Ilie E. Torouţiu (1888-1953) - Din viaţă

Era pe la sfârşitul lui April. Omătul se topise şi numai pe alocuri, prin râpi îndosite, se mai ţinea câte un petec alb. Pe acolo căldura binefăcătoare de primăvară uitase parcă să se abată. Pâraiele – umflate de apă, pământul – moale ca aluatul, străzile – inundate de tină. Şi în dimineaţa dintâi de primăvară tina e închegată numai pe deasupra, căci, îndată ce înceată frigul nopţii şi dă soarele, ea începe să se rostogolească la vale, spre canaluri, ca un puhoi. Într-aşa o zi noroioasă îmi căzu sub ochi o scenă, care rămase adânc întipărită în sufletul meu.
Era o fiinţă în care văzui sărăcia întruchipată. Un bărbat se târa de-abia, de-abia prin noroi. De-a stânga lui păşea un tânăr de vreo douăzeci de ani. La întâia privire, faţa sumbră a acestui bărbat mă făcea să cred că ar fi un făcător de rele. Mai pe urmă, însă, înţelesei greşeala mea. Era un ţăran căzut în lanţurile mizeriei.
Tânărul care-l însoţea era feciorul său, student la liceu. Amândoi păşeau tăcuţi... Feciorul ducea o păreche de desagi goi în spate. Pe faţa lui palidă, galbănă ca o frunză dintr-o carte învechită, de-abia mai licărea o scânteie de viaţă. Ochii lui şterşi, de un umed cenuşiu, stăteau parcă de-a gata să se cufunde în adâncul capului. De sub gulerul cămeşii sale albe îi ieşea înafară gâtul lung şi uscat. Mergea alăturea de tatăl său, în pas legănat şi îngreuiat de gânduri.
De la amândoi – nici o vorbă. De la amândoi – nici un semn de viaţă! Numai un plescăit greoi, produs de tină, de opincile tatălui. Când ridica un picior în sus, i se vedea pielea călcâiului prin opinca spartă, iar când îl slobozea în jos, glodul ţâşnea în sus printre degete, căci opinca şi acolo era găurită. Sumanul de pe dânsul – sdreanţă din sdreanţă! Cu spatele aduse ceva înainte, cu faţa stinsă, încreţită de griji şi necazuri, cu fruntea nourată, se mişca încet-încet, târându-şi cu greu picioarele după el. Întregul său chip era parcă încremenit. Părea o stâncă înnegrită de loviturile furtunilor. Şi în acea fiinţă trăiau numai ochii, dacă trăiau... Aceştia erau aţintiţi spre pământ, cu care se luptau picioarele lui greoaie...
Aşa se duceau cei doi, fără să vorbească ceva întreolaltă. După un târziu abia, când erau să se despărţească, studentul zise către tatăl său:
- Tată, când mai vii pe la mine?
- Ştiu eu, dragul meu?, oftă bătrânul părinte.
- Vai, tată, nu uita de mine, că eu mor de foame!
- Eh, scumpule, d‘apoi tu nu ştii ce nevoie e şi acasă? Şi acei de acasă, săracii, se uscă de foame ca şi tine. Şi, apoi, cum pot să vin aşa de des încoace, n-ai văzut, când ai fost, de Crăciun, acasă, ce-i cu maică-ta?
Studentul fu cuprins de un oftat prelung, întrerupt:
- E tot aşa de bolnavă mama cum am lăsat-o?
- Da, scumpule, da, ea nu mai are multe zile.
- Spune-i, tată, că eu am să merg în curând acasă, să caute s-o găsesc în viaţă.
- Ei, şi când găteşti şcoala?, întreabă tatăl său.
- Hm! Trebuie încă mult să muncesc.
- Câte ghimnazii ai amu?
- Şepte.
- Şepte!... Bre, d‘apoi îs multe.
- Multe, tată, şi grele!
- Şi, apoi, câte ai de gând să faci de toate?
- Câte?, replică studentul.
- Da, câte? Vreo zece-unsprezece? Ha?
Pe buzele tânărului se trezi un surâs amar:
- Încă una, tată, şi apoi mă duc la popie. Am să împlinesc dorinţa mamei.
- Caută, măi băiete, şi învaţă, învaţă din răsputeri, zi şi noapte, şi te roagă lui Dumnezeu poate ţi-o ajuta, că doară-doară îi scăpa la o bucăţică de pâne mai uşoară decât a noastră, că, Doamne, greu îi de trăit în vremea asta fără carte; îi duce-o şi tu mai uşor, şi noi. Nădejdea noastră e la tine. Opt suflete aşteaptă tremurând ajutorul tău.
Studentul, în vreme ce-i vorbea tatăl său, ţinea capul plecat în jos, căci ochii îi picurau lacrămi fierbinţi de milă...
Se despărţiră. Întâiul nenorocit îşi luă calea spre bordeiul celorlalţi şepte nenorociţi, iar al doilea, studentul, spre cvartir. Pe drum îl ajunse un coleg de al său, care începu să-l apostrofeze:
- Ascultă, onorabile, aşa-ţi păzeşti tu cinstea de student?!
- Ce-i?, tresări el.
- Cu cine mergeai mai adinioară? Cine era nespălatul ăla? Cum nu ţi-i ruşine să mergi cu un cerşitor?
- Taci, dragă, era tatăl meu. A fost la mine, mi-a adus ceva de ale mâncării şi eu l-am petrecut puţin, zise studentul cătră colegul său, apoi intră în cvartir şi începu să plângă cu amar...
Opt suflete nădăjduiau ajutorul lui...
Opt nenorociţi aşteptau mângâierea lui.
Opt chinuiţi aşteptau de la dânsul alinarea durerilor lor...

Şi el... se simţea şi mai nenorocit decât ai lui de acasă“ 

(Ilie E. Torouţiu - Chipuri, Tipografia „Carmen“, 1912).

Traian T. Coșovei - Ultimele știri

După încă o ceașcă de ceai voi răsturna biblioteca.După ultimul fum de țigară voi sfîșia
tapetul cu pisici.
Îmi voi aminti ziua cînd au incendiat trupurile balenelor eșuate,
cînd domnișoara Ivonne a aprins vechiul candelabru din sufragerie.
Întins pe spate, voi visa cum îți tai părul
cu un briceag în formă de pește.

După încă o ceașcă de ceai
îmi vor bate din greșeală la ușă. Ca să mă apăr
voi rupe în bucăți ierbarul din școala primară. Ca să mă apăr
voi lua somniferul nemțesc cu nume de plantă exotică.
După ultimul fum de țigară
îmi voi aminti o adresă veche, voi vorbi ore întregi
despre tratamentul cu lipitori.

La sfîrșitul acestui poem
mă voi privi îndelung în oglinda liftului.
Sprijinit de metalul ei tulbure, cu degetele înfipte în toate etajele
voi dori să uit deodată
toate acestea.

Marta Petreu

Nu știu cine e de vină, cine mi-a băgat în cap ideea. Poate învățătoarea mea, Maria Runcu, care m-a învățat că nu, nu, cărțile nu se scriu singure, nu cresc din pământ, ca iarba, ca ghioceii, ci le scrie cineva, un autor, un scriitor. Poate Ioana Voia, profesoara mea de română la clasa a V-a, acolo, în satul meu, la Școala generală din Jucu de jos. Știam, știam foarte devreme că vreau să fiu scriitor. Oricum, învățătoarea și profesorii mei sunt de vină. Nu părinții, nu, tata voia să fiu croitoreasă sau, mai bine, contabilă la CAP, stai toată ziua pe scaun și nu faci mare lucru, nu-i așa? Mama, nu știu ce voia pentru mine, poate nu imagina nimic, poate a avut din start destulă minte să nu dorească nimic în contul meu. Profesorii mei, în schimb, mi-au imaginat viitorul. Navetiști. Tineri. Frumoși. Îmbrăcați frumos și mirosind frumos. Încă neblazati. Extraordinarii mei profesori.
Mi-i amintesc, coborând în fiecare dimineața, la 7.45, ca un stol colorat și zumzăitor, din autobus, în Poarta Curții... Adică în centrul satului, în locul unde pe vremuri, înainte, era poarta de fier a Castelului Banffy. Și unde atunci, în copilăria mea, mai existau tijele înalte de metal forjat ale unei porți absurde, căci gardul nu mai exista, oricine, chiar și oile, puteau intra în vechiul spatiu nobiliar. Pe poarta aceea inutilă, devenită nume, ne puteam da huța, dacă aveam chef. Azi nu mai există nici ea. Exista însă numele, amintirea ei supraviețuind pur nominal. E ciudat ce ușor se topesc domeniile, ce repede se ruinează castelele, ca cel de la Bonțida. "Castelul" însuși, falnic, odinioară loc de răsfăț și de lux, cu parc, teren de tenis, cu centrală electrică proprie, fusese transformat în școală. O clădire frumoasă, în forma literei L, cu ziduri groase de doi metri, cu terase și turnuri, cu săli lambrisate în stejar și cu scări din fier forjat; și, mai ales, cu o curte-parc imensă, plină de copaci seculari, inclusiv un stejar uriaș, și de tufe de liliac. Din tot mobilierul castelului - cărat la o destinație necunoscută, spune mama, cu camioanele, în 1948, noaptea, probabil de securitate - pe vremea când eram eu elevă, nu mai rămăsese decât o uriașă oglindă venețiană, montată în zid, și un mare dulap galben. Și sobele din teracotă în toate sălile. Oglinda și dulapul erau în biroul directorului. Când ajungeam, ca elev premiant, în direcțiune, mă uitam îndelung în oglindă. Directorul, profesor de istorie, domnul Ciurus, mă lăsa să mă oglindesc în tihnă și-mi spunea că e cea mai mare oglindă venețiană din Ardeal. Îl credeam. Acum nu mai sunt chiar așa sigură de asta...

N-am fost răsfățată acasă, aș spune chiar dimpotrivă, dar la școală eram favorita profesorilor. Ei mi-au băgat în cap că eu trebuie să merg mai departe la școală. I-am ascultat. Ei mi-au pus cartea în mănă și mi-au căutat, din bibliotecile lor, cărți de citit. Romane. Poezii. Atlase. Profesoara mea de geografie, doamna Rodica Bimbea, m-a învățat nu numai să desenez hărți, ci și să-l iubesc pe Jules Verne.

Iar profesoarele mele de română, cele trei, aproape în fiecare clasă alta, Ioana Voia, Maria Chiorean și Maria Chindris, mi-au adus sute de cărți de citit. Tot ele mi-au citit primele mâzgălituri - un roman fantastic, poezele - și au decis că, oho, am talent, deci trebuie să citesc mult ca să învăț să și scriu. Vara, iar verile copilăriei au fost foarte lungi, împrumutam cărți de la învățătoarea mea, care stătea în sat. Și de la biblioteca sătească. Era o bibliotecă bună, de acolo am împrumutat, într-o vacanță de iarnă, Castelul. Castelul lui Kafka, desigur. Din care n-am înțeles atunci nimic. Dar pe care, peste doi ani, când am devenit liceană, l-am scos din sertărașul memoriei să-mi impresionez colegii. I-am impresionat, ei știau doar Metamorfoza.

Am avut o copilărie dublă, o limbă dublă și o dublă identitate. La scoală, eram eleva cu premiul I, mângâiată pe creștet și răsfățată de profesori, care vorbeau cu mine ca și cu un partener adult; la scoală vorbeam frumos, literar. Acasă, copil pus la treabă, bivolii, mieii, curcile, puii de găină, plivitul straturilor, scărmănatul lânii, lucruri enervante, toate; și limba ardeleană, dialectul de câmpie. Îmi amintesc ce bătaie am luat într-o vară când mama m-a pus să scarmăn lâna și m-a prins că, sub movilița, ce-i drept, cam mică, de lână scărmănată, țineam o carte din care mă hrăneam pe furiș.

Îmi amintesc și cum am citit La Medeleni.
Tocmai terminasem clasa a V-a, iar învățătoarea mi-a împrumutat, la începutul verii, primul volum al Medelenilor. Mi-a plăcut. M-am dus după celelalte volume, dar doamna Runcu n-a vrut să mi le dea, cică nu erau pentru mine. Am pornit către casă foarte îngândurată. Și pe drum am urzit un plan. Nu foarte cinstit. M-am întors la învățătoarea mea cerandu-i, în numele mamei, cărțile. Mi le-a dat.
Acasă am convins-o pe mama că doamna învățătoare zice că ar fi bine să citesc nu numai eu, ci și mica, romanul Medelenilor... M-a crezut. Așa că am avut multe zile frumoase în care-i citeam mamei, cu voce tare, cartea. Ce nu-i citeam, îi povesteam. N-a uitat-o niciodată, chiar anul ăsta, când, plângându-se că nu mai are ce citi, i-am dus-o, și-o amintea perfect. Dacă eram destul de abilă, reușeam, sub acoperirea lecturilor obligatorii, să citesc destul de mult. Nu cât aș fi vrut. Dar pentru cărți eram în stare de tot felul de viclenii. Într-o iarnă, de pildă, în iarna 1968, când mama a lipsit mult de-acasă, îngrijindu-și în Mediaș prima nepoată, eu și fratele meu am vândut din vinul de casă al tatălui nostru iar cu banii ne-am cumpărat baterii - să putem citi în pat, sub plapumă, după ora stingerii - și cărți. Atunci am citit Strindberg, Întâmplări din arhipeleag, un BPT, preț 4 lei. Aveam 13 ani. Cumpăram cărțile - ce ciudat sună azi, când atâtea orașe nu mai au librarii - de la micul raion de cărți din magazinul sătesc.

Mi-a plăcut să citesc. Mi-au plăcut, întotdeauna mi-au plăcut cărțile. Mă și inhibau, bineînțeles, credeam că oamenii de la oraș vorbesc intre ei ca personajele din romanele englezești și mă teroriza gândul că eu nu voi putea vorbi niciodată atât de frumos, atât de... nobil. Și, de fapt, nici n-am mai ajuns niciodată să vorbesc așa de distins ca-n romane...
Și-așa, în loc să devin croitoreasa satului sau contabila CAP-ului, am ieșit din realitate și am intrat în ficțiune. Și am devenit scriitor.

Am trăit multă vreme numai pentru această fantasmă. Pentru acest miraj infantil am sacrificat cam tot ce poate fi sacrificat. Iar după a patra carte, în 1991, când am fost sigură că da, am devenit scriitor, m-am întrebat, în sfârșit, la ce-mi folosește. Și a trebuit să recunosc că la nimic.

Căci am pierdut realitatea printre degete. În ficțiunea literară există, inevitabil, în mod simultan, mai multă realitate decât în viața de zi cu zi și mai puțină realitate decât în aceeași viață cotidiană. Foamea de real, de concret, de normalitate, vinovăția neparticipării la realitatea celorlalți, vinovăția neapartenenței sunt prezente. Eu le simt. Îi invidiez pe scriitorii care fac jurnalistică - mă iluzionez că sunt mai "reali" decât mine. Am prieteni reali, cu meserii reale, ingineri, doctori, contabili, profesori, șoferi, vânzătoare. Îmi plac. Trag cu urechea la cum și despre ce vorbesc ei. Ei au altă limbă, un cod mai puțin elegant, dar mai consistent. Ei înșiși îmi par mai "consistenți" decât mine, mai plini de substanța vie a vieții. În comparație cu ei, îmi pare că eu m-am dematerializat, că m-am rarefiat. Și că toți scriitorii, cu micile lor orgolii mari, au pățit la fel. Simt scrisul nu doar ca pe o muncă dură, plină de austeritate și de iluminare, ci și ca pe un păcat. Un păcat al nepăsării și neparticipării la viața foarte reală și foarte necăjită din jur. Suferința foarte concretă, orbitoarea suferință din jurul nostru. Și mă simt vinovată pentru că eu lucrez, chiar dacă din greu, ceva care îmi place și care îmi aduce multă bucurie, în timp ce alți oameni nu au casă, nu au mâncare, nu au slujbă, nu au bani de medicamente. Sau nu au o meserie care să le producă tot atâta plăcere cât îmi produce mie meseria mea. Am fost foarte bucuroasă și m-am împrietenit cu instalatorul care mi-a spus, în timp ce-mi repara baia, ce mult îi place să monteze chiuvete și vase de closet. Mi-a devenit drag nu numai pentru că-și respecta și iubea munca, ci și pentru că în fața lui m-am eliberat de orice vinovăție că eu fac ceva ce-mi place nespus. Altfel, mă tot întreb: ce valoare poate avea un poem bun în fața unui copil bolnav, aflat în faza terminală? Lucruri de genul acesta, patetice, care mă fac să mă simt, ca scriitor, perfect inutilă și perfect vinovată. Ar fi trebuit să îmi aleg o altă meserie, să fiu asistent social, poate medic, altceva, ceva direct util și pus în slujba suferinței. De aceea, scriitorii care fac și ziaristică îmi par, azi, mai la locul lor în lume decât sunt eu.

În același timp, rațional, știu foarte bine că scriitorii, inutilii aceștia printre care mă număr, "paraziții" aceștia cu cărți în tiraje minuscule, refac, prin munca lor de scribi și de inspirați, refac, zi de zi, spațiul umanului. Căci ceea ce este omenesc se poate foarte repede pierde. Ei, scriitorii, și ceilalți creatori refac, prin ceea ce creează, umanul. Zi după zi. Sisific. Îl fac să renască, să se perpetueze, iar în cazurile fericite chiar îl îmbogățesc. Gândul acesta mă face să continui să scriu. Să scriu nu doar studii, ci și echivalentul de astăzi al rugăciunii, inutilele mele poeme.


3 septembrie 2002, Cluj