Răul ne dezvăluie substanţa demonică a timpului; binele, potenţialul de veşnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu ştie diferenţia raţional unul de celălalt. Dar simţim cu toţii căldura dureroasă a răului şi răceala extatică a binelui. Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovăţie şi cunoaştere. Ceea ce deosebeşte remuşcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioşare, un patetic al incurabilului.
Sînt atîţi oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! În aceasta, moartea îşi creează din viaţă o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu-i decît instrumentul unui funebru narcisism.
Atît animalele, cît şi plantele sînt triste, dar ele n-au descoperit tristeţea ca un procedeu de cunoaştere. Numai în măsura în care omul îl foloseşte încetează a fi natură. Privind în jurul nostru, cine nu observă c-am acordat prietenia la plante, animale şi la cîte minerale! - dar nici unui om.
Lumea nu-i decît un Nicăieri universal. De aceea, n-ai unde să te duci niciodată...
Cioran e o inteligenţă pură. Păi, ca să te fîţîi ca el prin Paris, trebuie să ai inteligenţă. Că acolo inteligenţă este! Are o singură trăsătură inadmisibilă în fiinţa lui: e neconsolator.
Eu m-aş întîlni cu Cioran în neliniştile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întîlni cu misticismul meu în lirismul lui.
În ce priveşte cearta lui cu Divinitatea, eu sper ca Cioran să nu moară aici unde s-a născut, cum a murit Kant. Eu pe Cioran îl văd împăcat în amurg cu sine, cu Sfîntul Apostol Pavel şi cu Absolutul Divin, pentru a nu muri în lumea aceasta.
Ceea ce e ciudat la Cioran, nu e neliniştea de a fi om, ci neliniştea de a fi român.
Toate gîndurile par gemetele unei râme călcate de îngeri.
Nu poți pricepe ce înseamnă „meditația“ dacă nu ești obișnuit să asculți tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunțare. Toate inițierile religioase sunt cufundări în adâncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muțenia cosmică îți spune atâtea lucruri, că lașitatea te împinge în brațele acestei lumi.
Religia-i o revelație atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecției de nihilism ce ne-o inspiră șoaptele ei, filtrate de teama și prudența noastră... Astfel se așaza tăcerea la antipodul vietii.
De câte ori îmi vine-n minte cuvântul: rătăcire, de atâtea ori am revelația omului. Și tot de atâtea ori, parcă au ațipit munții pe fruntea mea...
Suso ne spune, în autobiografia sa, că și-a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, în dreptul inimii. Sângele n-a curs în zadar, căci după o vreme descoperă o lumină în acele litere, pe care le acoperă ca să nu le zăreasca nimeni. — Ce mi-aș scrie în dreptul inimii? — Se prea poate că: nefericire. Și surpriza lui Suso s-ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină măcar pentru emblema lui... În felul acesta, inima omenească ar ajunge reclama luminoasă a Satanei.
Sunt poieni în care îngerii își fac vilegiatura. În ele aș semăna flori din marginea deșerturilor, ca să mă odihnesc în umbra propriului simbol.
Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec și o inimă de Iov ca să încerci sentimentele în ele însele: un păcat fără vină, o tristețe fără motiv, o remușcare fără cauză, o ură fără obiect... Sentimente pure — care își au echivalentul în a filozofa fără probleme. Nici viața și nici gândirea nu mai au — în felul acesta — vreo legătură cu timpul, iar existenta se definește ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a actului. Devii cu atît mai esențial, cu cât răpești „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n-au dată, iar viața în ea însăși e mai puțin localizabilă decât neantul.
În dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infecțiile temporale și să ne serveasca de prototip al neîncetatei suspendări.
Căci aceasta nu-i, în fond, decât deparazitarea conștiinței de timp. fragment din Amurgul gândurilor, Emil Cioran