cele mai frumoase poezii"... Vasko Popa a fost astfel "tunelul oranj" al destinului meu, pentru că prin el am ajuns aproape de Nichita şi n-am mai plecat niciodată din această apropiere...

Unde a avut loc întâlnirea?

În coridorul de la Uniunea Scriitorilor, unde stabiliserăm întâlnirea. Ne-am îmbrăţişat ca şi când am fi fost doi vechi prieteni care nu se văzuseră de 100 de ani. Imediat m-a invitat la Restaurantul Doina, unde discuţia a continuat cam în aceşti termeni: "Ce mai faci, frate? Ce mai face Serbia ta? Când mai vii prin România? Ce vrei să traduci?"...

Ce i-aţi răspuns la ultima întrebare?

I-am răspuns că vreau să-l traduc pe Mihai Eminescu... El s-a uitat la mine zâmbind şi mi-a spus: "Nu te grăbi, bătrâne! E greu să ajungi direct la Mişu. Începe şi tu cu cei din generaţia ta sau a mea. Căci, dacă e să strici ceva prin traducere, să ne strici pe noi, nu pe El".

Care a fost momentul de maximă adoraţie a lui Nichita în Serbia?
După cum ştiţi, în 1982 el a obţinut marele premiu internaţional "Cununa de Aur" de la Struga, din Macedonia. La câteva luni l-am invitat să-l sărbătorim cum se cuvine în capitala Serbiei, la Belgrad. Nu i-am spus că ceea ce urma să se întâmple îi era dedicat. A fost un spectacol magnific, organizat de mişcarea clocotristă...

Ce era clocotrismul?

Spiritualitatea clocotristă era un fel de avangardă a postmodernismului, curent care nu exista pe vremea aceea... Ei, bine, ceea ce am organizat noi atunci s-a numit "SituAcţiunea Clocotristă: Timpul gaură-mit".

SituAcţiunea?...

Da. Am unit sensurile cuvintelor "situaţie" şi "acţiune". Am ales un poem miraculos al lui Nichita, "Lecţia despre cub", şi am încercat să-l transpunem, printr-un spectacol gen happening, în toate genurile artistice, vizuale şi sonore: poezie, cântec, coregrafie, arte plastice.
Am construit din lemn un cub imens, cu latura de patru metri, pe care l-am îmbrăcat în negru. Pe el am scris versurile lui Nichita în toate limbile posibile, chiar şi în chineză. Nichita stătea tolănit pe iarbă, lângă Marin Mincu şi poetesa noastră naţională, celebra Desanka Maximovici, şi privea curios la spectacol. Abia când şi-a recunoscut versurile în limba română a început să bănuiască ceva.

Cât a durat toată... "SituAcţiunea"?

Vreo trei ore, deşi nu erau decât 16 versuri. Trebuia să transpunem însă totul în imagini, în sunete, în teatru, în dans, în zgomote, în urlete, în rugăciuni...

Unde s-a întâmplat evenimentul?

În Piaţa Slavia din centrul Belgradului, lângă hotelul cu acelaşi nume, unde era cazat Nichita... Era acolo un imens ceas solar pe care un actor de-al nostru a recitat "Lecţia despre cub" de 12 ori, în 12 feluri. S-au adunat vreo 30.000 de oameni, s-a închis circulaţia, a fost ca la Revoluţie. De fapt, a şi fost o revoluţie – culturală.


În genunchi, în faţa poporului sârb

Aţi făcut aşa ceva vreodată pentru vreun scriitor sârb?

Nu, pentru nimeni... Dar Nichita este în egală măsură al nostru, aşa cum e al vostru. Pentru noi, în Serbia, el a fost poetul total, poetul absolut... Atunci a primit şi cheia de aur a oraşului Belgrad, care nu era dăruită decât preşedinţilor şi regilor. Primar era Bogdan Bogdanovici, un mare sculptor şi arhitect, care adora poezia lui Nichita. S-a întâmplat aşa: primarul îl aştepta pe Nichita, solemn ca un steag naţional, înconjurat de presă şi de televiziuni. În timp ce se îndrepta spre el, Nichita a făcut un gest sublim: brusc s-a lăsat în genunchi şi aşa a continuat să meargă. Primarul, impresionat, s-a pus şi el în genunchi şi s-a apropiat, mergând la fel, spre Nichita... În genunchi s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat... În vremea asta, şeful protocolului privea interzis la scena din faţa sa şi nu ştia ce să facă. S-a uitat speriat la mine şi m-a întrebat: "Şi eu acum ce scriu?". Iar eu i-am răspuns: "Desenează!"...

Ultimul moment de referinţă în istoria acestei relaţii mistice dintre cei doi poeţi a fost ziua înmormântării lui Nichita. Televiziunea sârbă a transmis atunci, la o oră de maximă audienţă, un film-reportaj cu Nichita, făcut de Puslojic la Belgrad, cu numai câteva luni înainte. 3.000.000 de sârbi au urmărit acel film. A fost cea mai vizionată emisiune din istoria televiziunii sârbe...

Adam Puslojic la Kobişniţa (Valea Timocului), in beciul casei transformat in sanctuar

Nichita Stănescu - Autoportret

Prietenii mei, scriitorii macedoneni, mi-au cerut pentru această carte de versuri apărută în măiastra limbă macedoneană a lui Tasko Sarov, să-mi fac un autoportret în câteva pagini tipărite.
Mi-am pus la mână ceasul de auzit și la ochi ochelarii de mișcorat timpul și mi-am zis: cel mai frumos autoportret al meu în limba macedoneană ar fi dedicația pe careo pun pe fruntea cărții și anume aceasta.
Iubite cititorule al meu din Macedonia, îți dedic această culgere de versuri cu prilejul faptului că ne-am întâlnit în timpul vieții noastre, iar nu în timpul vieții altora.
Dacă nu este mulțumitor acest autoportret, atunci aș mai adăuga faptul că a te naște este o sugrumare, iar a muri, un stirgăt.
Faptul de a te fi născut este atât de uluitor și de mirabil, încât este mai degrabă asemuitor întîmplării decât legii.
Voi zice și eu în consecință că întîmplarea naște legi, iar legile nasc întâmplări.
Întâmplarea nemaipomenită de a fi cal poate fi asemuită cu nemaipomenita întâmplare de a fi arbore.
Pe om îl ispășește de individualism cuvântul, care este un organ colectiv al umanității, dacă nu cumva singura ei ființă fragmentată în nesfârșite substantive și verbe rostite de pieritorii globului pământesc.
Despre poezie am o părere foarte bună.
Dacă din punct de vedere sociologic, omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca și dinamita, din punct de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit.
Averea cea mai sigură și cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanității mele este poezia fiecărui om în parte, - și, în acest sens înțelegem estetica ca pe expresia cea mai ființândă a eticii.
Poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe câmp să nască. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii ar fi un cântec al surzilor.
Poezia poetului stârnește poezia intimă a fiecăruia.
Un poet este cu atât mai măreț cu cât cei care-l citesc, nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși.
Închei adăugînd că Podul de la Struga e un curcubeu căruia-i zărim bolta, - și ale cărui picioare nu i le zărim, dorindu-i-le lungi-prelungi ca ecuatorul.

Ave!
Al vostru, Nichita Stănescu.


1982

Autoportret (secvențial biografic)

Mircea Gociman - Bunătatea lui Nichita

"Eu eram specialist în aparate de măsură pentru foraj şi eram convocat la Ministerul Petrolului, care este în Piaţa Amzei. Mă mai duceam pe la el, mai stăteam de vorbă. Cea mai mare calitate a lui era bunătatea. Eu am asistat la o scenă devastatoare. Eram la el acasă şi a venit un prieten. Şi a scos nişte monede. «De unde le ai? Toată viaţa am încercat să fac rost de astea şi n-am reuşit», a început Nichita. S-a umilit atâta în faţa ăluia, până i le-a dat cadou. Şi a venit un alt prieten. «Nichita, ce-i cu astea? Eu umblu de 20 de ani după ele». Şi i-a făcut cadou lui monedele", spune Mircea Gociman.
"La un moment dat, Cioculescu a publicat un articol scris cu răutate despre Nichita. Şi i-a povestit un prieten lui Nichita. El a zis: «Ei, e supărat şi el, bătrânul». Şi mergea cu un prieten pe Calea Victoriei. Pe partea cealaltă era Cioculescu. Şi Nichita trece drumul, repede, ca şi cum ar fi vrut să-i dea un pumn. Ce-au vorbit nu se ştie. Important e că Cioculescu i-a întins mâna şi Nichita i-a sărutat-o. Şi-a plecat. Cioculescu a rămas statuie", povesteşte fostul coleg de liceul al poetului, Mircea Gociman.